ICCJ. Decizia nr. 1271/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1271/2013
Dosar nr. 44925/3/2010
Şedinţa publică din 8 martie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de 20 octombrie 2008, sub nr. 18380/299/2008, reclamanta H.P.A.E. a chemat în judecată pe pârâţii C.S.B. şi C.V., solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 3 mai 1995 încheiat de notariatul de Stat Sector 1, cu privire la apartamentul situat în Bucureşti, sector 1 şi să oblige pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că imobilul menţionat anterior a fost dobândit de către bunicul său, N.R.H., prin Actul de vânzare-cumpărare autentificat din 24 septembrie 1921, de Tribunalul Ilfov, şi respectiv din 30 martie 1922, de Tribunalul Ilfov, reclamanta moştenindu-l pe tatăl său, R.L.H.
Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 340/1948 şi vândut, în baza Decretului-lege nr. 61/1990, către pârâţi.
Prin Sentinţa civilă nr. 311 din 20 ianuarie 2003, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi rămasă irevocabilă, a fost constatată nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 30 martie 1995, contractul fiind încheiat între C.L.M.B. şi pârâţii din prezenta cauză, alături de C.S.C.
Ulterior cumpărării, vânzătorii C.S.C. şi C.V. au vândut pârâtului C.S.B. cota de 2/3 din apartamentul de mai sus, deşi nu aveau în patrimoniul lor dreptul de proprietate asupra bunului transmis.
Întrucât Contractul de vânzare-cumpărare din 30 martie 1995 a fost desfiinţat ca urmare a nerespectării condiţiilor edictate pentru încheierea sa valabilă, actul juridic subsecvent are şi el aceeaşi soartă, datorită legăturii sale cu primul, astfel că se impune anularea contractului de vânzare-cumpărare menţionat în petitul cererii de chemare în judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 4539 din 16 martie 2010, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 18380/299/2008, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, motiv pentru care a fost declinată competenţa soluţionării prezentei cauze în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 21 septembrie 2010, sub nr. 44925/3/2010.
Prin Încheierea de şedinţă de la 02 februarie 2011, Tribunalul a respins în principiu cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul H.M.R., pentru motivele precizate în această încheiere.
La termenul din 25 mai 2011, Tribunalul a încuviinţat pentru reclamantă proba cu înscrisuri şi a respins probele solicitate de pârâţi ca nefiind utile soluţionării cauzei faţă de obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin Sentinţa civilă nr. 1130 din 15 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta H.P.A.E. în contradictoriu cu pârâţii C.S.B. şi C.V., a constatat nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 9045 din 03 mai 1995 autentificat de fostul Notariat de Stat sector 1 Bucureşti şi a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.
În termen legal, au declarat apel pârâţii C.V. şi C.S.B., arătând că hotărârea apelată este netemeinică şi nelegală.
În motivarea apelului, apelanţii, după prezentarea situaţiei de fapt, au precizat că apelul vizează, potrivit art. 282 alin. (2) C. proc. civ., atât Sentinţa civilă nr. 1130 din 15 iunie 2011, cât şi încheierile de şedinţă din 02 februarie 2011, respectiv 25 mai 2011, prin care au fost respinse, cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul H.M.R., în principiu, cererea de suspendare, cererea de conexare şi probele solicitate de pârâţi.
Prin Decizia nr. 166A din 10 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, apelul pârâţilor a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei ultime decizii, au declarat recurs pârâţii C.V. şi C.S.B., arătând că decizia atacată este nelegală, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.).
Astfel, recurenţii pârâţi au arătat că este nelegală soluţia de respingere în principiu a cererii de intervenţie a moştenitorului H.M.R., în calitate de succesor al fostului proprietar al imobilului, alături de intimata reclamantă H.P.A.E., în condiţiile în care s-a solicitat restituirea tuturor apartamentelor din imobil, anterior fiind formulată o notificare în baza Legii nr. 10/2001.
Cu toate că intervenientul H.M.R., fratele reclamantei şi comoştenitor alături de aceasta al pretinsului proprietar al imobilului, şi-a dovedit prin cererea formulată atât interesul, cât şi dreptul propriu, fiind îndeplinite astfel condiţiile de admisibilitate ale cererii de intervenţie, în mod nelegal, a respins prima instanţă pretenţiile sale prin încheierea interlocutorie apelată, astfel încât se impune modificarea de către instanţa de control judiciar a acestei soluţii şi, în consecinţă, citarea în cauză, în calitate de intervenient în interes propriu, a lui H.M.R.
Pe de altă parte, avându-se în vedere obiectul celor două dosare, în cadrul cărora se solicită revendicarea aceluiaşi imobil de către două persoane pretins moştenitoare ale fostului proprietar al imobilului preluat abuziv, în conformitate cu art. 164 C. proc. civ. se impunea şi admiterea excepţiei de conexitate a dosarului de faţă cu cauza ce face obiectul Dosarului nr. 6804/299/2008, aflată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în caz contrar, existând posibilitatea pronunţării unor soluţii contradictorii în acţiuni formulate în baza aceluiaşi titlu, pentru acelaşi imobil, de două persoane diferite.
Recurenţii pârâţi au arătat, de asemenea, că este greşită soluţia de respingere a cererii de administrare a probatoriilor, ţinând cont de excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în raport de lipsa de identitate cu imobilul revendicat.
Drept urmare, era necesară stabilirea certă a identităţii dintre imobile prin efectuarea unei expertize construcţii, având ca obiectiv identificarea imobilului ce face obiectul prezentei acţiuni, precum şi stabilirea identităţii între apartamentul din Bucureşti, sector 1 cu imobilul presupus ca fiind proprietatea autorilor reclamantei.
În ceea ce priveşte soluţia pronunţată asupra cererii pe fond, recurenţii pârâţi au susţinut că se impune modificarea hotărârii apelate în sensul respingerii ca nelegale a acţiunii. Astfel, în ipoteza în care reclamanta făcea dovada calităţii de unic moştenitor al proprietarului imobilului preluat abuziv, aceasta avea doar posibilitatea de a obţine exclusiv despăgubiri prin echivalent bănesc pentru acest imobil, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
În vederea asigurării stabilităţii circuitului civil, principiul protejării dreptului de proprietate dobândit de terţul subdobânditor cu titlu oneros a fost consfinţit şi de dispoziţiile Legii nr. 1/2009. Or, dacă s-ar considera că, deşi sunt valabile actele juridice prin care s-au înstrăinat imobilele preluate fără titlu valabil, totuşi terţul dobânditor ar putea fi cu succes evins de proprietarul iniţial pe calea acţiunii în revendicare de drept comun, dispoziţiile speciale ar fi lipsite de raţiune şi nu ar mai putea produce efectele juridice avute în vedere de legiuitor.
Valorificarea dreptului de proprietate al reclamantei se putea face fie în procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, pentru acordarea de despăgubiri băneşti, ce a şi fost urmată de aceasta pentru întregul imobil, fie prin promovarea unei acţiuni în revendicare pentru obţinerea în natură a bunului, însă nu în paralel prin ambele modalităţi de apărare a dreptului de proprietate.
Reclamanta nu beneficiază de un „bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului pentru a obţine restituirea în natură a imobilului.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat faptul că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le incriminează se raportează la bunul său, în sensul în care această noţiune este definită prin jurisprudenţa instanţei de contencios european. În cauzele Păduraru contra României, Porţeanu contra României, Străin contra României, Curtea consideră că se poate vorbi de un „bun", în ipoteza în care înainte de vânzarea imobilului, conform legilor speciale, a existat o hotărâre judecătoreasă, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului. Or, în speţă, reclamanta nu a obţinut niciodată o astfel de hotărâre anterior cumpărării de către pârâţi a imobilului, astfel încât nu se poate prevala de deţinerea unui „bun" în sensul Convenţiei.
Dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu pot fi interpretate în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia.
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, mai ales, a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri.
În speţă, nicio instanţă sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantei, în mod definitiv, un drept de a i se restitui în natură imobilul, în litigiu anterior înstrăinării acestuia către foştii chiriaşi.
Drept consecinţă, intimata nu poate opune recurenţilor un „bun", ci are doar dreptul de a beneficia exclusiv de despăgubiri prin echivalent bănesc.
La data de 7 martie 2013, recurenţii pârâţi, prin mandatar avocat M.T., au depus cerere de renunţare la calea de atac a recursului, întemeiată pe dispoziţiile art. 267 C. proc. civ., la care au anexat, în copie, Procura autentificată din 26 septembrie 2012 prin care avocaţii Societăţii Civilă Profesională „C. şi A." au fost împuterniciţi să semneze şi să depună în faţa instanţei declaraţia de renunţare.
De asemenea, la termenul de judecată din 8 martie 2013, reprezentantul recurenţilor pârâţi C.V. şi C.S.B., respectiv avocat B.G., în calitate atât de avocat, cât şi de mandatar al părţilor, potrivit Procurii judiciare autentificată din 26 septembrie 2012 de Ambasada României în Regatul Suediei, secţia consulară, a arătat că pârâţii renunţă la judecarea recursului ce face obiectul prezentului dosar.
În consecinţă, în aplicarea principiului disponibilităţii ca regulă fundamentală a procesului civil (care include şi dreptul părţilor de a face acte procesuale de dispoziţie), Înalta Curte va lua act de renunţarea la judecarea căii de atac, manifestarea de voinţă în acest sens fiind exteriorizată prin intermediul reprezentantului convenţional al recurenţilor, în temeiul unei procuri speciale, ceea ce corespunde exigenţelor instituite prin dispoziţiile art. 69 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Ia act de renunţarea la judecata recursului declarat de pârâţii C.V. şi C.S.B. împotriva Deciziei nr. 166A din 10 aprilie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1276/2013. Civil. Brevete de invenţii.... | ICCJ. Decizia nr. 1264/2013. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
