ICCJ. Decizia nr. 13/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 13/2013
Dosar nr. 614/115/2010
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 1021 din 8 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 614/115/2010 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta B.M. prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin la plata despăgubirilor morale datorate faptului că defunctul său soţ, B.D. a fost prizonier de război în cel de al doilea război mondial în perioada august 1944 - 10 septembrie 1948, ca nedovedită.
Împotriva Sentinţei civile nr. 1021 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin a declarat apel reclamanta B.M., solicitând în principal admiterea apelului, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar a solicitat admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii sale, în baza Legii nr. 221/2009, aşa cum a fost formulată şi precizată.
Prin Decizia civilă nr. 39 din 23 februarie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamanta B.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1021 din 8 iunie 2010 a Tribunalului Caraş-Severin.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca fiind neconstituţională O.U.G. nr. 62/2010, împrejurare ce are drept consecinţă juridică lipsirea de efecte juridice a acestui act normativ, la momentul soluţionării apelului, iar prin Decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010 Curtea Constituţională a declarat ca neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecinţă lipsirea de temei juridic a pretenţiilor şi, corelativ a hotărârilor judecătoreşti, întemeiate pe această dispoziţie legală declarată neconstituţională.
Curtea Constituţională a reţinut în motivare că art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este neconstituţional deoarece a fost adoptat de legiuitorul intern cu încălcarea normelor imperative de tehnică legislativă, prevăzute în Legea nr. 24/2000, această împrejurare determinând existenţa unor reglementări paralele, cu aceleaşi conţinut şi finalitate, ceea ce nu este admisibil pentru ordinea constituţională.
De asemenea, Curtea Constituţională a mai reţinut că textul de lege analizat, încalcă regulile referitoare la precizia şi claritatea normei juridice, acest aspect fiind de natură a conduce la apariţia unor soluţii judiciare total diferite, pronunţate în cauze care au acelaşi temei juridic.
Sunt încălcate astfel regulile privind existenţa unei norme de drept accesibile precise şi previzibile, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000 în cauza Beyeler contra Italiei).
Aceeaşi Curte Constituţională a mai reţinut că textul în analiză nu defineşte o reglementare clară şi adecvată sau proporţională care să nu dea naştere la interpretări şi aplicări diferite ale instanţelor de judecată, ceea ce ar putea conduce la constatări şi violări ale drepturilor omului de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Faţă de această situaţie, instanţa de apel a constatat că, în speţă, la data soluţionării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială în baza căruia s-a formulat acţiunea de către reclamantă şi că în atare situaţie nu poate subzista nici susţinerea că anterior deciziei Curţii Constituţionale reclamanta ar fi fost proprietara unui „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, prin aceea că prima instanţă a dat o soluţie de admitere totală sau parţială a acţiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiţiei stabilite de către norma juridică specială, şi, mai ales, izvorul acestui drept este însăşi reglementarea din legea specială respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Fiind declarat neconstituţional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate şi în lipsa unei manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii acestui bun de către legiuitorul intern, acţiunea reclamantei cât şi soluţia judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituţionale şi juridice.
Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăşi naşterea dreptului subiectiv pretins în justiţie, judecătorul nu poate adăuga de la sine, şi nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun şi că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acţiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiţie este unul consacrat şi valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun.
Decizia Curţii Constituţionale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanţe, ipoteză ce are drept consecinţă interpretarea apelului declarat de către reclamantă, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate şi, desigur, al acţiunii introductive.
Curtea de Apel Timişoara a reţinut că acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituţionale şi nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, astfel că a respins apelul declarat de reclamanta B.M. împotriva Sentinţei civile nr. 1021 din 8 iunie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 614/115/2010.
Împotriva Deciziei civile nr. 39 din 23 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs reclamanta B.M., criticând-o în esenţă pentru încălcarea principiului neretroactivităţii Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, şi art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului, încadrând criticile formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului în sensul schimbării hotărârii instanţei de fond în sensul admiterii acţiunii sale. în acest sens, reclamanta a susţinut că este rezonabil şi adecvat ca în situaţia de faţă, să aibă parte de un tratament judiciar similar cu cel aplicat tuturor celorlalte persoane ce au beneficiat de hotărâri judecătoreşti reparatorii sub incidenţa Legii nr. 221/2009, până la apariţia hotărârilor Curţii Constituţionale, care nu pot avea efect decât pentru viitor, nu şi pentru cauzele înregistrate anterior apariţiei acestora.
Analizând recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei civile nr. 39 din 23 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile invocate, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.
Criticile referitoare la prejudiciul moral încercat de reclamantă ca urmare a faptului că defunctul său soţ în perioada 23 august 1944 - 10 septembrie 1948 a fost prizonier de război în U.R.S.S. şi că după terminarea războiului stigmatul acestui prizonierat s-a răsfrânt asupra familiei sale, prin care aceasta tinde să demonstreze îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu sunt relevante în soluţionarea cauzei şi nu pot fi primite, faţă de aspectul care se impune a fi analizat cu prioritate, vizând lipsa temeiului juridic al cererii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
Problema de drept care se pune în speţă nu este cea a faptului dacă reclamanta este sau nu îndreptăţită la acordarea daunelor morale în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, raportat la măsurile reparatorii de care au beneficiat deja în baza altor acte normative edictate în scopul reparării abuzurilor săvârşite de statul comunist, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi aplicat cauzei supusă soluţionării, în condiţiile în care a fost declarat neconstituţional, printr-un control a posteriori de constituţionalitate, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.
Astfel, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile din legile în vigoare, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile legii fundamentale, pe durata acestui termen respectivele dispoziţii fiind suspendate de drept.
La alin. (4) al articolului menţionat se prevede că deciziile Curţii Constituţionale, de la data publicării în M. Of. al României, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, aceleaşi dispoziţii regăsindu-se şi în textul cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
În raport de această reglementare, constituţională şi legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituţionalităţii unui text de lege prin decizie a Curţii Constituţionale, care produce efecte pentru viitor şi erga omnes, se aplică şi acţiunilor în curs sau numai situaţiei celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.
Această problemă de drept a fost dezlegată prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunţată de Înalta Curte în soluţionarea recursului în interesul legii, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepţia situaţiei în care la această dată era deja pronunţată o hotărâre definitivă.
Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziei instanţei de contencios constituţional în M. Of.
Or, în speţă, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010, nu se pronunţase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluţionată definitiv la data publicării respectivei decizii.
Nu se poate spune deci că fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune că efectele textului de lege să se întindă pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu suntem în prezenţa unui act juridic convenţional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.
Dimpotrivă, este vorba despre o situaţie juridică obiectivă şi legală, în desfăşurare, căreia îi este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituţionalităţii, ivit înaintea definitivării sale.
Cum norma tranzitorie cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituţie este una imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece altfel ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică, ceea ce Constituţia refuză în mod categoric.
Pe de altă parte, împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În speţă, nu există însă un drept definitiv câştigat, iar reclamanta nu era titulara unui „bun" susceptibil de protecţie în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, câtă vreme la data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să îi fi confirmat dreptul.
Concluzionând, prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficientă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura făcând abstracţie de cadrul normativ legal constituţional, ale cărui limite au fost determinate în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Rezultă că, raportat la aceste considerente, care înlocuiesc motivarea din decizia recurată, soluţia din această decizie privind respingerea acţiunii reclamantei este corectă, impunându-se a fi menţinută faţă de lipsa temeiului juridic al acţiunii, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010.
În consecinţă, pentru acest motiv recursul reclamantei se va respinge, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva Deciziei civile nr. 39 din 23 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 15 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1288/2013. Civil. Ieşire din indiviziune.... | ICCJ. Decizia nr. 1333/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
