ICCJ. Decizia nr. 1236/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1236/2013
Dosar nr. 3835/2/2012
Şedinţa publică din 7 martie 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 31 martie 2009 pe rolul Judecătoriei sector 5 Bucureşti, reclamanţii M.G.A. şi M.V. au chemat în judecată Ministerul Economiei şi Finanţelor şi au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în temeiul Legii nr. 10/2001, să oblige pârâtul la restituirea preţului din Contractul de vânzare-cumpărare nr. 493/25525 din 08 octombrie 1996, actualizat, şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor a solicitat chemarea în garanţie a mandatarului vânzătorului, SC H.N. SA, pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenţii în cererea principală, să fie obligat chematul în garanţie la restituirea comisionului de 1% din preţul încasat pentru imobil.
La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2009, reclamanţii au precizat cererea de chemare în judecată în sensul că au mărit câtimea pretenţiilor la suma de 180.000 euro, situaţie faţă de care, prin Sentinţa civila nr. 6714 din 21 octombrie 2009, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin Sentinţa civilă nr. 266 din 24 februarie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea, reţinând că pretenţiile reclamanţilor nu se încadrează în prevederile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, nefiind îndeplinită condiţia ca actul de vânzare-cumpărare, ce reprezintă titlul reclamanţilor, să fie încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prin Decizia nr. 611A din 15 octombrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva Sentinţei civile nr. 266 din 24 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa aceasta decizie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că prima instanţă a analizat cererea reclamanţilor doar din perspectiva solicitării acestora de obligare a pârâţilor la restituirea preţului de piaţă al imobilului, omiţând a analiza şi cererea subsidiară, de restituire a preţului plătit la valoarea reactualizată, pentru soluţionarea acestei cereri fiind necesară administrarea unei expertize contabile.
Rejudecând cauza, prin Sentinţa civilă nr. 2265 din 16 decembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 63.814,27 RON reprezentând preţul actualizat cu indicele de inflaţie şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca nefondată.
Tribunalul a reţinut că actul de vânzare-cumpărare prin care reclamanţii au dobândit apartamentul în litigiu nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, în considerentele Deciziei civile nr. 322 din 21 martie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reţinându-se că imobilul nu putea face obiectul acestei legi întrucât era trecut în proprietatea statului fără titlu, situaţie ce a atras constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nefiind îndreptăţiţi la obţinerea preţului de piaţă al imobilului.
În ceea ce priveşte restituirea preţului actualizat, în cauză s-a dovedit că titlul reclamanţilor a fost desfiinţat, astfel încât potrivit art. 1337 C. civ., vânzătorul este răspunzător faţă de cumpărător pentru evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, evicţiune ce atrage restituirea preţului, în temeiul art. 1341 C. civ.
În speţă, devin însă incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Valoarea reactualizată a preţului achitat de reclamanţi a fost stabilită prin raportul de expertiză contabilă întocmit de expertul A.A., la suma de 63.814,27 RON.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă ca nefondată, tribunalul reţinând că SC H.N. SA a acţionat ca mandatar al vânzătorului, comisionul de 1% din preţul imobilului reprezentând remuneraţia mandatarului.
Cum mandatul a fost îndeplinit fără a se putea imputa o culpă chematului în garanţie pentru îndeplinirea mandatului, cererea de restituire a comisionului nu este justificată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 246 A din 12 iunie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 conferă apelantului-pârât calitate procesuală pasivă în cauză, în sensul că acestuia îi incumbă obligaţia de restituire a preţului actualizat, în calitate de reprezentant al Statului Român.
Sub aspectul naturii obligaţiei de plată, în speţă nu operează răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, întrucât pentru antrenarea acestei obligaţii a vânzătorului este necesar să existe un contract valabil încheiat. Pentru ipoteza în care contractul a fost constatat nul, cum este şi cazul în speţă, se pune în discuţie restituirea prestaţiilor conform principiului repunerii în situaţia anterioară, în sensul restituirii prestaţiilor executate în temeiul unui act nul.
Din acest punct de vedere, sunt întemeiate observaţiile apelantului-pârât în sensul că nu obligaţia de garanţie pentru evicţiune este cauza obligaţiei de restituire, însă acesta are calitate procesuală pasivă din perspectiva obligaţiei de restituire a preţului actualizat încasat în temeiul unui act nul, conform dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, în temeiul principiului restitutio in integrum, pe care de altfel l-a invocat.
Raportul de drept privat de care face vorbire apelantul nu este unul tipic pentru a se putea vorbi de schimbarea debitorului ori de novaţiunea prin schimbare de debitor. Instituţia care figurează, în mod formal, ca vânzător în contract nu a beneficiat de preţul încasat, fondul extrabugetar constituit în baza Legii nr. 112/1995 fiind utilizat pentru efectuarea cheltuielilor de natura şi în ordinea prevăzute la art. 13 din Legea nr. 112/1995, constând în plata despăgubirilor acordate, în temeiul acestui act normativ, foştilor proprietari şi moştenitorilor acestora, pentru apartamentele care nu au fost nerestituite în natură.
În speţă, nu a operat novaţiunea prin schimbare de debitor deoarece intenţia de a nova nu rezultă din dispoziţiile legale care conferă calitate procesuală pasivă apelantului-pârât. În plus, apelantul nu justifică interes pentru a invoca o eventuală lipsă a acordului creditorului.
Cu referire la cel de-al doilea motiv de apel care viza soluţia dată pe fondul cauzei şi temeiul juridic al obligaţiei de restituire a preţului actualizat, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a avut în vedere, sub acest aspect, atât dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, cât şi prevederile art. 1337 şi 1341 C. civ. de la 1864.
Cu toate acestea, coroborarea, în mod greşit, a dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, cu prevederi C. civ. de la 1864 care reglementează obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu produce consecinţe în sensul schimbării soluţiei primei instanţe întrucât obligaţia de plată a preţului reactualizat incumbă apelantului-pârât în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată.
Răspunzând celorlalte critici formulate, Curtea de Apel a reţinut că vânzarea de locuinţe în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost efectuată conform Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate prin H.G. nr. 20/1996 prin societăţi comerciale şi unităţi specializate în vânzarea de locuinţe care au acţionat în calitate de mandatari ai vânzătorului.
Potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, acest mandat a fost remunerat, remuneraţia fiind reprezentată de comisionul de 1% din preţ.
Constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nu are drept consecinţă restituirea acestui comision. În ipoteza în care s-ar fi invocat şi probat îndeplinirea defectuoasă a sarcinii încredinţate mandatarului, cu consecinţe sub aspectul valabilităţii actului încheiat, mandantul ar fi putut solicita restituirea acestui comision.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Ministerului Finanţelor Publice nu are calitate procesual pasivă.
Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC H.N. SA este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei de restituire a sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţi.
Sub acest aspect, în cauză, obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat. Pe plan procesual, calitate procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare (în speţă, Municipiul Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA), nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică şi anume:
a) raportul juridic este de drept privat având la bază un contract, ori statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare;
b) prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţi din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice care doar administrează fondul cu această destinaţie.
c) pentru a reţine opinia contrară, în sensul că ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice în astfel de acţiuni în justiţie, ar însemna că, prin lege, s-ar realiza o novaţiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ. Or, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 C. civ). În plus, novaţiunea nu se prezumă, voinţa - animus donandi - de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 C. civ).
Prin urmare, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul acesteia, SC H.N. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu reclamanţii.
În al doilea rând, în mod greşit, instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a preţului actualizat, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că, prin Contractul de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996 încheiat cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar, SC H.N. SA., reclamanţii au cumpărat apartamentul nr. 23, situat în imobilul din Bucureşti, sector 1.
Prin Sentinţa civilă nr. 9203 din 18 mai 2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.S.R., prin care aceasta solicită constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996, precum şi revendicarea imobilului, în temeiul art. 480 C. civ.
Prin Decizia civila nr. 322 din 21 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în tot Sentinţa civilă nr. 9203 din 18 mai 2000 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, iar pe fondul cauzei, a admis acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare din 08 octombrie 1996 şi a obligat pârâţii M.G.A. şi M.V. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei P.S.R. apartamentul nr. 23, situat în imobilul din Bucureşti, sector 1.
Hotărârea a rămas irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1799 din 30 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele hotărârilor menţionate s-a reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, că nu putea face obiectul unei vânzări în temeiul Legii nr. 112/1995 şi că, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, părţile nu au fost de bună-credinţă.
Având în vedere această situaţie de fapt, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză a prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile pot solicita în justiţie restituirea preţului actualizat plătit.
Conform alin. (3) al aceluiaşi articol, restituirea preţului prevăzut la alin. (2) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, printr-o normă specială cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabilă în concurs cu norma generală, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de a restitui preţul actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Este indubitabil faptul că, prin formularea cuprinsă în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a înţeles să atribuie calitate procesual pasivă Ministerului Finanţelor Publice în litigiile având ca obiect restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) ale aceluiaşi articol. Câtă vreme norma legală stabileşte în sarcina Ministerului Finanţelor Publice obligaţia de plată a preţului menţionat, acesta devine subiectul de drept obligat în raportul juridic având un astfel de obiect şi dobândeşte, în plan procesual, calitate procesuală pasivă.
Or, reglementarea acestei norme speciale înlătură aplicarea normelor generale şi a principiilor enunţate prin motivele de recurs (principiului relativităţii efectelor contractului, principiile efectelor nulităţii actelor juridice), făcând totodată inutilă analiza condiţiilor evicţiunii, a novaţiei prin schimbare de debitor ori a naturii juridice a obligaţiei de restituire a sumei de bani pretinse.
Prin urmare, constatând că, în cauză, situaţia de fapt se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei speciale cuprinsă în alin. (3) al aceluiaşi articol şi a stabilit în sarcina recurentului obligaţia de plată a preţului actualizat al apartamentului.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 246 A din 12 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 07 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1238/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1234/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
