ICCJ. Decizia nr. 1275/2013. Civil. Completare/lămurire dispozitiv. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1275/2013
Dosar nr. 8122/1/2012
Şedinţa publică din 8 martie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 09 august 2012 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti-secţia a IX a Civilă şi pentru Cauze de Proprietate Intelectuală, petenta SC C.S.I. SRL a formulat, în temeiul art. 2811 alin. (12) C. proc. civ. cerere de lămurire a înţelesului, întinderii şi aplicării dispozitivului deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti-secţia a IX a Civilă şi pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală, solicitând lămurirea dispozitivului, în sensul de a preciza cum a înţeles să execute dispozitivul în situaţia în care a admis atât apelul reclamantei, cât şi al pârâtei şi care este valoarea penalităţilor ce trebuie achitate de pârâtă.
În ceea ce priveşte lămurirea, s-a arătat că soluţia nu poate fi dusă la îndeplinire, deoarece cererile de apel ale celor două părţi sunt diferite şi contradictorii, tinzând la dezlegări diferite. Astfel, apelanta-pârâtă a criticat hotărârea apelată sub două aspecte: al nemotivării de către instanţă a criticii invocate de pârâtă în ceea ce priveşte încălcarea Codului Fiscal de către reclamanta-pârâtă, în referitor la facturarea şi calculul penalităţilor de întârziere; aplicarea greşită a legii şi a contractului cu privire la cuantumul penalităţilor de întârziere la care fusese obligată pârâta. Prin apelul formulat, pârâta tindea să obţină o soluţie de respingere a cererii introductive în ceea ce priveşte penalităţile şi, în subsidiar, să diminueze valoarea penalităţilor; apelanta-reclamantă tindea să obţină exclusiv penalităţile neprecizate, calculate până la data achitării efective a obligaţiei principale. Instanţa de apel, admiţându-le pe amândouă, a creat o situaţie în care nu poate fi pus în executare dispozitivul hotărârii.
În ceea ce priveşte întinderea şi aplicarea dispozitivului, s-a mai arătat că instanţa nu a menţionat în dispozitiv care este valoarea penalităţilor la plata cărora a fost obligată apelanta-pârâtă, menţionând doar că se referă la penalităţile calculate de la data scadenţei până la 03 mai 2011.
Din această dispoziţie, ar rezulta că data scadenţei este cea reglementată prin art. 4.4 lit. b) din contractul de licenţă neexclusivă încheiat între părţi, respectiv din a 20-a zi a lunii următoare celei pentru care se datora. Rezultă că acest drept s-a prescris la data de 12 noiembrie 2009, când a fost înregistrată acţiunea, pentru lunile ianuarie 2006-septembrie 2006, nefiind prescrise pentru octombrie-decembrie 2006; acestea din urmă s-au calculat în temeiul art. 4.1 din contract, până la data introducerii acţiunii, valoarea penalităţilor neprescrise fiind de 29.225,17 lei, pe capătul doi de cerere.
Pentru capătul trei de cerere, se mai pot calcula penalităţi doar asupra sumelor neprescrise la data introducerii acţiunii şi doar până la data prescrierii lor, la valoarea fără TVA.
Dacă data scadenţei nu ar fi cea contractuală, ci s-ar calcula din a 20-a zi de la data emiterii facturii din 31 mai 2007, s-ar încălca prevederile contractuale şi legale ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958.
Tabelul de calcul al penalităţilor depus de reclamantă, fiind emis cu încălcarea prevederilor privind fiscalitatea (calculul penalităţilor asupra TVA) şi cu nerespectarea prevederilor legale şi contractuale privind scadenţa şi prescrierea dreptului la acţiune a penalităţilor, nu reprezintă o valoare certă a penalităţilor precizate în tabel şi solicitate prin cererea introductivă de instanţă, iar reclamanta nu şi-a precizat cererea cu privire la calculul legal al penalităţilor.
În această situaţie, nemenţionarea în dispozitiv a sumei reprezentând penalităţile ce trebuie achitate de pârâtă face ca dispozitivul hotărârii să nu poată fi pus în executare. Aceeaşi soluţie se desprinde şi din faptul că reclamanta, deşi cunoştea data la care s-a achitat obligaţia principală, nu a precizat suma neprescrisă ce reprezintă penalităţi până la data achitării efective. Deci, nici acest capăt de cerere nu poate fi executat.
Asupra acestei cereri, instanţa de apel a apreciat următoarele:
În ceea ce priveşte lămurirea dispozitivului, curtea de apel a reţinut că principalul motiv de invocat de petentă este faptul că soluţia nu poate fi dusă la îndeplinire, deoarece cererile de apel ale celor două părţi sunt diferite şi contradictorii, tinzând la dezlegări diferite; instanţa de apel, admiţându-le pe amândouă, a creat o situaţie în care nu poate fi pus în executare dispozitivul hotărârii.
Asupra acestui aspect, instanţa de apel a constatat că nu există nicio contradicţie în sine în cadrul unei soluţii de admitere a ambelor apeluri formulate de cele două părţi cu interese contradictorii. Strict procedural, dacă apelantul formulează mai multe motive de apel, din care unele sunt fondate, iar restul nefondate, instanţa nu poate să dispună admiterea „în parte” a apelului, ci prin minută, se va dispune admiterea apelului, urmând ca din considerente să reiasă ce parte a sentinţei a fost menţinută şi ce parte a fost schimbată, respectiv anulată.
Cum prin decizia pronunţată, instanţa de apel a dispus măsuri atât în favoarea reclamantei, cât şi în favoarea pârâtei, dar pentru capete de cerere diferite, soluţia de admitere a ambelor apeluri nu este contradictorie.
În ceea ce priveşte întinderea şi aplicarea dispozitivului, s-a arătat că instanţa nu a menţionat în dispozitiv care este valoarea penalităţilor la plata cărora a obligat apelanta-pârâtă, menţionând doar că se referă la penalităţile calculate de la data scadenţei până la 03 mai 2011. Sub acest aspect, petenta invocă o imposibilitate de punere în executare a deciziei.
Or, instanţa de apel a reţinut că, potrivit prevederilor art. 3712 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., „în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, ele vor fi calculate de organul de executare, potrivit legii. Dacă titlul executoriu conţine suficiente criterii în funcţie de care organul de executare poate actualiza valoarea obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei, se va proceda, la cererea creditorului, şi la actualizarea acestei sume. În cazul în care titlul executoriu nu conţine niciun asemenea criteriu, organul de executare va proceda la actualizare în funcţie de rata inflaţiei, calculată de la data când hotărârea judecătorească a devenit executorie sau, în cazul celorlalte titluri executorii, de la data când creanţa a devenit exigibilă şi până la data plăţii efective a obligaţiei cuprinse în oricare dintre aceste titluri.”
Rezultă că ceea ce petenta a invocat este, în sine, un aspect ce ţine de executare, care va fi stabilit în concret cu ocazia executării deciziei. S-a apreciat că obligaţia stabilită prin dispozitivul deciziei nu este nici incertă, nici imposibil de executat, conţinând, astfel cum prevede textul de lege citat, criteriile de calcul al penalităţilor; mai mult, considerentele detaliază modalitatea în care penalităţile curg şi temeiul în drept al acestora.
Totodată, instanţa de apel a apreciat că aspectele legate de prescripţie şi invocate de petentă reprezintă aspecte judecate irevocabil, care nu mai pot fi reiterate pe calea cererii de lămurire a dispozitivului, deoarece s-ar încălca puterea de lucru judecat.
De asemenea, nu a putut fi reţinută nici împrejurarea că nemenţionarea în dispozitiv a sumei reprezentând penalităţile ce trebuie achitate de pârâtă ar face ca dispozitivul hotărârii să nu poată fi pus în executare, câtă vreme chiar legea a prevăzut ca modalitate de pronunţare a unei soluţii, anume pe cea a stabilirii criteriilor de identificare a sumelor datorate (obligaţie determinabilă). Nici aspectul legat de faptul că reclamanta, deşi cunoştea data la care s-a achitat obligaţia principală, nu a precizat suma neprescrisă ce reprezintă penalităţi până la data achitării efective, nu are relevanţă; chiar legea permite stabilirea prin dispozitivul hotărârii a unei obligaţii determinabile, ce urmează a fi determinată în concret la momentul executării hotărârii.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 2811 C. proc. civ., instanţa de apel a respins ca nefondată cererea de lămurire.
În termen legal, împotriva acestei încheieri, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea primului motiv de recurs (art. 304 pct. 7), recurenta a învederat că instanţa de apel a motivat încheierea recurată, menţionând că a dispus măsuri atât în favoarea reclamantei, cât şi în favoarea paratului.
Prin cererea de lămurire a dispozitivului însă, s-a solicitat instanţei să precizeze care dintre motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă au fost admise, pentru a se putea determina modul în care poate fi pus în aplicare dispozitivul deciziei.
Or, instanţa lăsând la latitudinea organului de executare să determine care dintre motivele de apel formulate de apelanta-pârâta au fost admise, recurenta apreciază că instanţa nu a motivat încheierea de lămurire a dispozitivului Deciziei civile nr. 198A, pronunţată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IX-a Civila si Pentru Cauze Privind Proprietatea.
Prin apelul formulat a fost criticată atât soluţia de respingere a prescrierii dreptului la acţiune pentru o parte dintre penalităţi, cât şi asupra bazei de calcul a penalităţilor, arătând că, în condiţiile Codului Fiscal, nu se aplică TVA la penalităţi; cu toate acestea, instanţa a respins cererea de lămurire a dispozitivului, în temeiul art. 3712 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi a lăsat la latitudinea „organului de executare" soluţionarea cererii cu care a fost investită.
Faţă de cele arătate, recurenta consideră că instanţa nu a motivat soluţia de respingere a cererii de lămurire a dispozitivului.
În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a aplicat greşit textul de la art. 2811 C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 3712 alin. (2) şi (3) din acelaşi Cod.
Se arată de recurentă că din dispozitivul deciziei civile nr. 198A pronunţată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a Civila şi Pentru Cauze privind Proprietatea Intelectuală rezultă că pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a penalităţilor aferente acestei remuneraţii, calculate de la data scadenţei lor până la data de 03 mai 2011.
Însă, data scadenţei de la care reclamanta a pretins calcularea penalităţilor prin cererea introductivă (nemodificată pe parcursul soluţionării cauzei) şi data de la care pârâta însăşi a calculat penalităţile, este a 20 zi de la data scadenţei fiecărei sume întârziate la plata obligaţiei principale, respectiv, începând cu 20 ianuarie 2006, ceea ce este diferit faţă de data scadenţei stabilită de instanţa de fond, fără a fi învestită cu această cerere de către reclamant, aceasta fiind a 20-a zi, sumă calculată de la data recunoaşterii obligaţiei principale, respectiv, 24 mai 2007.
Calculând data scadenţei obligaţiei accesorii de la data indicată de reclamantă prin cererea introductivă de instanţă (calculată şi de pârâtă până la data introducerii acţiunii de către reclamantă, respectiv 11 decembrie 2009), rezultă că dreptul de a solicita plata obligaţiei accesorii s-a prescris pentru perioada ianuarie 2006-septembrie 2006, având în vedere că dreptul de a solicita obligarea la plata obligaţiilor accesorii se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea dreptului.
Or, instanţa de apel a dispus prin dispozitivul a cărui lămurire s-a solicitat, obligarea apelantei-pârâte la plata penalităţilor de la data scadenţei până la data achitării efective a obligaţiei principale, neprecizând care este data scadenţei.
Însă, atât reclamanta, cât şi pârâta s-au raportat la data de 20 ianuarie 2006 ca dată a scadenţei, iar instanţa, pentru calculul penalităţilor, s-a raportat la data din 15 iunie 2007, fără a fi învestită cu o astfel de cerere; or, în prima situaţie apelantul-pârât ar fi fost obligat la plata penalităţilor până la data plăţii obligaţiei principale, respectiv 03 mai 2011, adică o perioada de 5 ani, iar in a doua situaţie, apelantul-pârât ar fi fost obligat la plata unor penalităţi pentru o perioadă de 4 ani.
În oricare dintre aceste două ipoteze, ar fi încălcată norma imperativă reglementată în art. 3 din Decretul nr. 167/1958, în sensul în care dreptul la acţiune se prescrie în 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune.
Recurenta mai arată că, a se arata în dispozitivul deciziei civile nr. 198A pronunţată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IX-a Civilă şi pentru cauze privind proprietatea, că penalităţile de întârziere se datorează de la data scadenţei, fără a se menţiona care este aceasta, şi ţinând cont şi de împrejurarea că a fost admis apelul pârâtei, echivalează cu necesitatea lămuririi titlului, iar nu cu o cerere ce ţine de executarea titlului executoriu, astfel cum eronat a apreciat instanţa de apel.
În aceste condiţii, a se lăsa la latitudinea organului de executare lămurirea titlului executoriu şi dezlegarea sintagmei „potrivit legii” din cuprinsul normei de la art. 3712 alin. (2) C. proc. civ., apare ca o aplicare greşită legii, în opinia recurentei.
Recurenta conchide că, din punctul său de vedere, sintagma „potrivit legii” înseamnă data scadenţei calculate în temeiul art. 1 coroborat cu prevederile art. 3 si cu prevederile art. 12 din Decretul nr. 167/1958 şi ale Deciziei O.R.D.A. nr. 124/2005 respectiv, 20 ianuarie 2006, iar din punctul de vedere al instanţei (cerere cu care nu a fost investită), sintagma „potrivit legii” înseamnă data scadentei calculate în temeiul art. 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv 15 iunie 2007.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului, modificarea încheierii recurate şi lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 198A pronunţată în 30 iunie 2011 de Curtea de Apel Bucureşti Secţia a IX-a Civila si pentru cauze privind proprietatea intelectuală, în sensul precizării sintagmei „data scadentă” ţinând cont de soluţia de admitere a celor două apeluri.
Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.
Incidentul suspus dezbaterii părţilor la termenul de azi, înainte de acordarea cuvântului asupra recursului, referitor la necesitatea soluţionării recursului de faţă împreună cu recursul promovat împotriva deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011 înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia I civilă sub nr. 44921/3/2009 repartizat aleatoriu completului nr. 9, se constată că măsura conexării dosarelor nu ar putea fi dezbătută decât de completul iniţial învestit; or, soluţionarea recursului împotriva deciziei pronunţate asupra apelurilor fiind suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea cererii de lămurire a dispozitivului (prin încheierea recurată în dosarul de faţă), rezultă că acest complet nu va putea dispune înaintarea dosarului completului mai întâi învestit întrucât nu este posibilă discutarea măsurii conexării cu un dosar inactiv.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Prin cererea adresată instanţei de apel la data de 9 august 2012, recurenta pârâtă a solicitat în temeiul art. 2811 C. proc. civ. atât lămurirea dispozitivului deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011, cât şi explicarea întinderii şi aplicării aceluiaşi dispozitiv.
În ce priveşte primul aspect, recurenta a susţinut că prin apelurile declarate în cauză, părţile au formulat critici contradictorii, astfel că nu era posibilă admiterea ambelor apeluri, însă, instanţa de apel procedând în acest sens, a creat o situaţie în care dispozitivul nu poate fi pus în executare.
Înalta Curte constată că, deşi asupra acestei cereri instanţa de apel a arătat în mod corect că nu reprezintă o soluţie contradictorie admiterea apelurilor formulate de părţile cu interese contrare în cauză, cererea astfel cum a fost concepută de pârâtă, nu este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ. deoarece dispoziţia de admitere a ambelor apeluri nu reprezintă o dispoziţie cu valoare executorie, astfel încât să fie necesară lămurirea ei.
Numai dispoziţiile prin care se dă o dezlegare asupra fondului raportului juridic dedus judecăţii prin admitere ori în situaţia admiterii unor cereri accesorii este antrenată funcţia executorie a hotărârii judecătoreşti; or, o soluţie de respingere a unei cereri de chemare în judecată sau acele dispoziţii ce ţin de tehnica redactării dispozitivului în soluţionarea căilor de atac, nu sunt dispoziţii de natură a putea fi puse în executare, fie pentru că nu se stabileşte nicio obligaţie în sarcina celui chemat în judecată (pentru cazul respingerii cererii), pronunţarea hotărârii judecătoreşti negenerând, din acest punct de vedere, nicio modificare în realitatea juridică anterioară promovării litigiului, fie pentru că ele reprezintă doar reflectarea soluţiei de admitere a căii de atac, fiind chestiuni de tehnică procedurală, fără valenţă executorie.
Cum recurenta pârâtă a invocat ultima ipoteză (admiterea apelului reclamantei, dar şi a apelului său, pârâtă în cauză), Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a respins această cerere în temeiul art. 2811 C. proc. civ.
Totodată, prin aceeaşi cerere de lămurire a dispozitivului, pârâta a solicitat instanţei de apel să indice care dintre criticile reclamantei au fost admise şi care sunt criticile sale care au fost primite.
Înalta Curte constată, de asemenea, că nici această solicitare nu este susceptibilă de încadrare în dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., normă ce permite doar lămurirea înţelesului dispozitivului (în varianta normativă analizată şi pentru care pârâta a optat în prima cerere), iar nu lămurirea considerentelor hotărârii; eventuala nemotivare a deciziei ori insuficienta argumentare a soluţiei adoptate sau neanalizarea unor critici susţinute prin motivele de apel sunt apte de a fi susţinute ca motive de recurs împotriva deciziei date în apel, pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., iar nu împotriva încheierii pronunţate asupra cererii de lămurire a dispozitivului; în consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs.
Nici motivul de recurs susţinut în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit, criticile formulate de recurentă pe acest temei privind soluţia dată de instanţa de apel celei de-a doua cereri, prin care a solicitat să se lămurească acelaşi dispozitiv cu privire la întinderea şi aplicarea lui.
Această cerere s-a întemeiat pe împrejurarea că prin decizia instanţei de apel s-a dispus obligarea sa la plata către reclamantă „a penalităţilor aferente acestei remuneraţii, calculate de la data scadenţei lor până la data de 03 mai 2011”, cerere respinsă de instanţa de apel prin referirea la dispoziţiile art. 3712 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.; recurenta pârâtă a susţinut că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor anterior arătate.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 3712 alin. (3) C. proc. civ. reprezintă, într-adevăr, o normă neincidentă în argumentarea respingerii cererii pârâtei, întrucât actualizarea unei creanţe de către executorul judecătoresc presupune ca premisă existenţa unei creanţe certe, determinate în cuprinsul dispozitivului, iar nu a unei creanţe determinabile, astfel cum corect instanţa de apel a calificat dispoziţia anterioară a dispozitivului; cu toate acestea, atare constatare nu este de natură a conduce la modificarea încheierii recurate pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ci doar la înlăturarea referirii la textul menţionat, întrucât soluţia este legală din perspectiva celorlalte argumente redate în cuprinsul considerentelor încheierii recurate.
Totodată, recurenta a susţinut că instanţa de apel a stabilit doar în sarcina executorului judecătoresc atribuţia de determinare a creanţei având ca obiect penalităţile datorate reclamantei.
Înalta Curte reţine că prevederile art. 3712 alin. (2) C. proc. civ. stabilesc că în cazul în care prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte sume, fără să fi fost stabilit cuantumul acestora, calcularea acestora se va realiza de către organul de executare, potrivit legii, ceea ce şi instanţa de apel a constatat.
În plus, curtea de apel a argumentat că prin considerentele deciziei este detaliată modalitatea în care penalităţile curg şi temeiul în drept al acestora, apreciindu-se că obligaţia stabilită prin dispozitivul deciziei nu este nici incertă, nici imposibil de executat, conţinând, astfel cum prevede textul de lege citat, criteriile de calcul al penalităţilor, deci, o obligaţie determinabilă.
Totodată, Înalta Curte constată că celelalte aspecte ce privesc excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi data scadenţei stabilită de instanţa de apel ca fiind 15 iunie 2007 (în raport de data de 25 mai 2007 ca dată a recunoaşterii de către pârâtă a pretenţiilor reclamantei reţinută de instanţa de apel), în absenţa unor critici în apel cu un atare obiect, precum şi cuantumul penalităţilor de întârziere, nu pot constitui obiect al analizei în prezentul recurs, întrucât acestea sunt critici de nelegalitate îndreptate împotriva soluţiei date asupra apelurilor, prin decizia civilă nr. 198A/2011.
În consecinţă, aceste critici nu pot fi evaluate de această instanţă de recurs în prezentul cadru procesual, nefiind chestiuni ce privesc întinderea şi aplicarea dispozitivului, instanţa de apel însăşi invocând în mod legal prin încheierea recurată imposibilitatea reaprecierii asupra acestei excepţii şi revenirii asupra soluţiei adoptate şi prevalându-se de invocarea puterii lucrului judecat, în realitate, de dezînvestirea sa.
În măsura în care recurenta pârâtă a formulat astfel de critici şi în cadrul recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 198A din 30 iunie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, acestea vor fi analizate de instanţa de recurs în cadrul dosarului nr. 44921/3/2009, înregistrat pe rolul acestei instanţe.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.S.I. SRL împotriva încheierii din 25 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1308/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2631/2013. Civil. Strămutare. Fond → |
|---|
