ICCJ. Decizia nr. 1443/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1443/2013
Dosar nr. 9304/2/2011
Şedinţa publică de la 18 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă la data de 28 octombrie 2011, revizuenta V.I. a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei civile nr. 429A din 16 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 şi pct. 5 C. proc. civ.
În motivare, revizuenta a arătat că decizia ce se cere a fi revizuită a rămas irevocabilă ca urmare a respingerii, ca nefondate, a recursurilor declarate de revizuenta, de R.A.A.P.P.S. precum şi cel al Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin decizia nr. 4392 din 25 mai 2011 pronunţată în Dosarul nr. 6255/1/2010, decizie despre care a luat cunoştinţă la data de 26 septembrie 2011.
Revizuenta consideră că dispozitivul hotărârii ce a rămas irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cuprinde dispoziţii potrivnice care constau în aceea că s-a admis acţiunea şi a fost obligată să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul identificat conform expertizei şi a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare din 19 ianuarie 1999.
S-au invocat dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevăd în redactarea modificată prin art. 1 pct. 10 din Legea nr. 1/2009 că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credintă.
Dispoziţiile art. 45 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevăd că restituirea imobilelor preluate fără titlu valabil şi înstrăinate prin acte de dispoziţie, este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare, determinată de reaua credinţă a părţilor din actul de înstrăinare, iar în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, aceeaşi măsură este consecinţa constatării nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare pentru încălcarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării.
Potrivit dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent.
Revizuenta a precizat că în perioada de la primirea motivării deciziei, a primit de la proprietarii corpului B o comunicare privind situaţia juridică a întregului imobil, corp A şi corp B, precum şi hotărârea din 7 iunie 2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a soluţionat definitiv prin respingere, în temeiul art. 17 din Legea nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a imobilului, formulată de S.S., hotărâre care, nefiind contestată, are caracter definitiv.
Totodată, revizuenta a susţinut că în loc să conteste hotărârea de respingere, S.S. a înţeles să apeleze la o altă cale, admisibilă în principiu, dar nu în situaţia în care, conform principiului electa una via a optat pentru una dintre modalităţile prevăzute de lege, astfel cum se prevede în decizia, nr. 33 din 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În consecinţă, se precizează că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O (Cauza Brumărescu contra României).
În final, revizuenta a solicitat admiterea cererii de revizuire şi schimbarea în parte a hotărârii atacate.
Prin decizia nr. 123 A pronunţată la 20 martie 2012 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca tardivă, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. şi, ca nefondată, cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele considerente:
Cu privire la cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., instanţa a reţinut că cererea este tardivă, în raport de dispoziţiile art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că hotărârea judecătorească atacată cu revizuire este decizia civilă nr. 429 A din 16 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, iar cererea de revizuire a fost depusă la data de 24 octombrie 2011, conform datei poştei aflată pe plicul de la fila 8 din dosarul Curţii de Apel Bucureşti, mult peste termenul de o lună prevăzut de lege.
În ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., s-a reţinut că revizuenta a indicat drept act nou hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 7 iunie 2000, care este ataşată unei comunicări din data de 10 martie 2006 către Cabinetul de Avocatură D.V., documente care au fost comunicate de Primăria Municipiul Bucureşti către revizuenta cu adresa din data de 31 octombrie 2011.
Actele invocate de revizuenta nu îndeplinesc cerinţele prevăzute de lege, întrucât acestea nu constituie înscrisuri doveditoare reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor. De asemenea nu poate fi reţinută nici ultima teză din art 322 pct. 5 C. proc. civ. care se referă la desfiinţarea sau modificarea hotărârii unei instanţe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.
Pentru a putea fi invocate în cererea de revizuire înscrisuri noi, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii, printre care, aceea ca înscrisul să fi fost determinant, adică dacă ar fi fost cunoscut de instanţă cu ocazia judecării fondului, soluţia ar fi fost alta decât cea pronunţată.
Înscrisul invocat de către revizuenta, respectiv hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti din 7 iunie 2000 nu a avut o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei pronunţate de instanţa de apel, deoarece considerentele avute în vedere privesc alte temeiuri pentru restituirea în natură a imobilului revendicat.
Astfel, instanţa de apel a soluţionat acţiunea în revendicare, pe baza dreptului comun, reţinând că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20 noiembrie 1998, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Acest aspect a determinat incidenţa art. 6 din Legea nr. 213/1998, şi analizarea valabilităţii titlurilor părţilor, inclusiv a valabilităţii titlului statului. Aceasta înseamnă că, instanţa a fost competentă să statueze asupra cererii reclamantului, arătând că acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, titlul reclamantei fiind reprezentat de actul de vânzare cumpărare şi autorizaţia de construcţie înscrise în Cartea funciară de către autorii săi în 1933 şi 1936, iar titlul pârâţilor se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
Instanţa a mai avut în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O, respectiv Cauza Străin contra României, în aplicarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,
În acest context, invocarea unei hotărâri administrative de respingere a restituirii în natură a imobilului în baza Legii nr. 112/1995, nu poate prevala în raport de hotărârea judecătorească, care s-a întemeiat pe alte aspecte de fapt şi de drept decât cele invocate de revizuentă în calea de atac.
Revizuenta a mai invocat şi decizia nr. 33 din 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a apărut după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi nu poate afecta judecarea unei acţiuni formulate înainte de intrarea în vigoare a legii speciale.
Judecând cererea de revizuire, instanţa trebuie să aprecieze strict asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac de retractare.
O parte din argumentele invocate de revizuentă în cuprinsul cererii sale se referă la aspecte de fond în soluţionarea acţiunii în revendicare, ce nu pot fi analizate înainte de examinarea condiţiilor expres şi limitativ prevăzute de C. proc. civ. pentru admiterea căii extraordinare de atac a revizuirii. Or, atâta vreme cât instanţa apreciază că cererea de revizuire este nefondată, nu poate analiza hotărârea atacată cu revizuire pe temeiuri ce exced condiţiile prevăzute de art. 322 pct. 1 şi 5 C. proc. civ.
împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuenta V.I., în motivarea căruia a formular următoarele critici:
1. Recurenta susţine că în mod greşit i-a fost respinsă ca tardivă cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., motivat de faptul că nu avea posibilitatea să formuleze calea extraordinară a revizuirii, întrucât la acel moment a uzat de calea ordinară a recursului. Susţine că termenul de o lună trebuia calculat de la data pronunţării hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs, respectiv 26 septembrie 2011.
Recurenta arată că decizia împotriva căreia a formulat cerere de revizuire conţine dispoziţii potrivnice, care nu pot fi aduse la îndeplinire, respectiv obligaţia de a lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu, iar pe de altă parte, respingerea ca nefondat a capătului de cerere privind anularea contractului de vânzare cumpărare în baza căruia revizuenta deţine proprietatea şi posesia imobilului în litigiu.
Aceste dispoziţii sunt potrivnice şi nu se pot duce la îndeplinire, de vreme ce respingerea capătului de cerere privind anularea titlului de proprietate al revizuentei, face inadmisibil capătul de cerere privind revendicarea imobiliară.
2. Al doilea motiv de recurs vizează soluţia instanţei de apel în ce priveşte cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., cu privire la care se formulează următoarele critici:
În mod greşit a apreciat instanţa că înscrisurile invocate nu îndeplinesc condiţiile cerute de dispoziţiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acestea au fost descoperite după pronunţarea hotărârii suspusă revizuirii, fiind îndeplinite şi condiţiile că acestea au fost reţinute de partea potrivnică şi că au o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei pronunţată de instanţa de apel.
Din înscrisurile invocate rezultă împrejurarea că, în loc să conteste hotărârea de respingere pe care o primise, intimata S.S. a înţeles să apeleze la o altă cale.
Acest lucru nu este posibil întrucât, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzut de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României, 1997).
Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii cererii de revizuire sub ambele încadrări juridice, iar pe fond, schimbarea în parte a deciziei împotriva căreia a formulat cererii de revizuire în sensul respingerii acţiunii în revendicare.
Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
1. Dintre criticile formulate în cadrul primului motiv de recurs, prezenta instanţă nu le poate analiza decât pe cele care vizează respingerea ca tardivă a cererii de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., întrucât numai acestea se referă la decizia recurată.
Susţinerea recurentei potrivit căreia termenul de o lună trebuia calculat de la data pronunţării hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs este nefondată şi nu poate fi primită.
Aşa cum legea nu condiţionează exercitarea căii de atac extraordinare a revizuirii de neexercitarea recursului, tot aşa nu condiţionează exercitarea revizuirii de soluţionarea recursului.
În cazul prevăzut de art. 322 pct. 1 C. proc. civ., singurul punct în calculul termenului de revizuire a unei hotărâri definitive, cum este cazul celei din apel, este data comunicării acesteia, conform art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Data pronunţării deciziei din recurs ar fi relevantă, în conformitate cu dispoziţiile aceluiaşi text de lege, teza a II-a, doar în cazul în care revizuirea s-ar îndrepta împotriva deciziei instanţei de recurs care evocă fondul, ceea ce nu este cazul în speţă.
Aşa fiind, având în vedere că hotărârea instanţei de apel, supusă revizuirii, a fost comunicată revizuentei la 24 iunie 2010, iar cererea de revizuire a fost formulată la 24 octombrie 2011 (data poştei), soluţia din decizia recurată este corectă, iar criticile recurentei sunt nefondate.
2, Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispoziţiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, aşa încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Potrivit dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.
Statuând că se poate cere revizuirea pentru motivul mai sus arătat, legiuitorul s-a referit la acele înscrisuri care, nefiind cunoscute, nu au putut fi verificate de instanţa care a judecat, fapt care a permis săvârşirea unei erori de fapt involuntare ce se impune a fi corectată şi care este de natură să conducă la schimbarea soluţiei pronunţată.
În sensul textului legal enunţat, poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un înscris care a existat la data când s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere şi pe care partea nu l-a putut prezenta instanţei pentru că a fost reţinut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forţă majoră şi care este apt să conducă, prin el însuşi, la anularea deciziei atacate, întrucât confirmă o situaţie fundamental deosebită de aceea care a fost reţinută de instanţă ca determinantă în darea soluţiei.
În analizarea revizuirii întemeiate pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., instanţa sesizată este obligată să se limiteze, potrivit art. 326 alin. (3) C. proc. civ., la analiza admisibilităţii cererii şi a faptelor pe care se întemeiază, fără a putea repune în discuţie aspectele legate de fondul pricinii, aşa cum susţine recurenta,
aceleaşi rigori fiind impuse şi instanţei care soluţionează recursul declarat împotriva deciziei prin care s-a soluţionat cererea de revizuire.
Admisibilitatea cererii de revizuire este condiţionată nu numai de descoperirea ulterior judecăţii a unor acte noi şi de imposibilitatea înfăţişării lor în instanţă datorită unor împrejurări mai presus de voinţa părţii, dar şi de caracterul determinant al acestor înscrisuri.
Pentru ca înscrisurile să fie „înscrisuri determinante" în sensul dispoziţiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la altă soluţie decât cea pronunţată.
În speţă, înscrisurile noi pe care revizuienta le invocă sunt o comunicare primită de la proprietarii corpului B privind situaţia juridică a întregului imobil, corp A şi corp B, precum şi hotărârea din 7 iunie 2000 a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a soluţionat definitiv prin respingere, în temeiul art. 17 din Legea nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a imobilului, formulată de S.S.
Verificând impactul şi efectele acestor acte asupra soluţiei pronunţate în cauză şi dacă au caracter determinant în retractarea hotărârii atacate, instanţa constată că înscrisurile invocate de revizuentă nu au caracter determinant, deoarece considerentele avute în vedere privesc alte temeiuri pentru restituirea în natură a imobilului revendicat.
Astfel, aşa cum în mod corect s-a reţinut de curtea de apel, instanţa a soluţionat acţiunea în revendicare, pe baza dreptului comun, constatând că aceasta este pe deplin admisibilă, faţă de împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost introdusă la data de 20 noiembrie 1998, adică înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ce a determinat incidenţa art. 6 din Legea nr. 213/1998 şi analizarea valabilităţii titlurilor părţilor, inclusiv a valabilităţii titlului statului.
În soluţionarea acţiunii în revendicare, instanţa a comparat titlurile părţilor, titlul reclamantei fiind reprezentat de actul de vânzare cumpărare şi autorizaţia de construcţie înscrise în Cartea funciară de către autorii săi în 1933 şi 1936, iar titlul pârâţilor se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
În raport de temeiurile faţă de care instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului, înscrisurile prezentate de revizuentă nu îndeplinesc condiţia caracterului determinant, esenţial pentru admisibilitatea cererii de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât nu prezintă relevanţă în ce priveşte titlurile părţilor analizate de instanţă în soluţionarea acţiunii în revendicare de drept comun.
Simplul fapt că partea a descoperit ulterior pronunţării hotărârii anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voinţa sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire deoarece, în caz contrar, un proces definitiv câştigat ar putea fi supus revizuirii pe bază de acte şi dovezi posterior confecţionate, iar autoritatea de lucru judecat ar deveni iluzorie.
Intemeindu-şi cererea de revizuire pe aceste acte, revizuienta solicită de fapt o rejudecare a recursului în baza aceloraşi probe, existente deja la dosar şi care au fost avute în vedere la pronunţarea soluţiei, situaţie inadmisibilă, care ar duce la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs.
În aceste condiţii, în mod corect cererea de revizuire a fost respinsă, în cauză nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate ale acestei căi de atac, anume aceea ca înscrisurile prezentate ca fiind înscrisuri noi, să fi avut caracter determinant, prin ele însele, în sensul că dacă ar fi fost cunoscute la soluţionarea cauzei, ar fi determinat o altă soluţie.
Pentru considerentele expuse, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va menţine decizia atacată şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta V.I. împotriva deciziei civile nr. 123 A pronunţată la 20 martie 2012 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică as tăzi, 18 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1445/2013. Civil. Contestaţie decizie de... | ICCJ. Decizia nr. 1432/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
