ICCJ. Decizia nr. 1467/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1467/2013
Dosar nr. 1318/105/2011
Şedinţa publică de la 4 aprilie 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 1318/105/2011 reclamanta SC I.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC I.&T. SRL, solicitând obligarea pârâtei la plata următoarelor sume:
- 305.310 RON echivalentul a 72.693 euro, actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii efective, reprezentând diferenţa dintre suma pe care pârâta a încasat-o în temeiul contractului de prestări servicii din 30 octombrie 2007 şi care trebuia restituită până la data de 31 septembrie 2009; dobânda legală pentru suma sus-menţionată începând cu data de 31 septembrie 2009 până la momentul plăţii efective;
- suma de 84.000 RON reprezentând echivalentul a 20.000 euro cu titlu de despăgubiri, daune interese moratorii pentru prejudiciul pe care reclamanta l-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiilor asumate prin contractul din 31 ianuarie 2008;
- suma de 168.000 RON, echivalentul a 40.000 euro, încasată de pârâtă ca avans la contractul de prestări servicii din 6 mai 2008, contract la care pârâta nu a executat nicio obligaţie, actualizată cu indicele de inflaţie la momentul plăţii efective; dobânda de 10% pe an pentru suma sus-menţionată, astfel cum societatea pârâtă s-a obligat începând cu data de 6 mai 2008 până la momentul plăţii efective;
- suma de 210 RON, echivalentul a 50.000 euro, cu titlu de despăgubiri, daune interese compensatorii, reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a neexecutării totale de către pârâtă a obligaţiilor asumate prin contractul de prestări servicii din 6 mai 2008.
Reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în vederea stabilirii cuantumului taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
În dovedirea acţiunii s-a solicitat administrarea probei cu înscrisuri şi interogatoriu.
Prin întâmpinarea formulată pârâta a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. În combaterea acţiunii şi dovedirea susţinerilor sale pârâta a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză de specialitate contabilitate, aceasta din urmă nefiind încuviinţată de instanţă, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă din data de 19 decembrie 2011.
Pe baza probatoriilor administrate, Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Sentinţa civilă nr. 74 din data de 10 februarie 2012 s-a admis în parte acţiunea precizată şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei următoarele sume: echivalentul în RON al sumei de 72.693 euro la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii şi dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începând cu 31 septembrie 2009, până la data plăţii efective; echivalentul în RON al sumei de 40.000 euro la cursul B.N.R. din data efectuării plăţii şi dobânda de 10% pe an aferentă acestei sume, calculată începând cu 6 mai 2008, până la data plăţii efective; 12.200 RON cheltuieli de judecată. În rest a respins acţiunea.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a considerat că nu pot fi reţinute susţinerile societăţii pârâte în sensul că, în mod nelegal, s-ar fi menţionat în contract preţul în valută, deoarece în conformitate cu prevederile art. 969 C. civ. (în vigoare la momentul încheierii convenţiei), contractul reprezintă legea părţilor, iar acestea au libertatea contractuală să stabilească clauzele, pe baza acordului comun, în conformitate cu voinţa lor internă şi cu interesele ce au determinat naşterea raportului juridic. Astfel, acestea sunt libere să stabilească preţul contractului în orice monedă sau să aleagă orice modalitate de plată convenită de ele, însă, potrivit normelor B.N.R., plăţile pe teritoriul României nu se pot face decât în RON.
Din verificarea operaţiunilor juridice executate conform contractului sus-amintit s-a constatat că aceste prevederi legale au fost respectate, motiv pentru care nu se poate vorbi în speţă de existenţa unei situaţii de nelegalitate în privinţa plăţilor contractului x/2007.
S-a reţinut că invocarea dispoziţiile art. 139 din C. fisc. pentru a justifica nulitatea clauzei contractuale privind stabilirea preţului în valută nu poate fi avută în vedere, deoarece textul legal invocat nu are legătură cu raportul juridic al părţilor, acesta referindu-se la baza de impozitare pentru importul de bunuri şi cursul valutar aplicabil acestor operaţiuni.
Pe de altă parte, nu au fost reţinute nici apărările pârâtei conform cărora suma pe care a recunoscut că o are de restituit ar fi fost compensată cu o creanţă deţinută împotriva reclamantei, constând în prestarea unor servicii facturate prin facturile a şi b din 21 ianuarie 2009, întrucât cele două facturi indicate nu au fost însuşite la plată de societatea reclamantă, aşa cum s-a şi indicat expres în răspunsurile la interogatoriu; nu în ultimul rând s-a reţinut că facturile respective au fost anulate chiar de societatea pârâtă, aşa cum rezultă din originalele aflate la dosar.
Totodată, chiar dacă ar fi valabil întocmite, cele două facturi indicate de pârâtă au ca obiect operaţiuni ce nu au legătură cu raporturile juridice ce fac obiectul prezentei cereri de chemare în judecată.
Instanţa de fond a apreciat că susţinerile pârâtei privind imputabilitatea executării cu întârziere a contractului nr. x/2007 nu au nicio relevanţă, atâta timp cât acesta a fost modificat prin acordul de voinţă al părţilor, atât în ceea ce priveşte obiectul său, cât şi în privinţa preţului. Prin urmare, nu se mai pune problema vreunei culpe contractuale, în condiţiile în care părţile şi-au asumat pe cale convenţională obligaţii concrete diferite de cele iniţial stabilite.
În raport de aceste precizări, tribunalul a constatat că pârâta datorează societăţii reclamante echivalentul în RON al sumei de 72.693 euro, potrivit contractului nr. x/2007, aşa cum a fost modificat prin actul adiţional nr. a/2009, la care se adaugă dobânda legală calculată potrivit O.G. nr. 13/2011, începând cu data de 31 septembrie 2009, data scadenţei obligaţiei, până la data plăţii efective.
S-a mai reţinut, cu privire la contractul de prestări servicii din 31 ianuarie 2008, având ca obiect realizarea proiectelor pentru drum, alimentare cu apă, gaze, curent şi obţinerea autorizaţiei de construcţie pentru un teren în suprafaţă de 11.770 mp situat în Sinaia, Cartier C., str. A., în schimbul preţului de 70.000 euro, că în contract, părţile au stabilit că acesta se desfăşoară pe durata 1 februarie 2008 - 28 februarie 2008, însă documentaţia aferentă a fost predată la data de 17 noiembrie 2009, aşa cum rezultă din procesul-verbal de predare-primire întocmit la acea dată, obligaţii care nu au mai fost recunoscute de reclamantă, deşi au fost prevăzute expres, ceea ce a condus la concluzia instanţei că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţiile corelative faţă de societatea pârâtă.
Nefiind dovedite condiţiile răspunderii civile delictuale, tribunalul a respins cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 20.000 euro, în echivalent în RON, reprezentând daune interese moratorii pentru executarea cu întârziere a contractului nr. z/2008, în temeiul disp. art. 998 şi urm. C. civ.
Referitor la contractul de prestări servicii din 6 mai 2008, având ca obiect realizarea de către pârâtă a Planului Urbanistic Zonal pentru un imobil având suprafaţa de 9.200 mp, ce urma a se construi pe terenul reclamantei situat în Azuga, str. I., în schimbul preţului de 80.000 euro, tribunalul a reţinut că din valoarea totală a contractului reclamanta a achitat cu titlu de avans suma de 40.000 euro, conform facturii şi chitanţei aflate la dosar. Întrucât prezentul contract nu a fost executat în termenul stabilit, pârâta s-a obligat, prin procesul-verbal de conciliere din data de 22 decembrie 2010, să restituie avansul încasat, respectiv 40.000 euro, la care se adaugă dobânda de 10% pe an de la data primirii sumei şi până la restituirea acesteia.
Prin urmare, ţinând cont şi de împrejurarea că, în conformitate cu prevederile art. 1206 C. civ., mărturisirea este un act juridic unilateral ce nu mai poate fi revocat, s-a constatat că este întemeiată cererea de obligare a pârâtei la restituirea sumei de 40.000 euro, cu dobânda de 10% pe an, începând de la data de 6 mai 2008 până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ.
În ceea ce priveşte despăgubirea de 50.000 euro, reprezentând daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale, s-a apreciat că această cerere este neîntemeiată.
Cum reclamanta nu a motivat şi nici dovedit daunele solicitate, în cauză nefiind incidente prevederile art. 998 şi urm. C. civ., tribunalul a respins cererea de despăgubiri ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta SC I.&T. SRL, care arată că, în opinia sa, atât încheierea de şedinţă din data de 19 decembrie 2011, cât şi hotărârea dată sunt parţial nelegale.
Instanţa de fond, la termenul din data de 19 decembrie 2011, a respins această probă care a cerut-o, ca nefiind pertinentă şi utilă cauzei, era necesară, ceea ce a condus la o altă situaţie de fapt.
Apelanta a solicitat admiterea apelului şi completarea probatoriilor cu o expertiză tehnică de specialitate contabilitate, ale cărei obiective au fost arătate anterior.
Prin Decizia nr. 64 din 14 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că raportat la obiectivele indicate de parte, instanţa de apel a considerat că în mod corect instanţa de fond a respins cererea de încuviinţare a acestei probe care nu este pertinentă şi concludentă, nefiind de natură să aducă informaţii suplimentare celor care rezultă din înscrisurile administrate în cauză, referitor la obiectul pricinii. Sub acelaşi aspect, instanţa de apel a constatat că nu este necesară admiterea acestei probe nici pentru soluţionarea apelului, conform dispoziţiilor art. 295 alin. (2) din C. proc. civ.
Analizând în continuare criticile apelantei cu privire la greşita obligare a acesteia la plata sumei de 72.693 euro, instanţa de apel a constatat că instanţa de fond a reţinut în mod corect situaţia de fapt, şi anume modificarea contractului de prestări de servicii din 30 octombrie 2007 prin actul adiţional din 7 ianuarie 2009, una dintre obligaţiile reclamantei - de a plăti preţul lucrării, fiind modificată cu consecinţa pentru executant -apelanta-pârâtă SC I.&T. SRL - de a restitui intimatei suma de 170.500 euro până la data de 31 ianuarie 2009.
Or, după cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, pârâta a achitat numai suma de 421.530,7 RON la data de 21 ianuarie 2009, respectiv echivalentul în RON al sumei de 97.807 euro, la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii, de 4,3098 RON, care poate fi verificat în comunicările acestei instituţii bancare.
Existenţa unor înţelegeri ulterioare ale părţilor, de diminuare a sumei convenite, care susţine apelanta, au avut la bază prestarea de servicii decurgând din alte contracte, materializată în emiterea facturilor nr. a/2009 şi b/2009, nu poate fi reţinută, după cum a constatat şi tribunalul, cât timp facturile în discuţie au fost anulate ulterior chiar de emitent - apelanta-pârâtă.
În această situaţie, afirmaţia apelantei în sensul înregistrării celor două facturi în contabilitatea reclamantei nu prezintă relevanţă.
Din plata efectuată de pârâtă reiese diferenţa de 72.963 euro pe care apelanta, potrivit actului adiţional, s-a obligat să o restituie intimatei şi pe care aceasta din urmă este îndreptăţită să o pretindă, sumă la care pârâta a fost obligată, în mod temeinic, de tribunal.
În ceea ce priveşte modul de stabilire a preţului şi de efectuare a plăţilor, instanţa de apel a constatat că preţul contractului nr. x/2007 a fost stabilit de părţi, prin acordul lor de voinţă, apelanta nedovedind vicierea consimţământului său cu această ocazie, iar stabilirea preţului în monedă străină nu este interzisă de dispoziţiile legale.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că plata valorii contractului nr. x/2007 în moneda naţională reiese chiar din interpretarea art. 1 din cap. IV din contract, care stipulează valoarea contractului în euro, la cursul B.N.R. din ziua emiterii facturii.
Pentru aceste motive, instanţa de apel a constatat că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 966 şi 968 C. civ., după cum a reţinut şi tribunalul.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a solicita plata debitului, instanţa de apel a constatat că, raportat la termenul de plată convenit prin actul adiţional din 7 ianuarie 2009, respectiv 31 ianuarie 2009, acţiunea intimatei-reclamante, înregistrată la data de 21 februarie 2011 la instanţă, este în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani reglementat de dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Referitor la contractul de prestări de servicii din 6 mai 2008, instanţa de apel a reţinut că în procesul-verbal încheiat la data de 22 decembrie 2010, cu ocazia concilierii directe, punctul de vedere al reprezentantului apelantei este consemnat în sensul că "recunoaşte că la contractul din 6 mai 2008 este de acord să restituie suma de 40.000 euro primită, la care se adaugă dobânda de 10%/an de la data primirii şi până la data restituirii."
Aşadar, spre deosebire de pretenţiile reclamantei decurgând din contractele nr. x/2007 şi z/2008, pârâta a recunoscut datoria fără ca din conţinutul procesului-verbal de conciliere să reiasă că restituirea acestui debit ar fi fost condiţionată de o contraofertă, astfel după cum a constatat şi instanţa de fond; s-a apreciat ca fiind neîntemeiate susţinerile apelantei în sens contrar, neexistând o condiţie suspensivă de natură să afecteze dreptul reclamantei de a obţine plata sumei pretinse.
Sub un alt aspect, valoarea contractului de prestări de servicii din 6 mai 2008 a fost, de asemenea, stabilită în euro - 80.000 euro, inclusiv TVA, la cursul B.N.R. din ziua emiterii facturii, iar avansul de 40.000 euro trebuia plătit la semnarea contractului.
Or, cât timp intimata-reclamantă a plătit la data de 13 mai 2008, potrivit facturii emise de apelantă în temeiul acestui contract, suma de 147.808 RON, reprezentând echivalentul în euro al avansului convenit, este justificată restituirea de pârâtă a echivalentului aceleiaşi sume, de 40.000 euro, la data plăţii efective către reclamantă.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a solicita plata debitului, instanţa de apel a reţinut că, raportat la data încheierii procesului-verbal de conciliere, cu recunoaşterea datoriei, respectiv 22 decembrie 2010, acţiunea intimatei-reclamante, înregistrată la data de 21 februarie 2011 la instanţă este de asemenea, în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani reglementat de dispoziţiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Totodată, faţă de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., Curtea a fost obligată apelanta să-i plătească părţii adverse cheltuieli de judecată de 4.500 RON, reprezentând onorariu apărător, potrivit chitanţei justificative depuse la dosar.
Împotriva deciziei pronunţate în recurs, pârâta a declarat recurs, pe care nu i-a timbrat.
Înalta Curte la termenul de astăzi a invocat, din oficiu, excepţia netimbrării recursului, întrucât aceasta primează asupra oricăror, excepţii sau cereri.
Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997, modificată, privind taxele judiciare de timbru, a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de către persoanele juridice, care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de către instanţă.
Potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi normelor de aplicare a acestui act normativ, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea se anulează ca netimbrată.
Art. 9 din acelaşi act normativ prevede că, pentru "cererile pentru care se datorează timbru judiciar, nu vor fi primite şi înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător. În cazul nerespectării dispoziţiilor prezentei ordonanţe, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru."
Cum recurenta nu s-a conformat dispoziţiilor legale imperative evocate, deşi a fost citată cu această menţiune aşa cum rezultă din dovada de îndeplinire a procedurii de citare, pentru termenul de judecată de la 4 aprilie 2012, aflată la dosar, când procedura a fost legal îndeplinită, iar în prezenta cauză nu operează facilităţile prevăzute pentru scutirea de la obligaţia timbrării, Înalta Curte urmează să dea eficienţă dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv celor ale art. 35 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a legii şi ale art. 9 din O.G. nr. 32/1995 şi va anula recursul pârâtei, ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC I.&T. SRL Ploieşti împotriva Deciziei nr. 64 din 14 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1355/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... | ICCJ. Decizia nr. 1470/2013. Civil. Rezoluţiune contract. Recurs → |
|---|
