ICCJ. Decizia nr. 1484/2013. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1484/2013
Dosar nr. 5950/2/2010
Şedinţa publică din 19 martie 2013
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 7 martie 2000, sub nr. 1615/2000 (nr. unic 16140/3/2008), precizată apoi la dată de 19 martie 2009 şi înregistrată ulterior sub nr. 11233/3/2009, în urma disjungerii din Dosarul nr. 16140/3/2008, reclamantul T.M.G. (moştenitorul defunctei-reclamante T.M.) a chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA, S.Ş.C.M., Ş.G., C.I., M.M. şi T.G. şi a solicitat instanţei să constate, prin hotărârea pe care o va pronunţa, nulitatea absolută a contractelor de vânzare - cumpărare nr. 057/19545 din 30 septembrie 1996, nr. 676/29485 din 17 octombrie 1996 şi nr. 3607 din 10 martie 1997.
În motivarea cererii, reclamantul T.M.G. (moştenitorul defunctei reclamante T.M.) a arătat că imobilul compus din apartamentele ce constituie obiectul celor trei contracte de vânzare-cumpărare a fost proprietatea autorilor săi, M.L. şi M.M.L.
Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950. A susţinut că, în termenul legal de 6 luni, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 112/1995, T.M. a formulat cerere de restituire în natură a acestui imobil, dar această cerere nu a fost soluţionată. Apartamentele au fost vândute chiriaşilor, în baza contractelor de vânzare-cumpărare arătate mai sus, în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte care, susţine reclamantul, sunt lovite de nulitate absolută, întrucât au fost încheiate cu încălcarea acestei legi. Reclamantul a menţionat că, prin minime diligente, pârâţii persoane fizice, respectiv autorii lor, puteau să cunoască situaţia juridică a imobilului în litigiu, respectiv că există o cerere de restituire în natură a acestuia formulată de către fostul proprietar, reaua-credinţă a părţilor contractante fiind dovedită.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4, 966-968 din C. civ.
Părţile au prezentat tribunalului originalul titlurilor pe care le deţin pentru imobilul compus din apartamentele ce constituie obiectul contractelor de vânzare-cumpărare arătate mai sus.
Pârâţii au depus la dosarul cauzei întâmpinări, prin care au solicitat respingerea cererii formulate de reclamantul T.M.G., aceştia au invocat şi excepţii pe care, ulterior, nu le-au mai susţinut. De asemenea, pe parcursul procesului, reclamantul a formulat mai multe cereri, pe care tribunalul le-a soluţionat prin încheierile de şedinţă pronunţate la termenele de judecată ce au fost acordate în cauză.
Prin Sentinţa civilă nr. 741 din 6 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul T.M.G., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, SC H.N. SA, C.I., M.M., T.G., S.Ş.C.M. şi Ş.G. A obligat reclamantul la plata către pârâta M.M. a sumei de 800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei menţionate anterior a declarat apel reclamantul T.M.G.
În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 282 şi următoarele C. proc. civ., precum şi textele de drept substanţial din Legea nr. 112/1995.
Prin Decizia civilă nr. 59 din 19 aprilie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis în parte capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare. A constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: contractul de vânzare-cumpărare nr. 057/19545 din 30 septembrie 1996, contractul de vânzare-cumpărare nr. 676/29485 din 17 octombrie 1996 şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 3607/19796 din 10 martie 1997. A respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, formulat în contradictoriu cu S.C. H.N. S.A.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Cu privire la critica disjungerii capătului de cerere având ca obiect revendicarea, Curtea a reţinut că măsura disjungerii nu a avut un suport legal în raport de circumstanţele concrete ale speţei, însă, o măsură a casării cu trimitere spre rejudecarea împreună a celor două capete de cerere, nu ar ajuta celeritatea pe care o aduce în discuţie apelantul, pentru că ar implica reluarea unui ciclu procesual între Tribunal şi Curtea de apel, după mai bine de 10 ani de la data înregistrării cererii, în condiţiile în care cauza nu ar primi o rezolvare pe fondul cauzei nici măcar în primă instanţă.
Pe fondul apelului, Curtea a reţinut că analiza titlului Statului nu se poate face decât prin raportare la izvorul juridic al respectivului titlu. Se susţine, în acest sens, de către intimaţi că titlul Statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, nu a fost desfiinţat, ceea ce conferă valabilitate dreptului transmis de vânzător.
Chiar dacă nu este desfiinţat, nimic nu împiedică instanţa să realizeze o privire asupra decretului în ansamblul său, prin prisma conformităţii acestui act normativ cu Constituţia Republicii Populare Române, publicată în M. Of. nr. 87 bis din 13 aprilie 1948. Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia Republicii Populare Române, proprietatea privată era garantată, fără ca textul constituţional mai sus citat să conţină derogări de la acest principiu. Astfel, Decretul nr. 92/1950, întrucât contravenea înseşi dispoziţiilor constituţionale, nu putea constitui o modalitate valabilă de transmitere în patrimoniul Statului a dreptului de proprietate asupra unor bunuri aflate în proprietatea unor particulari.
Instanţa are posibilitatea de a analiza constituţionalitatea Decretului nr. 92/1950 faţă de prevederile Constituţiei din anul 1948 pentru că dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, stabilesc Curţii Constituţionale o competenţă funcţională exclusivă pentru analiza constituţionalităţii unor acte normative, doar pentru legile şi ordonanţele intrate în vigoare după apariţia Constituţiei din anul 1991. Pentru celelalte acte normative anterioare, analiza conformităţii lor cu Constituţiile în vremea cărora au fost adoptate rămâne un aspect de analiză pentru instanţele de judecată care au a se pronunţa asupra valabilităţii unor titluri în baza cărora au fost încheiate alte acte juridice translative de proprietate.
Curtea consideră că, la momentul celor trei vânzări, Statul nu avea un titlu, respectiv transmiterea de facto din patrimoniul său a imobilului din Str. P.C. nu a avut o acoperire legală în Decretul nr. 92/1950 întrucât prin acesta nu a fost respectată ordinea constituţională a Republicii Populare Române care, prin Constituţie, garanta dreptul de proprietate privată, fără distincţii sau discriminări.
Prin urmare, Statul vânzător nu a avut un titlu la momentul la care a realizat transferul dreptului de proprietate, ceea ce conturează nulitatea vânzării, indiferent de existenţa sau neexistenţa bunei credinţe a cumpărătorilor chiriaşi. Toate părţile, ca şi instanţa de fond, fac referiri, în susţinerile punctelor de vedere exprimate, la existenţa sau, după caz, la inexistenţa bunei credinţe ca şi circumstanţă care ar avea semnificaţia juridică a protejării, respectiv infirmării dreptului subdobânditorului, realizând, în fapt şi în drept, o extindere a efectelor juridice a teoriei proprietarului aparent, teorie valabilă la nivelul anilor 1996-2000 doar în materia succesiunii.
Astfel, deşi se interpretează, în funcţie de poziţia procesuală deţinută, existenţa sau, după caz, inexistenţa bunei credinţe, această împrejurare nu are nicio relevanţă în ceea ce priveşte nulitatea actului de vânzare -cumpărare provenit de la un vânzător care are nu are un titlu, căci un titlu nevalabil, ce încalcă în mod evident legea fundamentală reprezentată de Constituţie, este echivalent cu lipsa titlului, din punctul de vedere al efectelor juridice.
Niciun text de lege expres nu caracterizează buna -credinţă ca o modalitate de „salvare juridică" pentru un act translativ de proprietate, atunci când vânzătorul nu deţine un titlu asupra a ceea ce vinde, întrucât nimeni nu se poate obliga în mod valabil la ceva ce nu are în patrimoniul său, în alţi termeni nu se poate transmite un drept de proprietate care nu este conform cerinţelor legale în vigoare la data preluării faptice a imobilului în discuţie. Jurisprudenţa care, în anumite cauze şi în anumite perioade, a tratat buna-credinţă a cumpărătorului ca un element ce confirmă validitatea actului juridic al transferului dreptului de proprietate, nu a avut un temei legal expres, iar jurisprudenţa nu este şi nu a fost un izvor de drept. Abia în anul 2001, prin art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 s-a concretizat la nivel legislativ relevanţa juridică a bunei credinţe la momentul încheierii actelor de vânzare-cumpărare pentru imobilele preluate fără titlu valabil.
În prezenta cauză, deşi acest text de lege este invocat ca mijloc de apărare de către intimaţii S.Ş.C.M., Ş.G. şi B.L., respectivul articol nu este aplicabil întrucât cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului în luna martie a anului 2000, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Conform principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile, consacrat prin celebrul adagiu tempus regit actum, se poate afirma că anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 10/2001, buna -credinţă nu avea ca efect, în raport de dispoziţiile Codului civil, natura unei cauze care să acopere lipsa titlului vânzătorului şi să „salveze" din punct de vedere juridic actul translativ de proprietate de sancţiunea nulităţii.
Atunci când legiuitorul a apreciat că este nevoie să acorde o relevanţă juridică unei stări de fapt constând în buna credinţă a uneia persoane implicate într-un act sau fapt juridic, a precizat-o în mod expres. Este cazul dispoziţiilor art. 494, 485 şi următoarele C. civ., art. 1895, 1898 şi 1899 C. civ. Nu este recunoscut un asemenea efect împrejurării bunei credinţe, prin dispoziţiile Codului civil sau ale altui act normativ, în materia condiţiilor de validitate ale contractului translativ de vânzare-cumpărare, iar dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, rămân inaplicabile pentru că prezentul litigiu a debutat cu un an mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, aspect pe care intimaţii care invocă dispoziţiile acestui act normativ, îl ignoră.
Acesta este şi motivul pentru care aprecierea Decretului nr. 92/1950 ca nefiind un titlu valabil, nu are în vedere dispoziţiile exprese ale art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 (încălcarea dispoziţiilor legale despre care se face vorbire în texul de lege putându-se raporta la nerespectarea în spirit şi literă a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948), ci dispoziţiile constituţionale proprii Republicii Populare Române din anul 1948.
Posibilitatea instanţei de a analiza, din oficiu, valabilitatea titlului vânzătorului este prevăzută de dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, chiar dacă această posibilitate este, în mod logic legată, de prevederile alineatului precedent care fac vorbire despre dreptul foştilor proprietari de a-şi revendica imobilele dacă acestea nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Or, aşa cum a fost concepută Legea nr. 112/1995 pentru a permite cumpărarea de către chiriaşi a imobilelor preluate cu titlu de către Statul Român, această lege nu a constituit pentru foştii proprietari o lege specială de reparaţie, un astfel de caracter avându-l, în limitele definite de jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului din ultimii ani în cauzele împotriva Statului Român, Legea nr. 10/2001. Acest act normativ este însă ulterior înregistrării pe rolul instanţelor judecătoreşti a prezentei cauze.
Chiar dacă dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 213/1998 au în vedere situaţia revendicării bunurilor de către fostul proprietar, iar prezenta speţă nu poartă asupra revendicării, din cauza unei greşite măsuri de disjungere, ele pot fi utilizate ca instrument juridic şi în analiza validităţii unui titlu translativ de proprietate întrucât instanţa, atunci când se pronunţă asupra unui litigiu, trebuie să aibă în vedere şi scopul urmărit prin promovarea respectivei acţiuni, pentru că, dacă se acceptă punctul de vedere contrar, ar însemna ca disjungerea să ajungă să împiedice judecata, iar nu să o faciliteze. în cauză, autoarea apelantului şi acesta din urmă după decesul mamei sale, nu au cerut constatarea nulităţii doar ca un element de reparaţie morală sau simbolică, ci în scopul readucerii în patrimoniu a bunului vândut de către un detentor neproprietar.
Împrejurarea că instanţa nu se pronunţă asupra temeiniciei revendicării nu o poate exonera de obligaţia de a utiliza toate instrumentele juridice aplicabile pentru a răspunde obiectului şi scopului capătului de cerere pentru care a judecat prezentul apel.
Nu are importanţă câte notificări a făcut autoarea apelantului şi ce a cerut prin aceste notificări, câtă vreme buna-credinţă, ca stare de fapt a cumpărătorilor, reală sau fictivă, nu are nicio relevanţă în cauză, în raport de sancţiunea nulităţii absolute ce loveşte orice act juridic translativ de proprietate în situaţia în care vânzătorul nu deţine un titlu valabil, până la intrarea în vigoare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în forma iniţială.
Cu privire la principiul conform căruia error communis facit jus invocat în apărare, Curtea apreciază că Statul Român nu avea cum să se afle în eroare asupra nevalabilităţii titlului său, câtă vreme Statul este garantul respectării legilor şi a Constituţiei, obligaţie ce i-a revenit de-a lungul timpului, chiar şi la nivelul anului 1950 când a emis Decretul nr. 92/1950, cu ignorarea şi nerespectarea, în spirit şi literă, a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Constituţia Republicii Populare Române din anul 1948.
Includerea clauzei de răspundere pentru evicţiune în contractele de vânzare-cumpărare încheiate semnalează în mod clar reaua credinţă a pârâtului Municipiul Bucureşti la încheierea celor trei contracte de vânzare-cumpărare şi exclude, cu evidenţă, pretinsa eroare comună a părţilor.
În privinţa aceloraşi pretenţii formulate în contradictoriu cu pârâtul SC H.N. SA, instanţa de apel a respins capătul de cerere având ca obiect nulitate contracte întrucât acest pârât a acţionat doar în calitate de mandatar legal al pârâtului Municipiul Bucureşti, în numele şi pe seama acestuia, neputând fi făcut răspunzător pentru o eventuală depăşire a mandatului acordat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta M.M., de pârâţii S.Ş.C.M., Ş.G., B.L. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea recursurilor s-a arătat în esenţă că imobilul în cauză a intrat cu titlu în proprietatea statului, şi anume Legea nr. 112/1995, că au fost încheiate, contractele în litigiu, cu respectarea dispoziţiilor în vigoare la acea dată, că părţile au fost de bună credinţă la încheierea contractelor, raportat diligentele foştilor proprietari, că şi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 în practica instanţelor se analiza buna credinţă a părţilor la încheierea contractelor de vânzare, în cazul cererilor de constatare a nulităţii contractelor de vânzare pe motivul înstrăinării bunului altuia.
Recurenţii au mai arătat că obiectul acţiunii după disjungerea cererii de revendicare a rămas nulitatea contratelor pentru încălcarea prevederilor legale cu rea credinţă, astfel că instanţa de apel nu era învestită cu analizarea valabilităţii titlului de preluare al statului.
Înalta Curte a constatat fondate motivele de recurs pentru considerentele expuse mai jos.
Instanţa de apel nu a analizat buna credinţă a cumpărătorilor la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare în cauză, considerând că în cazul nulităţii absolute a contractului nu are relevanţă atitudinea subiectivă a părţilor, acţiunea fiind formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care a impus în mod expres verificarea acestei cerinţe, prin art. 45 alin. (2).
Prin cererea înregistrată la data de 7 martie 2000, s-a cerut constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare în speţă, întrucât au fost încheiate cu privire la un imobil care a intrat în proprietatea statului fără titlu, cu nerespectarea Decretului nr. 92/1950, care astfel nu făcea obiectul Legii nr. 112/1995, iar prin minime diligenţe, pârâţii persoane fizice, respectiv autorii lor, puteau să cunoască situaţia juridică a imobilului în litigiu, şi anume că există o cerere de restituire în natură a acestuia formulată de către fostul proprietar, reaua-credinţă a părţilor contractante fiind dovedită.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, art. 948 pct. 4, 966-968 din C. civ.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul vânzării bunului altuia, prin aplicarea prevederilor Codului civil, se admitea unanim că dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, considerând că lucrul vândut aparţine vânzătorului, vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a vânzătorului. Nulitatea relativă nu poate fi invocată decât de către părţile contractante, iar nu de către terţi.
Pe de altă parte, dacă părţile au încheiat contractul în cunoştinţă de cauză ştiind că bunul vândut aparţine unei alte persoane s-a considerat că această operaţiune este speculativă, are o cauză ilicită, şi deci este nulă absolut în temeiul art. 948 C. civ., ca şi în cazul în care contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda drepturilor proprietarului cu complicitatea, sau în orice caz pe riscul cumpărătorului constituie un caz tipic de nulitate absolută (fraus omnia corrumpti).
Astfel, se poate observa că şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în cazul pretinderii nulităţii contractului pentru vânzarea lucrului altuia, era relevantă stabilirea atitudinii subiective a părţilor la data încheierii contractului, stabilirea dacă au cunoscut sau cu minime diligenţe ar fi putut cunoaşte nevalabilitatea titlului statului, sau dacă au acţionat în complicitate pentru a frauda drepturile adevăratului/fostului proprietar.
În mod corect s-a analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilului, chiar dacă acţiunea în revendicare a fost disjunsă de către prima instanţă, nefăcând obiectul apelului, întrucât ca motiv de nulitate absolută s-a invocat vânzarea de către stat a unui bun pentru care nu avea titlu valabil de proprietate, aceasta fiind una dintre condiţiile care trebuie verificate în cauză, raportat la obiectul litigiului menţionat anterior.
Potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite. În cazul de faţă având în vedere că instanţa de apel nu a considerat relevantă pentru aprecierea motivelor de nulitate a contractelor determinarea dacă au fost de bună credinţă cumpărătorii la data încheierii contractelor în cauză, împrejurările de fapt nu au fost deplin stabilite.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 314 şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâta M.M., de pârâţii S.Ş.C.M., Ş.G., B.L. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 59 din 19 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1478/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1510/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
