ICCJ. Decizia nr. 1510/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1510/2013
Dosar nr. 15295/3/2008
Şedinţa publică din 20 martie 2013
Prin Sentinţa nr. 957 din 2 iulie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta T.D. în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin primar general.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Dispoziţia nr. 9956 din 25 martie 2008, Primăria municipiului Bucureşti a respins notificarea transmisă de reclamantă la 27 iunie 2001, constatând că aceasta nu are calitatea de persoană îndreptăţită.
Contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nu este întemeiată, a reţinut tribunalul, pentru că terenul solicitat a fost proprietatea lui R.D. şi R.E. care, prin actul denumit „certificare" din 5 februarie 1998 la New York au declarat că donează terenul în suprafaţă de 338,25 m.p., situat în Bucureşti, str. P.N. nr. 23 reclamantei T.D.
Acest înscris nu poate fi calificat drept un act de donaţie, pentru că nu îndeplineşte condiţiile de formă cerute pentru valabilitate de art. 813 C. civ. şi nu este supralegalizat sau apostilat în condiţiile Convenţiei de la Haga din 1961.
Chiar dacă s-ar aprecia că această condiţie a formei a fost complinită ulterior, prin declaraţia dată la 28 martie 2005 în faţa Consulului general al României la New York, aceste acte nu valorează un act de donaţie, deoarece, potrivit art. 814 C. civ., donaţia produce efecte din ziua în care a fost acceptată, iar reclamanta nu a dat o declaraţie în formă autentică în acest sens.
Prin Decizia nr. 215A din 15 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă.
Instanţa de apel a constatat că reclamanta şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită, prin înscrisul intitulat „certificare", declaraţia dată de R.D. şi R.E. în faţa Consulului general al României la New York, care, reunite cu înscrisul intitulat „cesiune de creanţă" şi cu notificarea comună transmisă de familia R. şi T.D. Primăriei municipiului Bucureşti sub nr. 1503 din 18 octombrie 2005 probează intenţia reală a acestor persoane ca reclamanta să devină beneficiarul aplicării Legii nr. 10/2001.
Înscrisul intitulat „cesiune de creanţă", prin care cedentul R.D., în calitate de proprietar al terenului, cesionează cu titlu gratuit reclamantei, sora sa, toate drepturile sale de proprietate asupra imobilului ce face obiectul Dosarului de notificare nr. 4053, are valoarea unei cesiuni de drepturi litigioase, îndestulătoare pentru a justifica calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei.
Instanţa de apel a reţinut, însă, că reclamanta nu a oferit niciodată informaţii cu privire la modul de preluare al imobilului de către stat, care a fost identificat prin expertiză, iar, potrivit înscrisurilor solicitate de la Direcţia Patrimoniu din cadrul Primăriei municipiului Bucureşti, fosta parcelă 5, bloc 26 din fosta parcelare J. a făcut obiectul Deciziei nr. 104 din 14 ianuarie 1953, emisă de Secţiunea Financiară a Capitalei, prin care imobilul în cauză a trecut în proprietatea statului în baza cărţii de judecată nr. 559/1952 - Judecătoria 2 Populară de la numitul Ş.C.
Aceste probe, care nu au fost combătute în nici un fel de reclamantă, înlătură prezumţia de titular al dreptului de proprietate al cedentului R.D., prezumţie izvorâtă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 6794 din 1 iunie 1948.
Instanţa de apel a respins susţinerile reclamantei că menţiunile din actul de preluare ar fi doar o eroare, subliniind că nu poate specula asupra acestui aspect, în condiţiile în care este vorba despre două erori - numele proprietarului şi calitatea de proprietar şi având în vedere că actul de preluare a vizat suprafaţa de teren de 428 m.p., iar nu 338,25 m.p., cât au obţinut soţii R.D. şi R.E. prin contractul de vânzare cumpărare.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia atacată este nelegală.
Recurenta a arătat, sub un prim aspect, că decizia instanţei de apel are un pronunţat caracter probabil, întrucât considerentele pe care se sprijină vizează teza „probabilitatea de a nu fi vorba despre o simplă eroare materială (..) este la fel de mare cu aceea de a fi vorba despre o astfel de eroare", ceea ce înseamnă că instanţa a înţeles să respingă apelul alegând una din situaţiile de probabilitate egale ca potenţial de a fi reale.
Această motivare atrage incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel nu a ţinut cont de realităţile momentului la care s-a realizat preluarea abuzivă a imobilului eroarea materială din actul de preluare cu privire la numele fostului proprietar fiind proprie perioadei de abuzuri şi haos instituţional ale regimului comunist.
De asemenea, instanţa de apel nu a avut în vedere că evidenţele fiscale nu respectă numerotaţia poştală reală, deşi s-a insistat în sensul stăruirii asupra cercetărilor de fond prin adrese suplimentare la autorităţile statale, pentru a putea fi eliminat orice dubiu asupra dreptului de proprietate, dar instanţa de apel a acordat prioritate unei probabilităţi apreciată drept acceptabilă, încălcând astfel şi principiul aflării adevărului.
A mai arătat recurenta, că imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale vremii, ale Declaraţiei universale a drepturilor omului şi ale art. 480 şi 481 C. civ.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Recurenta susţine că modul în care instanţa de apel a motivat decizia atacată este de natură a atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Potrivit acestui text de lege, modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere şi atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Raportând criticile formulate la reglementarea legală, se constată că recurenta nu pretinde că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină sau că acestea ar fi contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ea susţine doar că hotărârea este rezultatul unei analize probabilistice şi a alegerii aleatorii a unei variante care putea fi incorectă.
Susţinerea nu poate fi primită, chiar dacă, într-adevăr, în conţinutul motivării hotărârii atacate se regăsesc trimiteri la elemente de probabilitate.
Aceste trimiteri, însă, au fost explicate de instanţa de apel prin aceea că nu poate fi reţinut punctul de vedere al reclamantei că în actul de preluare a fost menţionat eronat numele vânzătorului iniţial al terenului, pentru că, în lipsa oricăror alte probe contrare, probabilitatea de a nu fi vorba despre o simplă eroare este la fel de mare cu aceea de a exista o astfel de eroare.
Raţionamentul instanţei, însă, nu s-a oprit aici, pentru că a procedat mai departe la identificarea probelor care ar putea susţine una sau alta din variante şi a constatat că nu poate fi vorba despre o eroare în condiţiile în care nu este greşit doar numele proprietarului iniţial, ci şi calitatea acestuia de proprietar la momentul preluării. În plus, instanţa de apel a mai constatat şi faptul că suprafaţa de teren menţionată în actul de preluare a fost de 428 m.p., iar nu 338,25 m.p., cât a deţinut persoana de la care au cumpărat terenul soţii R.D. şi R.E.
Prin urmare, soluţia adoptată de instanţa de apel nu este rezultatul alegerii aleatorii a unei variante probabile, ci a analizei coroborate a probelor administrate în cauză.
Cât priveşte faptul că instanţa de apel nu a ţinut cont de realităţile momentului, trebuie subliniat faptul că orice instanţă de judecată, în aprecierea existenţei sau nu a unei erori se raportează la probele administrate în cauză de părţi, iar nu la realităţile momentului.
Or, reclamanta nu a dovedit prin nici un mijloc că eroarea a existat sau că ar fi fost intenţionată.
A mai susţinut recurenta - reclamantă că instanţa de apel nu a respectat principiul aflării adevărului.
Nici această critică nu poate fi primită, pentru că, în cauză, au fost depuse toate eforturile în vederea corectei stabiliri a circumstanţelor cauzei, inclusiv în ceea ce priveşte identificarea imobilului solicitat.
Astfel, instanţa de apel a acordat un spaţiu amplu în motivare chestiunii individualizării imobilului şi probelor care au determinat-o să constate că nu s-a făcut dovada că imobilul solicitat ar fi fost preluat abuziv de la autorii reclamantei.
În cadrul procedurii de judecată a apelului, instanţa de apel a dispus din oficiu adrese în vederea obţinerii de relaţii de la autorităţile competente privind istoricul de rol fiscal al imobilului şi a avut în vedere concluziile raportului de expertiză topografică efectuat la prima instanţă, care a avut în vedere planul anexă la contractul de vânzare cumpărare încheiat în anul 1948.
Pentru toate cele mai sus expuse, recursul declarat de reclamantă este nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare, fără a mai fi necesară analiza modului în care imobilul a fost preluat de către stat, inutilă faţă de motivele pentru care acţiunea a fost respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta T.D. împotriva Deciziei nr. 215 A din 15 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1484/2013. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1511/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
