ICCJ. Decizia nr. 1512/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1512/2013
Dosar nr. 0249/89/2011
Şedinţa publică din 20 martie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub numărul 249/89/2011 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul B.P. a chemat în judecată pârâţii Primarul municipiului Bârlad, Primăria municipiului Bârlad, Prefectul judeţului Vaslui, Prefectura judeţului Vaslui, solicitând obligarea Primarului municipiului Bârlad să emită o dispoziţie motivată, cuprinzând oferta pentru acordarea de măsuri reparatorii, potrivit Legii nr. 10/2001, să îi fie remisă întreaga documentaţie care a stat la baza emiterii dispoziţiei, să fie obligată entitatea administrativă Primăria municipiului Bârlad să respecte termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind imobilele naţionalizate, precum şi la încheierea unui proces-verbal de divergenţă, să fie obligat fiecare pârât la plata de daune interese.
Prin sentinţa civilă nr. 239 din 17 februarie 2012 Tribunalul Vaslui, secţia civilă, a respins cererea formulată de reclamant.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că notificarea aflată la dosarul cauzei aparţine numitului M.G.S., reclamantul nefacând dovada rudeniei sale cu acesta.
De asemenea, pârâta Primăria municipiului Bârlad a înştiinţat că în evidenţele instituţiei nu există înregistrată nicio notificare formulată de către reclamantul B.P., în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, privind imobilul ce a fost situat în municipiul B., judeţul Vaslui.
Or, articolul 22 din Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea adresării notificării în termenul (prelungit) de 12 luni, respectiv până la data de 14 februarie 2002, termen de decădere, care nerespectat „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
Deşi reclamantul precizează că a înaintat entităţilor administrative pârâte mai multe notificări sau adrese, nu a indicat în mod concret numărul acestora şi nici data de înregistrare a lor.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul, care a invocat nulitatea hotărârii, deoarece instanţa de fond nu a soluţionat toate capetele de cerere deduse judecăţii, ci doar excepţia lipsei capacităţii procesuale a părţilor şi, de asemenea, nu a manifestat conduită activă, nu i-a cerut explicaţii şi nu a pus în dezbaterea părţilor toate împrejurările de fapt şi de drept.
Prin decizia civilă nr. 126 din 10 septembrie 2012, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins apelul ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut că pe parcursul judecării cauzei în apel, i s-a pus în vedere reclamantului să precizeze temeiul juridic al acţiunii întrucât prin cererea de chemare în judecată acesta a făcut referire atât la Legea nr. 10/2001, cât şi la Legea nr. 554/2004, să precizeze date suplimentare cu privire la modul de preluare a imobilului de către stat, acte cu privire la data formulării notificării prin executorul judecătoresc, să depună acte de stare civilă din care să rezulte gradul de rudenie cu numitul M.G.S.
Apelantul-reclamant a menţionat că îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar nu a depus înscrisurile solicitate de către instanţă.
În acest context, instanţa a constatat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni (termen prelungit prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001) de la data intrării în vigoare a legii unitatea deţinătoare a imobilului.
În speţă, reclamantul a susţinut că a notificat atât Primăria Bârlad, cât şi Prefectura Vaslui pentru acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în Bârlad, preluat şi demolat abuziv de către stat în anul 1977, tară să facă însă dovada acestor susţineri.
La solicitarea instanţei, Primarul municipiului Bârlad şi Instituţia prefectului judeţului Vaslui au comunicat că pentru imobilul în litigiu, a formulat notificarea din 9 august 2001 numitul M.G.S., aceasta fiind soluţionată prin dispoziţia din 24 aprilie 2008 a Primarului municipiului Bârlad, în sensul respingerii cereri; prin sentinţa civilă nr. 948 din 16 septembrie 2008, Tribunalul Vaslui a admis contestaţia, a anulat dispoziţia şi a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a numitului M.S. la măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobil.
S-a reţinut că întregul material probator administrat în cauză se referă la numitul M.S., că reclamantul B.P. nu a transmis vreo notificare pârâţilor din prezenta cauză, astfel că, în mod legal şi temeinic instanţa de fond a respins acţiunea acestuia.
Nefondate au fost apreciate şi celelalte critici formulate, în condiţiile în care cererea reclamantului a fost soluţionată pe fondul cauzei, reţinându-se că lipsa notificării, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. De asemenea, sentinţa apelată cuprinde susţinerile reclamantului, înscrisurile depuse şi utilitatea acestora în cauză, argumentarea în drept a soluţiei.
Totodată, instanţa de fond şi-a manifestat rolul activ, solicitând reclamantului să depună înscrisuri în susţinerea cererii, cu indicarea expresă a acestora (notificarea adresată prin executorul judecătoresc, acte de stare civilă), astfel că nu se poate susţine că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul care, de o manieră nesistematizată şi incompatibilă cu structura recursului, a susţinut următoarele:
- În speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 3 C. civ., coroborate cu art. 304 pct. 4 şi 6 C. proc. civ., fiind enumerate o serie de hotărâri ale C.E.D.O. (cauza Răteanu c. României, cauza Porţeanu c. României, cauza Manoilescu şi Dobrescu c. României) în care s-a analizat privarea de bun însoţită de lipsa totală de despăgubiri şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Autorităţile, cărora le revin atribuţii în baza Legii nr. 10/2001, nu pot fi exonerate de responsabilităţi în cazul în care acţiunile/inacţiunile lor aduc atingere drepturilor protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Autorităţile administrative locale şi judeţene creează şi întreţin situaţii litigioase, neîndeplinându-şi obligaţiile de a soluţiona şi verifica îndeplinirea condiţiilor pentru aplicarea fazei administrative.
Curtea Europeană s-a pronunţat în cauza Lupaş c. României în legătură cu regula unanimităţii în promovarea acţiunii în revendicare, reţinând că îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi claritate, dar prin soluţia adoptată instanţa de apel creează reclamantului o discriminare, îngrădindu-i şi accesul la justiţie.
Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, erijându-se într-un simplu emitent al unor acte administrativ-jurisdicţionale, prin eludarea legii speciale.
Hotărârea nu este motivată, deoarece nu justifică pentru ce a făcut aplicarea unei norme de drept şi i-a dat o anumită interpretare.
Motivarea trebuia făcută în concret şi arătat de ce au fost respinse în tot cererile reclamantului şi admise în tot cererile pârâţilor.
Analizând aspectele deduse judecăţii, Înalta Curte constată că acestea nu sunt încadrabile în dispoziţiile art 304 C. proc. civ. şi că memoriul de recurs nu cuprinde indicarea motivelor de nelegalitate aşa cum obligă art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii.
- Astfel, deşi din punct de vedere formal reclamantul menţionează ca fundament juridic al cererii de recurs prevederile art. 304 pct. 4 şi 6 C. proc. civ., dezvoltarea argumentelor acestuia nu face posibilă încadrarea în motivele arătate şi nici, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în alte cazuri din cele reglementate limitativ prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
- Sub acest aspect, se constată că recurentul face referire la o serie de hotărâri C.E.D.O. prin care a fost sancţionată încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, fără să arate în ce fel acestea ar fi incidente în speţă, în condiţiile în care instanţele de fond au constatat decăderea reclamantului din dreptul de a solicita măsuri reparatorii conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (pentru nedovedirea transmiterii unei notificări în privinţa imobilului în litigiu înăuntrul termenului imperativ prevăzut de lege).
Mai mult, instanţele anterioare au reţinut că imobilul a făcut obiectul unei notificări transmise de o altă persoană (M.S.) în favoarea căreia au fost stabilite măsuri reparatorii şi faţă de care nu s-a dovedit existenta vreunei relaţii de rudenie de către reclamant.
Fără să combată statuările instanţelor fondului, recurentul afirmă că i-ar fi fost îngrădit, prin soluţia pronunţată, accesul la justiţie şi că nu a fost sancţionată practica autorităţilor administrative locale şi judeţene care nu i-au soluţionat notificarea.
Aceste afirmaţii vin în contextul în care, aşa cum rezultă din considerentele hotărârilor adoptate în cauză, reclamantul nu a demonstrat că a transmis notificări cărora să le dea răspuns autoritatea administrativă (de fapt, entitatea deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001).
Ca atare, criticile formulate sunt străine de argumentele justificative ale soluţiei atacate.
- Deşi invocă dispoziţiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul nu arată în ce ar consta depăşirea limitelor puterii judecătoreşti, acesta procedând în realitate, la o înşiruire de texte de lege (art. 23 din Legea nr. 247/2005, art. 18 şi 182 din O.U.G. nr. 81/2007) referitoare la stabilirea titlurilor de despăgubire când sunt mai multe persoane îndreptăţite şi care n-au nicio legătură cu soluţia adoptată în cauză.
- Tot astfel, în mod nesusţinut de vreun argument al memoriului de recurs, reclamantul invocă art. 304 pct. 6 C. proc. civ., fără să arate de ce prin decizia adoptată (constând în respingerea apelului ca nefondat) instanţa „ar fi acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut", pentru a fi incidente ipotezele textului de lege menţionat.
- De asemenea, făcând referire la nemotivarea hotărârii, recurentul arată că instanţa nu motivează de ce instanţa „a respins în tot cererile acestuia şi a admis în tot capetele de cerere ale pârâţilor", ignorând faptul că, pe de o parte, instanţa de apel a avut de analizat critici în calea de atac (iar nu capete de cerere) asupra cărora s-a pronunţat punctual, iar pârâţii nu au dedus judecăţii cereri (asupra cărora instanţa să se pronunţe, prin admitere) ci au adoptat o atitudine procesuală defensivă, doar apărându-se faţă de pretenţiile reclamantului, prin întâmpinarea depusă.
Rezultă, potrivit celor expuse anterior, că reclamantul a dedus judecăţii în recurs aspecte străine de cele care au făcut obiectul dezlegărilor jurisdicţionale în etapele procesuale anterioare, că indicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 4 şi 6 C. proc. civ. s-a făcut în mod formal, fără ca argumentele prezentate să fie subsumabile ipotezelor avute în vedere de aceste texte procedurale şi nici, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., altor motive de recurs din cele reglementate expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ.
În consecinţă, văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., se va constata că cererea de recurs a reclamantului nu indică şi nu dezvoltă motivele de nelegalitate pe care se fundamentează, ceea ce atrage sancţiunea nulităţii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul B.P. împotriva deciziei nr. 126 din 10 septembrie 2012 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1514/2013. Civil. Recalculare pensie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 151/2013. Civil → |
|---|
