ICCJ. Decizia nr. 1517/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1517/2013
Dosar nr. 6433/1/2012
Şedinţa publică din 20 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 22 august 2008, sub nr. 31519/3/2008, reclamanţii B.C. şi G.G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul G.D., obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 3.
Prin sentinţa civilă nr. 308 din 5 martie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.G., ca neîntemeiată; a respins acţiunea şi a obligat pe reclamanţi la plata, către pârât, a sumei de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului G.G., tribunalul a reţinut că, prin acţiunea introductivă la instanţă, reclamanţii au invocat existenta unui drept de proprietate asupra imobilului revendicat şi au solicitat compararea titlului lor de proprietate cu cel al pârâtului, depunând, în probaţiune, mai multe hotărâri judecătoreşti care priveau dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil, ceea ce creează premisa că părţile au deţinut sau deţin încă titluri de proprietate, care se cuvine a fi analizate în cadrul acţiunii în revendicare, pe fondul cererii.
Pe fondul cauzei, tribunal a reţinut că prin decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admisă cererea formulată de pârâtul G.D. în contradictoriu cu reclamanţii B.C. şi G.G. şi s-a constatat transmis dreptul de proprietate din patrimoniul reclamanţilor în cel al pârâtului, prin vânzare, în baza antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003 la Biroul notar Public M.J.
Ca urmare, numai pârâtul mai poate opune un titlu de proprietate, în timp ce reclamanţii nu mai au în patrimoniul lor bunul şi nici nu mai pot opune un titlu de proprietate.
Acţiunea în revendicare, ficţiune a practicii care îşi are izvorul în dispoziţiile art. 480 C. civ., este definită ca fiind acţiunea proprietarului neposesor ce solicită restituirea bunului de la posesorul neproprietar.
În speţă, nu este îndeplinită condiţia premisă, respectiv, existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor, ca urmare a faptului că au înstrăinat în mod irevocabil acest drept, astfel că acţiunea lor în revendicare este neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 540/A din 26 mai 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei susmenţionate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că intenţia reală reclamanţilor a fost aceea de a nu vinde şi că nu au fost lipsiţi ilegal de proprietate, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond. Prin decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă a fost admisă cererea lui G.D. în contradictoriu cu B.C. şi G.G. şi s-a constatat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul lui G.D., prin vânzare, dându-se eficienţă promisiunii de vânzare-cumpărare autentificate din 18 iunie 2003 de Biroul Notar Public M.J., deci, transformându-se din promisiune în certitudine şi căpătând o altă semnificaţie juridică, practic, realizându-se înstrăinarea bunului promis. Din acest moment, reclamanţii nu mai au în proprietate bunul, iar orice altă discuţie nu se mai poate face referitor la proprietatea bunului.
Prin decizia civilă nr. 5585 din 21 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi împotriva hotărârii mai sus menţionate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că nu are nicio relevanţă faptul că instanţa de apel nu a analizat separat motivele de apel, ci împreună, deoarece instanţa este în drept să grupeze argumentele folosite de părţi şi să le răspundă printr-un considerent comun; că în mod legal instanţa de apel a reţinut că, faţă de decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, ce ţine loc de contract de vânzare-cumpărare între reclamanţi, în calitate de vânzători, şi pârât, în calitate de cumpărător, pentru imobilul litigios ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 iunie 2003, a operat transferul dreptului de proprietate asupra acestui imobil din patrimoniul reclamanţilor-vânzători în patrimoniul pârâtului-cumpărător; criticile potrivit cărora preţul din antecontract nu a fost plătit nu pot fi analizate raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007, prin care s-a tranşat în mod irevocabil chestiunea plăţii preţului convenit prin antecontract, reţinându-se că beneficiarul-cumpărător G.D. a consemnat la dispoziţia promitenţilor-vânzători B.C. şi G.G. preţul stipulat în antecontract; criticile privind decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti nu pot face obiect de analiză în prezenta cauză, deoarece legalitatea sau temeinicia unei hotărâri judecătoreşti nu pot fi cenzurate decât de instanţa învestită cu o cale de atac prevăzută de lege împotriva respectivei hotărâri; criticile prin care se impută instanţei de apel că nu a analizat actele depuse de reclamanţi la dosar, în dovedirea preferabilităţii titlului lor de proprietate sunt neîntemeiate, întrucât o asemenea analiză presupunea drept premisă ca instanţa să le fi recunoscut calitatea de proprietari asupra imobilului revendicat, ceea ce nu este cazul în speţă, unde s-a reţinut, raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, că reclamanţii nu mai sunt proprietarii imobilului revendicat, pe care l-au înstrăinat pârâtului G.D.; sentinţa civilă nr. 8240/2004 a Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti a fost reformată în calea de atac a recursului, astfel încât în mod corect instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe hotărârea irevocabilă din litigiul anterior dintre părţi, decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, reţinând că prin această hotărâre s-a dat eficienţă antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, consfinţindu-se practic vânzarea la care părţile s-au obligat prin antecontract, sens în care în considerentele respectivei hotărâri s-a reţinut că beneficiarul-cumpărător şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin antecontract, consemnând la dispoziţia promitenţilor-vânzători preţul stipulat în antecontract.
Instanţa de recurs a mai reţinut că, din moment ce instanţa de apel a verificat calitatea de proprietari a reclamanţilor asupra
imobilului revendicat, verificare ce tine de fondul acţiunii în revendicare, iar în considerentele hotărârii pronunţate a expus argumentele pentru care a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii în revendicare, anume, că reclamanţii nu mai sunt proprietarii imobilului revendicat raportat la decizia civilă nr. 161/R din 7 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, nu se poate imputa instanţei de apel că nu a intrat în cercetarea fondului cauzei şi că nu şi-a motivat hotărârea, criticile în acest sens nefiind fondate.
împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., B.C. şi G.G.
În motivare, contestatorii au arătat că în mod greşit instanţa de recurs a reţinut că aceştia ar fi pierdut proprietatea asupra bunului în litigiu ca efect al preţului plătit, antecontractul de vânzare-cumpărare devenind act de proprietate, întrucât în cauză nu s-a făcut dovada încasării, de către contestatori, a preţului vânzării, or, fără plată, nu există vânzare.
Aşa-zisa consemnare făcută după 2 ani de când îşi încheiase valabilitatea antecontractul de vânzare-cumpărare, a fost făcută la un preţ neserios pentru un apartament de 3 camere situat într-o zonă centrală, într-o monedă nespecificată în contract şi a fost retrasă imediat, deşi trebuia să rămână la dispoziţia contestatorilor, revenind instanţei de judecată obligaţia de verifica dacă preţul s-a încasat ori nu.
Contestatorii nu au fost vânzători, ci promitenţi-vânzători, iar antecontractul de vânzare-cumpărare în discuţie a fost transformat în mod greşit, de către instanţă, în act autentic de vânzare-cumpărare, fără plata preţului.
Pe parcursul litigiilor în care contestatorii au dezbătut problema proprietăţii asupra apartamentului în discuţie au existat o serie de nereguli procedurale privind termenul de recurs, continuitatea completului de judecată, încălcarea jurisprudenţei Tribunalului Suprem în materie, insuficienta timbrare, respingerea nejustificată a unor probatorii, ignorarea unor dispoziţii legale, respectiv, a art. 1361 şi art. 1864 C. civ., săvârşindu-se, împotriva acestora, o serie de abuzuri ce au avut drept scop lipsirea lor de proprietate şi îmbogăţirea fără justă cauză a părţii adverse.
În atare situaţie, bunul nu a ieşit niciodată din proprietatea contestatorilor, legea fiind greşit interpretată şi aplicată, acţiunea în revendicare promovată de aceştia fiind pe deplin admisibilă.
Examinând contestaţia în anulare în raport de excepţia de inadmisibilitate invocată din oficiu, a cărei analiză este prioritară raportat la aspectele de fond ale cererii, faţă de caracterul său peremptoriu, Înalta Curte urmează a o respinge, ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare prin intermediul căreia se poate obţine, în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, anularea unor hotărâri judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale.
Astfel, potrivit art. 317 alin. (1) C. proc. civ. hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare „când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii" [alin. (1) pct. 1] ori „când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă" [alin. (1) pct. 2], iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol contestaţia mai poate fi primită în cazul când motivele anterior enunţate au fost invocate prin cererea de recurs, „dar instanţa le-a respins pentru că aveau nevoie de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost judecat în fond".
Articolul 318 C. proc. civ. stabileşte că hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie „când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul, sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".
În speţă, motivele de contestaţie în anulare, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., sub aspectul criticilor invocate, prin care se deduc judecăţii chestiuni legate de fondul cauzei, nu se circumscriu niciuneia din dispoziţiile legale anterior citate, pentru a fi analizată ca atare de instanţă, ceea ce determină caracterul inadmisibil al acestei cereri.
Criticile privind greşita reţinere, de către instanţa de recurs, a lipsei calităţii de proprietari a contestatorilor în cadrul litigiului având ca obiect acţiune în revendicare, şi, pe cale de consecinţă, a respingerii unei asemenea acţiuni, dovedesc că aceştia sunt nemulţumiţi, în realitate, de soluţia dată pe fondul cauzei şi reprezintă chestiuni ce nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, ale cărei motive sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.
De altfel chiar contestatorul G.G., prezent personal la termenul de judecată la care cauza a rămas în pronunţare, la solicitarea instanţei de a specifica în ce sens nu s-a răspuns motivelor de recurs, ori care ar fi motivele de recurs la care nu s-a răspuns prin decizia contestată, a arătat că nu este vorba despre faptul că nu s-a răspuns la motivele de recurs, ci la împrejurarea că prin hotărârea obiect al prezentei contestaţii în anulare s-a dat o soluţie fără legătură cu pretenţiile deduse judecăţii.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare va fi respinsă, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de B.C. şi G.G. împotriva deciziei nr. 5585 din 21 septembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1518/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1516/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... → |
|---|
