ICCJ. Decizia nr. 1549/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1549/2013
Dosar nr. 310/36/2008*
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 862 din 17 aprilie 2006, Tribunalului Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanţii V.F.C. şi G.D.P., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiului Constanţa prin primar şi Consiliul local al municipiului Constanta.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 ianuarie 2006 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii G.D.P. şi V.F.C. au chemat în judecată Primarului Municipiului Constanţa, Consiliul local al municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar, şi au solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea dispoziţiei din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, în procedura Legii nr. 10/2001, să se restituie reclamanţilor, în natură, terenul în suprafaţă de 394 m.p. situat în Mamaia iar în subsidiar restituirea prin acordarea unui teren în compensare sau obligaţia Primarului municipiului Constanţa la emiterea unei oferte de despăgubire prin echivalent.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin dispoziţia contestată li s-a respins cererea de restituire a acestui teren, deşi au calitatea de persoane îndreptăţite.
Au arătat că, prin contratul autentificat din 13 noiembrie 1935, autorii lor au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa imobilul situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, alcătuit din 394 m.p. teren.
Au mai arătat că, potrivit prevederilor contractuale, cumpărătorii trebuiau să edifice o construcţie până la 13 noiembrie 1941 (termenul iniţial de patru ani fiind prelungit la şase ani).
Contractul conţinea prevederea în sensul că nerespectarea vreuneia din obligaţii atrage rezilierea de plin drept a vânzării, fără somaţie, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci de plin drept, fără nicio formalitate, vânzătorul intrând în posesia terenului cu pierderea din partea cumpărătorului a tuturor sumelor plătite.
Reclamanţii au invocat însă o cauză de forţă majoră, în sensul că prin Decretul-Lege nr. 4215/1938 zona în care se afla situat terenul a constituit zonă militară destinată unor lucrări şi măsuri speciale de apărare a ţării.
Acest decret şi-a produs efecte până în 1945 la terminarea războiului iar ulterior, în perioada anilor 1950-1952, în Constanţa au staţionat trupe sovietice şi de aceea autorii lor au fost în imposibilitate de a construi din motive mai presus de voinţa lor.
În speţă, reclamanţii nu contestă faptul că obligaţia de a construi nu s-a îndeplinit, invocând însă cauza de forţă majoră.
Părţile contractului de vânzare-cumpărare nu au făcut distincţie între cauzele culpabile sau fortuite, ci au consimţit doar cu privire la nerespectarea sau neexecutare a obligaţiei de a construi, situaţie în care se produce revocarea antractului.
Prin urmare, nerealizarea condiţiei, indiferent de natura fortuită sau natura culpabilă a cumpărătorului, conduce, potrivit voinţei exprimate de părţi, la revocarea contractului de vânzare.
Oricum, motivul invocat de reclamanţi nu este de natură a exclude orice culpă a autorilor săi.
Prin derogare de la dispoziţiile art 1021 C. civ., care impune caracterul judiciar al rezoluţiunii, părţile contractului pot insera în cuprinsul acestuia clauze exprese privind rezoluţiunea convenţiei pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate. Aceste clauze, pacte comisorii, sunt incluse în contracte tocmai pentru a reduce sau înlătura rolul instanţelor în rezoluţiunea contractelor.
Prin urmare, clauza inserată în contractul de faţă, reprodusă anterior, are valoarea unui pact comisoriu de gradul patru care are ca efect revocarea de drept a contractului.
Aşadar, rezoluţiunea contractului nu s-a produs prin decizia din 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular.
Prin decizia civilă nr. 87 din 20 iunie 2012, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor G.D.P. şi V.F.C.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 140 din 11 ianuarie 2006 la Tribunalul Constanţa, reclamanţii V.F.C. şi G.D.P. au formulat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar, contestaţie împotriva dispoziţiei din 30 noiembrie 2005 a Primarul Municipiului Constanţa solicitând constatarea nulităţii acesteia şi restituirea terenului de 394 mp situat în Mamaia (identificat conform raportului de expertiză), iar în subsidiar restituirea prin acordarea unui teren în compensare.
În motivare au arătat că prin dispoziţia contestată s-a respins cererea de restituire a acestui teren, deşi au calitatea de persoane îndreptăţite.
Astfel, au arătat că prin contractul autentificat din 13 noiembrie 1935 şi înregistrat la grefa Tribunalului Constanţa din 13 noiembrie 1935, autorii lor au cumpărat de la Primăria Municipiului Constanţa imobilul situat în Constanţa, staţiunea Mamaia, alcătuit din 394 mp teren. Reclamanţii nu pot justifica un drept de proprietate asupra terenului în cauză, de care să fi fost lipsiţi în mod abuziv şi ca urmare nu au calitatea de persoane îndreptăţite, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, de a li se restitui suprafaţa de 394 m.p. situată în M., judeţul Constanţa.
Într-adevăr, autorii reclamanţilor au avut titlu de proprietate pe terenul în litigiu contract de vânzare-cumpărare din 1935, dar acest contract a fost reziliat de drept prin decizia din 1958, întrucât cumpărătorul nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată în contract de a ridica construcţia în termen de 4 ani, termen care a fost prelungit cu încă 6 ani.
Fiind reziliat de drept, autorii reclamanţilor şi-au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului - acesta nefiind preluat în mod abuziv, aşa cum susţin reclamanţii, ei neavând calitatea de persoană îndreptăţită de a solicita imobilul în litigiu conform Legii nr. 10/2001.
În speţă, reclamanţii nu contestă faptul că obligaţia de a construi nu s-a îndeplinit, invocând încă cauza de forţă majoră.
Părţile contractului de vânzare-cumpărare nu au făcut distincţie între cauzele culpabile sau fortuite, ci au consimţit doar cu privire la nerespectarea sau neexecutare a obligaţiei de a construi, situaţie în care se produce revocarea antractului.
Reclamanţii nu au dovedit că autorii lor ar fi solicitat o asemenea aprobare care le-ar fi fost refuzată, aşa încât instituirea zonei militare nu a fost de natură să constituie un caz de forţă majoră.
Împotriva deciziei civile mai sus menţionată, au declarat recurs reclamanţii G.D.P. şi V.F.C., în termen legal, pentru motive de nelegalitate, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanţii au susţinut, în esenţă că, hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii.
- Contestatorii sunt moştenitorii cumpărătorilor, conform certificatului de moştenitor din 24 iulie 1996.
- În această calitate, au formulat în termen legal notificare în baza art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001 prin care s-a solicitat restituirea terenului în litigiu, sau acordarea unui alt teren de natura celui deţinut anterior, sau acordarea de despăgubiri, în condiţiile în care terenul este ocupat de construcţii sau afectat de detalii de sistematizare
- Foştii proprietari, autorii reclamanţilor nu a reuşit să-şi execute obligaţia de construire a casei, deoarece terenurile de la plaja Mamaia au devenit zone militare destinate lucrărilor şi măsurilor speciale necesare apărării ţării.
- În mod greşit, instanţa de apel a analizat culpa cumpărătoarei prin prisma unei situaţii personale, nu prin prisma situaţiei politice.
- Rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nu operează de drept, de acest lucru urmând să i-a act instanţa de judecată şi nu autoritatea administrativă, cum greşit s-a procedat.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit instanţele în prezentul litigiu, reclamanţii G.D.P. şi V.F.C. au solicitat să se constate nulitatea dispoziţiei din 30 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanţa, în procedura Legii nr. 10/2001, prin care cererea reclamanţilor de restituie în natură a imobilului situat în Constanta, staţiunea M., alcătuit din terenul în suprafaţă de 394 m.p. a fost respinsă cu motivarea că regimul juridic al bunului solicitat nu se încadrează în dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Reclamanţii au pretins că autorii lor au fost împiedicaţi de o cauză de forţă majoră să-şi execute obligaţia asumată prin contractul autentificat din 13 noiembrie 1935 înregistrat la Grefa Tribunalului Constanţa din 13 noiembrie 1935, prin care au cumpărat de la Primăria municipiului Constanţa imobilul în litigiu, astfel încât în mod greşit, prin decizia din 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular s-a considerat desfiinţat de plin drept contractul menţionat.
Pe parcursul soluţionării litigiului în primul ciclu procesual, instanţele de judecată au interpretat clauzele contractuale stipulate de părţi prin actul juridic care a constituit titlu de proprietate al autorilor reclamanţilor ca reprezentând un pact comisoriu de gradul IV şi constatând că executarea obligaţiei asumate de autorii reclamantului -anume aceea de a edifica o construcţie pe teren într-un termen stabilit, s-a datorat culpei acestora, iar nu forţei majore, au apreciat că în cauză a operat rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare,cu consecinţa excluderii bunului în litigiu de la domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Apărarea reclamanţilor apelanţi în sensul că, în speţă, pactul comisoriul de gradul IV privind rezoluţiunea de drept a contractului nu şi-ar fi putut produce efectele ca urmare a existenţei unor cauze de forţă majoră, respectiv izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi schimbarea regimului politic, situaţie în care nu se poate reţine vinovăţia autorilor lor cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei asumate prin contract nu poate fi primită, reclamanţii neprobând, conform art. 1169 C. civ., existenţa unui caz de forţă majoră pentru întreaga perioadă cuprinsă între momentul cumpărării terenului (anul 1935) şi momentul la care vânzătoarea şi-a manifestat opţiunea de a rezilia contractul în temeiul pactului comisoriu de gradul IV (anul 1958). Până la momentul emiterii dispoziţiei din 1958, prin care creditoarea şi-a manifestat expres şi neîndoielnic voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu, debitorul putea executa în mod valabil obligaţia ori putea face dovada că, deşi a încercat să îşi execute obligaţia, a fost împiedicat de creditor ori de o cauză de forţă majoră.
Se reţine că actul de vânzare-cumpărare care consemnează obligaţia de a construi a fost încheiat în anul 1935, iar România a intrat în război în anul 1941, perioadă în care nu s-a dovedit că proprietarul ar fi făcut vreun demers pentru obţinerea autorizaţiilor necesare edificării unei construcţii.
Ulterior, după terminarea războiului, prin deciziunea din 21 noiembrie 1945, Primăria Constanţa a aprobat prelungirea termenului de construcţie pe locurile de casă de pe plaja Mamaia, până la 1 decembrie 1947.
Dacă pentru perioada războiului (1941-1945) se reţine că neexecutarea construcţiei nu este culpabilă, proprietarul terenului fiind împiedicat de un caz de forţă majoră să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, această cauză de înlăturare a răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei de a construi nu mai subzistă în perioada următoare, până la apariţia deciziei din 1958, prin care vânzătorul şi-a manifestat voinţa de a da eficienţă pactului comisoriu de gr. IV.
De asemenea, prin deciziunea din 21 noiembrie 1945, autorităţile locale, recunoscând existenţa în timpul războiului a unei crize de materiale de construcţie, a lucrătorilor specializaţi în construcţia de case, cât şi împrejurarea că este necesară o dezvoltare a construcţiei de locuinţe, au aprobat prelungirea termenului de construire pe locurile de pe plaja Mamaia, cu începere de la data acestei decizii şi până la 1 decembrie 1947 şi nu au impus interdicţii speciale de construire pentru beneficiarii terenurilor dobândite în condiţiile mai sus menţionate.
Legea nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării fusese adoptată ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din anul 1935, iar cumpărătorii, anterior intrării în vigoare a acestei legi, timp de 3 ani, nu au făcut nici un demers pentru a construi pe acest teren.
În speţă, se reţine că reclamanţii nu au făcut dovada că autorii lor au fost împiedicaţi să construiască o casă pe terenul cumpărat sau că, în urma demersurilor efectuate pentru eliberarea autorizaţiei de construcţie, li s-au respins cererile de către cele două ministere implicate în realizarea măsurilor necesare apărării ţării.
Pentru toate cele învederate, se constată că nu s-a dovedit că autorii reclamanţilor au fost împiedicaţi dintr-o cauză de forţă majoră, pe toată perioada cuprindă între momentul cumpărării terenului (1935) şi data pactului comisoriu gradul IV (decizia din 1958) să construiască o vilă pe terenul notificat.
Prin urmare, instanţa de apel, în mod judicios a constatat că preluarea imobilului în litigiu nu s-a realizat în mod abuziv, ci, ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare, în condiţiile Codului civil, dobânditorul imobilului suportând sancţiunea rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei ce greva bunul.
Aşadar, se va respinge ca nefondat apelul reclamanţilor G.D.P. şi V.F.C., împotriva deciziei civile nr. 87 din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii G.D.P. şi V.F.C. împotriva deciziei civile nr. 87C din 20 iunie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 155/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1547/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
