ICCJ. Decizia nr. 1556/2013. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1556/2013
Dosar nr. 2833/101/2012
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la data de 21 martie 2012 reclamantul D.V. a chemat în judecată Statul Român, Guvernul României, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public pentru prejudiciul cauzat de aceste instituţii prin nerespectarea Constituţiei României, a prevederilor C. civ. şi C. pen. precum şi art. 6 al Convenţiei Europene, respectiv la plata sumei de 200.000 euro pentru prejudiciile aduse pe parcursul a 3 ani, pentru subminarea dreptului la un proces echitabil, încălcarea drepturilor şi a unui sistem judiciar defectuos.
Prin sentinţa civilă nr. 124 in 24 aprilie 2012 a Tribunalului Mehedinţi s-au respins excepţiile necompetenţei materiale a instanţei şi excepţia netimbrării. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Guvernul României, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public. S-a respins acţiunea faţă de aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesual pasivă. S-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei materiale, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată, întrucât temeiul de drept al acţiunii, astfel cum rezultă din cuprinsul acesteia, nu îl constituie dispoziţiile Legii nr. 554/2004, reclamantul nefacând nicio referire la aceste dispoziţii legale. Tribunalul este competent să soluţioneze cauza de faţă în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit b) C. proc. civ., având în vedere valoarea pretenţiilor reclamantului, 200.000 euro.
În temeiul dispoziţiilor art. 15 lit. o) din Legea nr. 146/1997, instanţa a constatat că acţiunea de faţă este scutită de plata taxei de timbru.
Referitor la calitatea procesual pasivă a pârâţilor chemaţi în judecată instanţa a constatat că pârâţii Guvernul României, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Public nu au calitate procesual pasivă, având în vedere obiectul acţiunii, obţinerea de despăgubiri pentru prejudiciile aduse prin pronunţarea unor rezoluţii de către Parchet şi prin nerespectarea unui termen rezonabil în soluţionarea cauzelor.
În ceea ce priveşte fondul cauzei instanţa a reţinut că reclamantul a formulat plângere penală împotriva reprezentanţilor SC S. SA la data de 24 noiembrie 2009, plângere soluţionată prin rezoluţia din data de 23 iulie 2010 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Prin decizia penală nr. 99 din 15 noiembrie 2010 s-a admis plângerea formulată împotriva rezoluţiei şi s-a trimis cauza parchetului pentru a se dispune începerea urmăririi penale. Prin rezoluţia din data de 30 martie 2011 s-a dispus începerea urmăririi penale, iar prin ordonanţa din data de 6 octombrie 2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuiţilor. S-a formulat plângere împotriva acestei ordonanţe, care a fost respinsă la data de 24 februarie 2012 ca nefondată.
S-a considerat că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile în cauza de faţă, reclamantul fiind cel care a formulat plângerea penală, fiind nemulţumit de soluţie, neavând calitatea de învinuit sau inculpat şi neaflându-se în niciuna din situaţiile prevăzute de dispoziţiile legale menţionate mai sus.
De asemenea, nu s-a reţinut nici nerespectarea termenului rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei, plângerea penală fiind formulată la data de 24 noiembrie 2009, iar ultima sentinţă pronunţată la data de 24 februarie 2012.
S-a apreciat că reclamantul nu a dovedit deci prin probele administrate că prin soluţiile pronunţate i s-a produs vreun prejudiciu moral sau material şi nici nu a dovedit că i-a fost încălcat în vreun fel dreptul la un proces echitabil. De altfel, reclamantul a invocat doar dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului fără a arăta modalitatea în care au fost încălcate aceste dispoziţii legale.
Prin decizia civilă nr. 64 din 6 septembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a respins apelul declarat de reclamant, instanţa reţinând, în esenţă, că reclamantul a promovat acţiunea susţinând că nu a fost corect soluţionată plângerea sa penală privind greşita calculare a drepturilor salariale de către fostul angajator, aceleaşi aspecte fiind supuse analizei şi în apel. Formularea cererilor reclamantului este confuză, acesta neavând cunoştinţe de specialitate, însă instanţa este cea care, manifestând rol activ, trebuie să transpună în plan juridic susţinerile părţii, care prezintă anumite situaţii de fapt. În concluzie, s-a constatat că atât la prima instanţă cât şi în apel reclamantul a pretins acoperirea unui prejudiciu pe care l-a suferit pe o perioadă mai mare de timp, datorită modului defectuos în care organele de urmărire penală şi instanţele de judecată au soluţionat plângerile penale pe care le-a formulat.
Tribunalul a reţinut în mod corect că dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu sunt aplicabile şi nu pot constitui temeiul juridic al acţiunii în pretenţii promovate de reclamant, deoarece acesta nu a fost arestat sau condamnat pe nedrept, textul legal fiind de strictă interpretare.
Pentru a se angaja răspunderea statului, reclamantul avea obligaţia, impusă de art. 1169 C. civ., de a proba susţinerile sale, respectiv de a face dovada săvârşirii unor erori judiciare. Această dovadă nu poate fi simpla sa susţinere, în sensul că faptele reţinute de instanţele de judecată şi de organele de urmărire penală nu sunt conforme realităţii, ci este necesar ca eroarea să fie constatată printr-o hotărâre judecătorească. Reclamantul cere, practic, instanţei civile să repună în discuţie elementele săvârşirii unor infracţiuni, ceea ce este inadmisibil atât sub aspectul competenţei, cât şi sub cel al existenţei autorităţii de lucru judecat.
Prin urmare, faptul ilicit cauzator de prejudicii, adică eroarea judiciară, nu este dovedit în speţă, şi cu atât mai puţin legătura de cauzalitate dintre prejudiciul suferit de reclamant şi faptul ilicit.
În speţa dedusă judecăţii, reclamantul a invocat nerespectarea dreptului constituţional la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, drept recunoscut şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi care are ca scop protejarea părţilor împotriva duratei excesive a procedurilor, asigurarea eficienţei şi credibilităţii actului de justiţie.
Aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii se face în funcţie de circumstanţelor concrete ale cauzei, complexitatea acesteia, comportamentul părţilor şi al autorităţilor, importanţa pentru părţi a obiectului procedurii, încălcarea dreptului intervenind doar atunci când întârzierile sunt datorate comportamentului autorităţilor.
Reclamantul trebuie să facă dovada că a depus diligente în vederea derulării normale a procedurii, fără a însemna să renunţe la drepturile procedurale legitime, aspecte învederate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pretto ş.a contra Italiei din 8 decembrie 1983.
Prima instanţă a reţinut corect că o procedură penală de circa 2 ani nu constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care într-un prim ciclu procesual cauza a fost restituită procurorului pentru continuarea cercetărilor.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunţate de instanţele anterioare şi, în rejudecare, admiterea acţiunii în senul obligării pârâţilor la plata despăgubirilor solicitate.
Reclamantul nu s-a conformat exigenţelor art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici, care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificările prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Faţă de modalitatea în care reclamantul a înţeles să critice hotărârea atacată, s-a ridicat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea motivelor în dispoziţiile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Reclamantul arată în motivele de recurs că este nemulţumit de activitatea "defectuoasă" a unui anumit procuror, care nu a respectat decizia Tribunalului Mehedinţi, săvârşind abuz în serviciu, iar magistratul M.l. a menţinut soluţia procurorului de caz. Susţine că toţi pârâţii au calitate procesuală, întrucât sunt răspunzători de prejudiciile aduse de cei doi prin erori judiciare.
Potrivit art. 302 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.; per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor de recurs nu face posibilă încadrarea lor într-unui din cazurile de nelegalitate prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
În speţă, nu numai că recurentul nu s-a conformat exigenţelor art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., neindicând motivele de nelegalitate din art. 304 C. proc. civ. pe care îşi întemeiază recursul, dar nu a formulat nici critici, care să poată fi încadrate din oficiu în vreunul din cazurile de casare sau modificările prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Astfel, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurent a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia.
Când în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei, care face obiectul recursului, ceea ce presupune indicarea punctuală a motivelor de nelegalitate prin raportare la soluţia formulată şi la argumentele folosite de instanţă în fundamentarea acesteia, iar succesiunea de fapte şi afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine, măcar din oficiu, vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazurile de modificare ori casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în limita cărora se poate exercita controlul judiciar în recurs, sancţiunea care intervine este nulitatea recursului.
Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 304 C. proc. civ., iar criticile formulate de recurent nu se circumscriu acestui cadru legal, urmează a se constata nulitatea recursului conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. coroborat cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamantul D.V. împotriva deciziei civile nr. 64 din 6 septembrie 2012 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 156/2013. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1552/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
