ICCJ. Decizia nr. 1552/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1552/2013
Dosar nr. 62974/3/2010
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2279 din 20 decembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.M., împotriva pârâţilor C.A., D.A.M., D.M.M., Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanţă a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată formulată prin mandatar T.N.R., reclamanta S.M. a solicitat ca instanţa să constate nulitatea absolută parţială a unor contracte de vânzare-cumpărare şi acte adiţionale încheiate de pârâţii persoane fizice cu Primăria Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA, să se constate că cotele părţi ale imobilului din sectorul 1, înstrăinate către pârâţii persoane fizice sunt cote părţi comune şi să se dispună ieşirea din indiviziune asupra acestor cote.
S-a reţinut că mandatarul reclamantei, numitul T.N.R. nu deţinea o procură specială pentru acest litigiu. Deşi la dosarul de fond există procura autentificată din 20 octombrie 2004 prin care S.M. l-a împuternicit pe T.N.R. să efectueze administrarea şi conservarea locuinţei sale din Bucureşti, sector 1, dar şi să o reprezinte pe mandantă înaintea tuturor autorităţilor judiciare şi publice, conferindu-i puterea de a porni, susţine şi retrage orice acţiune civilă, penală, comercială injustiţie, s-a arătat că aceasta este o procură generală.
Chiar dacă ulterior introducerii acţiunii, mandatarul a submandatat puterea de reprezentare decurgând din procura dată lui de către reclamantă, numitei D.A. prin procura autentificată din 21 septembrie 2011, care constituie o procură specială, această împrejurare nu este în măsură să complinească lipsa unei procuri speciale.
Cum această lipsă nu fost complinită până la termenul acordat în acest sens, prima instanţă a anulat cererea de chemare în judecată pentru lipsa calităţii de reprezentant a mandatarului T.N.R.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel reclamanta, fără a arăta motivele pentru care critică hotărârea de primă instanţă, precizând doar în declaraţia de apel că motivele de apel vor fi indicate în termen legal.
La termenul de judecată din 5 iunie 2012, Curtea a dispus citarea apelantei reclamante cu menţiunea achitării taxei judiciare de timbru de 4 RON şi timbrului judiciar de 0,15 RON la domiciliile ambilor săi mandatari, respectiv T.N.R., dar şi a submandatarei D.A., sub sancţiunea anulării cererii de apel ca netimbrată.
Întrucât până la termenul de judecată acordat, obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru nu a fost îndeplinită, prin decizia civilă nr. 313A din 18 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a decis, anularea apelului ca netimbrat.
Instanţa a mai reţinut că, prin concluziile sale orale, intimatul pârât D.M.M. a solicitat instanţei să aplice apelantei reclamante şi mandatarilor o amendă judiciară pentru introducerea cu rea-credinţă a cererii de chemare în judecată. Prin decizia sus-menţionată, instanţa de apel a respins ca neîntemeiată cererea intimatului pârât D.M.M. de aplicare a unei amenzi judiciare.
Pentru a decide astfel, instanţa a constatat că nici actele dosarului, nici motivele cererii de chemare în judecată ori circumstanţele concrete în care acţiunea a fost formulată nu sunt de natură să califice demersul judiciar al reclamantei, ca fiind cel specific introducerii, cu rea-credinţă, a unei cereri vădit netemeinice, atitudine procesuală sancţionată prin dispoziţiile art 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Astfel, acţiunea reclamantei a fost formulată printr-un mandatar care a ataşat procura sa la dosar, neputând fi apreciată ca o dovadă a „văditei rele credinţe" a reclamantei, nici împrejurarea introducerii acţiunii sale pe rolul Judecătoriei sectorului 1, nici durata îndelungată a momentului până la care a avut loc declinarea competenţei acestei instanţe în favoarea Tribunalului Bucureşti şi nici măcar faptul aprecierii de către această din urmă instanţă ca fiind necorespunzătoare procura dată în proces mandatarului T.N.R., în vederea asigurării reprezentării drepturilor şi intereselor sale, dat fiind că în realizarea tuturor acestor acte procesuale, un rol decisiv l-au avut aprecierile judecătorilor şi deciziile acestora.
Faptul ca, în final, reclamanta a declarat un apel îndreptat împotriva hotărârii de primă instanţă printr-un avocat ce nu are delegaţie în dosar şi pare că s-a desistat de acţiune, prin neachitarea taxelor de timbru, poate fi consecinţa mai multor împrejurări survenite ulterior introducerii acţiunii - una dintre acestea putând fi chiar cea evocată de intimat, a înstrăinării bunului proprietatea reclamantei, submandatarei D.A., persoană posibil neinteresată în continuarea acestui demers judiciar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul D.M.M., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei atacate şi admiterea cererii de aplicare a amenzii judiciare împotriva reclamantei şi a mandatarilor acesteia.
Arată că singura critică adusă deciziei atacate priveşte respingerea greşită a cererii de amendare. Susţine că mandatarii cunoşteau faptul că procurile date de reclamantă nu le dă dreptul să deschidă procese în numele acesteia.
Reaua credinţă a mandatarilor rezultă şi din modul în care a fost declarat apelul, prin fax, la limita expirării termenului, fiind semnat de un avocat fără împuternicire la dosarul cauzei.
Susţine că mandatarii s-au "jucat" cu normele procedurale, însă instanţa de apel nu a găsit nimic "condamnabil".
Mandatara D. este proprietara mansardei imobilului încă din 2010. Dacă aceasta era interesată în evoluţia acestui litigiu putea să retragă acţiunea încă din faza fondului.
Dispoziţiile art. 723 C. proc. civ. nu sunt facultative, ci obligă părţile să-şi exercite drepturile cu bună-credinţă.
Consideră că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Din analiza prevederilor art. 1081 pct. 1 lit. a) din C. proc. civ., invocate de pârâtul D.M.M. în faţa instanţei de apel drept temei al cererii sale de aplicare a amenzii, se deduce faptul că expresia "rea-credinţă" poate fi interpretată de judecător în orice moment, cu toate că dispoziţiile C. civ. prevăd că buna-credinţă se presupune întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce alege reaua-credinţă.
Textul indicat are în vedere o situaţie cu caracter de excepţie şi urmăreşte să prevină şi să limiteze eventualele abuzuri în exercitarea drepturilor procesuale, fie de natură să determine tergiversarea soluţionării cauzei, fie în scop şicanator, vexator etc.
De altfel, dispoziţiile art. 1081 pct. 1 lit. a) din C. proc. civ. se referă la introducerea cu "rea-credinţă" a unei cereri vădit netemeinice, or sintagma "vădit netemeinice" sugerează faptul că cererea nu are niciun fel de fundament, aspect pe care autorul cererii îl cunoaşte. Evident că, după modul în care a fost formulată cererea, motivele invocate, eventualele cereri repetate de chemare în judecată etc, instanţa îşi poate forma o convingere şi poate aprecia dacă reclamantul introduce o cerere de chemare în judecată cu rea-credinţă, or textul de lege nu face altceva decât să legitimeze judecătorul care constată o astfel de situaţie să o şi sancţioneze.
Pentru valorificarea drepturilor şi intereselor legitime părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţa, iar nu în spirit abuziv, şicanatoriu, vexator pentru magistraţi ori pentru instanţă.
Activitatea procesuală a părţilor trebuie să se desfăşoare cu respectarea normelor prevăzute de lege, or stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 129 din Legea fundamentală.
Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe. De altfel, exercitarea abuzivă a unui drept se produce numai în situaţia în care acel drept se realizează în alt scop decât cel pentru care legea l-a recunoscut.
Faţă de aceste aspecte, în mod just instanţa de apel a procedat la respingerea solicitării pârâtului de aplicare a amenzii judiciare reclamantei sau mandatarilor acesteia.
Prin hotărârea de fond s-a anulat acţiunea introductivă de instanţă, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate de reprezentant.
Exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinţe nu poate fi asimilată relei credinţe a mandatarilor, cât timp acest drept este recunoscut prin lege.
Caracterul întemeiat sau neîntemeiat al demersului judiciar nu a fost analizat de către instanţă, câtă vreme acţiunea a fost anulată în baza unei excepţii invocate din oficiu, iar instanţa de apel nu a supus controlului judiciar hotărârea de fond, apelul fiind anulat ca netimbrat
Dreptul oricărei persoane de a se adresa unei instanţe pentru apărarea drepturilor sale este consacrat de art. 21 din Constituţia României, principiul liberului acces la justiţie fiind un principiu de bază al procesului civil.
Este adevărat, pe de altă parte, că legea impune şi unele îndatoriri pentru părţi, iar în acest sens, de o importanţă deosebită sunt prevederile art. 723 alin. (1) C. proc. civ., în conformitate cu care drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
În acest context, instanţa supremă reţine că reclamanta, prin mandatar, ca o dovadă a bunei credinţe, s-a conformat obligaţiei de timbraj şi a timbrat acţiunea cu taxă de timbru în cuantum de 100 RON, iar prin încheierea din 14 iunie 2011 Tribunalul Bucureşti a constatat că cererea de chemare în judecată este legal timbrată.
Aprecierea exercitării abuzive a drepturilor procedurale revine instanţei judecătoreşti, în raport cu circumstanţele cauzei, iar raportat la aceste aspecte, se constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut că cererea introductivă, precum şi calea de atac a apelului nu pot fi apreciate ca fiind exercitate cu rea-credinţă.
Nici susţinerea recurentului în sensul că mandatarii cunoşteau faptul că procurile date de reclamantă nu le dă dreptul să deschidă procese în numele acesteia nu constituie un argument sustenabil în dovedirea relei-credinţe a acestora.
Demersul judiciar a fost iniţiat de numitul T.N.R., în numele reclamantei S.M., în baza procurii autentificate din 20 octombrie 2004 de Biroul Notarial Public P.C.M., prin care mandanta l-a împuternicit pe mandatar să efectueze "administrarea şi conservarea locuinţei sale din Bucureşti, sector 1", dar şi să o reprezinte pe aceasta înaintea tuturor autorităţilor judiciare şi publice, conferindu-i "puterea de a porni, susţine şi retrage orice acţiune civilă, penală, comercială în justiţie".
Prima instanţă a fost cea care a constatat că acest înscris reprezintă o procură generală, procuratio omnium bonorum, şi nu o procură specială, procuratio unicus rei, iar această constatare nu a mai fost supusă controlului judiciar, faţă de modul de soluţionare al apelului.
Prin urmare, acţiunea reclamantei a fost formulată printr-un mandatar care a ataşat procura sa la dosar, ceea ce nu poate fi apreciat ca o dovadă a „văditei rele credinţe".
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat, nefiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul D.M.M. împotriva deciziei civile nr. 313A din 18 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1556/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 155/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
