ICCJ. Decizia nr. 1588/2013. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizie nr. 1588/2013
Dosar nr. 4596/62/2010*
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 232 S din 3 mai 2011, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamanţilor pentru formularea cererii de chemare în judecată, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat a cererii reconvenţionale formulată de reclamantele B.L. şi M.M., a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor SC T.C. SA şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a admis excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Consiliului Local Cluj pentru Statul Român, a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Consiliului Local Cluj şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Universitatea „B.V." în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local Cluj, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Universitatea „B.V." în contradictoriu cu pârâţii M.M., B.L., Statul Român şi SC T.C. SA, ca neîntemeiată, a respins cererea reconvenţională formulată de pârâta SC T.C. SA, a respins cererea reconvenţională şi cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamantele B.L. şi M.M. în contradictoriu cu pârâţii Universitatea „B.V.", Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Cluj prin primar ca neîntemeiată şi în contradictoriu cu Consiliul Local Cluj, ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţi de folosinţă a acestei părţi.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâtele B.L. şi M.M. şi reclamanta Universitatea „B.V.”.
Prin decizia civilă 124Ap din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, apelurile au fost respinse ca nefondate.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Analizând apelul reclamantei Universitatea „B.V.”, instanţa a constatat că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantei pentru considerentul că în urma expertizei topografice s-a stabilit că suprafaţa de 30 mp se suprapune peste terenul familiei B.S, sentinţa atacată este legală şi temeinică întrucât cererea principală are ca obiect înscrierea dreptului de proprietate în favoarea Statului Român asupra imobilului în litigiu cu titlu de expropriere în baza Decretului 999/1962 şi rectificarea de CF în scopul valorificării vânzării intervenite între SC T.C. SA şi Universitatea „B.V.” şi că, raportat ia obiectul cererii de chemare în judecată, în ansamblul său s-a reţinut că reclamanta justifică interes şi calitate procesuală activă.
Din raportul de expertiză efectuat de expertul P.R. (Dosar nr. 12005/197/2006 al Judecătoriei Braşov) a rezultat că există două parcele în suprafaţă de 1250 mp înscrise în CF diferite, cu amplasamente diferite şi proprietari diferiţi. Terenul revendicat de reclamantele reconvenţionale în suprafaţă de 1250 mp înscris în CF Cluj Napoca.Tot în această anexă expertul a identificat şi suprafaţa de 30 mp ce face obiectul cererii principale formulate de apelanta Universitatea „B.V.” şi a rezultat că este poziţionată diferit de suprafaţa de 1250 mp (aproximativ 348 stânjeni) aparţinând reclamantei reconvenţionale.
Prin urmare soluţia instanţei de fond este corectă şi s-a bazat pe o apreciere corectă a situaţiei juridice deduse judecăţii şi a probelor administrate.
S-a reţinut, totodată, că apelul promovat de reclamantele reconvenţionale se fundamentează pe verificarea legalităţii actului de expropriere pentru considerentul că acesta încalcă dispoziţiile legale ce existau în legislaţia vremii de la momentul exproprierii. Se susţine că exproprierea este nulă absolut deoarece nu şi-a atins scopul şi nu s-a realizat cu o dreaptă şi prealabilă despăgubire a proprietarului.
În speţă, exproprierea realizată prin Decretul 999/1962, reprezintă titlul Statului neînscris însă în CF. Aşa se justifică înscrierea în CF Cluj Napoca a suprafeţei de 348 stânjeni, echivalentul a 1250 mp în proprietatea lui M.M. şi B.L. cu titlu de moştenire.
Totuşi, din probatorul administrat rezultă că acestea reclamante reconvenţionale s-au prevalat şi de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu scopul restituirii terenului expropriat, iar comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 din cadrul Consiliului Local al municipiului Cluj Napoca a propus restituirea în natură a terenului menţionat conform referatului din 31 martie 2004 .
Aşadar, chestiunea de drept suspusă analizei, respectiv nulitatea exproprierii ca act juridic pentru considerentul încălcării dispoziţiilor imperative ale legii, constând în lipsa unei drepte şi prealabile dispoziţii, nu mai poate fi analizată distinct, pe calea dreptului comun, din moment ce toate actele de expropriere întreprinse de Statul Român în perioada 1945-1990 au fost reţinute ca acte de preluare abuzivă şi reglementate expres prin proceduri speciale cu măsuri reparatorii conţinute de Legea nr. 10/2001.
Celălalt motiv de nulitate a exproprierii, constând în neatingerea scopului exproprierii, a făcut deja obiectul controlului judecătoresc, însă printr-o procedură specială descrisă de art. 35 din Legea nr. 33/1994. Astfel, prin decizia nr. 3704 din 2003, Curtea Supremă de Justiţie a casat decizia civilă nr. 87 din 2002 a Curţii de Apel Cluj şi a respins acţiunea reclamantelor B.L. şi M.M. având ca obiect constatarea caducităţii exproprierii şi constatarea faptului că suprafaţa de 1032 mp e liberă, exproprierea neatingându-şi scopul.
Deşi apelanta Universitatea „B.V.” a invocat în apărare la judecata în primă instanţă autoritatea de lucru judecat a acestei decizii faţă de prezenta cauză, este evident că fiind alese căi procedurale distincte şi obiectul cererilor fiind diferit, nu a fost reţinută autoritatea de lucru judecat.
Însă, nu poate fi ignorată chestiunea de drept dezlegată în cadrul unui litigiu anterior ce poate fi reţinută ca prezumţia puterii de lucru judecat. Astfel, se poate folosi şi în cadrul judecării motivului de nulitate a exproprierii, dezlegarea dată de Curtea Supremă de Justiţie în decizia civilă nr. 3704 din 2003, respectiv aceea că exproprierea asupra terenului ce constituie şi obiectul prezentului litigiu, dispusă prin Decretul 999/1962 şi-a atins scopul.
Împotriva acestei decizii în termen legal, au declarat recurs atât reclamanta Universitatea „Bogdan Vodă” Cluj Napoca, cât şi pârâtele B.L. şi M.M.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.
Reclamanta Fundaţia Universitatea „B.V.” Cluj Napoca a solicitat modificarea în totalitate a deciziei atacate, admiterea apelului, anularea în tot a sentinţei instanţei de fond şi, ca urmare a rejudecării cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale. A invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii de recurs, reclamanta a susţinut că hotărârile instanţelor de fond sunt nelegale deoarece pârâtele B.L. şi M..M. nu puteau discuta succesiunea antecesorului lor asupra terenului în litigiu, câtă vreme la data emiterii certificatului de moştenitor exista o hotărâre irevocabilă pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, prin care fusese respinsă acţiunea acestora privind constatarea nulităţii Decretului de expropriere nr. 999/1962. Aşadar, în masa succesorală a fost inclus un bun ce nu-i aparţinuse defunctului, situaţie în care se impunea anularea certificatului de moştenitor emis după pronunţarea deciziei nr. 3704 din 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Pârâtele B.L. şi M.M. au solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului, menţinerea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată şi a cererii reconvenţionale formulate de SC T.C. SA şi admiterea cererii lor reconveţionale şi a cererii de chemare în judecată a altor persoane. Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs pârâtele au susţinut că soluţia instanţei de apel nu este motivată în raport de dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., că instanţa nu a respectat obligaţia prevăzută de lege potrivit căreia motivarea trebuie să se refere la actele dosarului şi să fie în concordanţă cu ele, aceste cerinţe fiind impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerentele de drept.
În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că potrivit cererii de chemare în judecată obiectul pricinii îl constituie suprafaţa de 30 mp cu construcţia existentă pe teren, post de transformare din cărămidă, pe fundaţii de beton, acoperiş terasă, că referitor la cererea reconvenţională greşit s-a considerat că scopul exproprierii a fost atins, deşi nu s-a făcut nicio plată cu titlu de despăgubiri. în această situaţie, cum la momentul emiterii decretului de expropriere nu au fost îndeplinite condiţiile legale, decretul este nul. Mai mult, terenul expropriat nu a fost folosit potrivit scopului pentru care a fost preluat şi nu există temei pentru reţinerea prezumţiei de lucru judecat a deciziei nr. 3704 din 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Intimata-pârâtă SC T.C. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor, arătând că motivele de recurs reprezintă o reiterare a motivelor de apel, ce au fost riguros cercetate de instanţa de apel.
Recurenta Fundaţia Universitatea „B.V." Cluj Napoca a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtele B.L. şi M.M., susţinând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi că restul criticilor formulate vizează netemeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea ei.
Prin încheierea nr. 3367 din 12 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia spre soluţionare secţiei I civile, fiind de competenţa completelor specializate ale acestei secţii.
Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 27 septembrie 2012, primind termen de judecată la 21 martie 2013.
Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu sunt fondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed:
Recursul declarat de reclamanta Fundaţia Universitatea „B.V." Cluj Napoca se priveşte ca nefondat.
Criticile reclamantei referitoare la includerea în masa succesorală rămasă de pe urma autorului pârâtelor B.L. şi M.M. a unui teren expropriat nu pot fi primite, deoarece ignoră faptul că dezlegările date de instanţele de fond cu privire la această împrejurare se întemeiază pe probele administrate în cauză.
Astfel, în Dosarul nr. 12005/197/2006 al Judecătoriei Braşov, prin raportul de expertiză întocmit de expertul P.R., s-a stabilit că există două loturi cu acelaşi număr topografic, respectiv 21592/2/3, înscrise în file de carte funciară diferite, cu amplasamente diferite, proprietari şi suprafeţe diferite.
În acelaşi timp, nu se poate reţine că vreuna din expertizele întocmite în alte dosare purtate între părţi, ori vreo altă probă administrată în cauză ar fi relevat o altă identificare a acestor terenuri.
În certificatul de moştenitor emis la 3 octombrie 2003 de Biroul Notarial Public V.B., de pe urma defunctului M.G. este cuprins terenul-grădină de 348 stp, înscris în CF Cluj Napoca.
Imobilul înscris în CF Cluj a fost menţionat în Decretul de expropriere nr. 999/1962, însă dreptul de proprietate al Statului nu a fost înscris în cartea funciară. Deşi în raport de dispoziţiile art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în vigoare la data exproprierii, Statul putea dobândi dreptul de proprietate şi fără înscriere în cartea funciară, actele de dispoziţie asupra bunului nu puteau fi făcute în absenţa acestei înscrieri.
Susţinerile recurentei-reclamante, verificate de instanţele de fond, au vizat împrejurarea că Statul Român a dispus de terenul intrat în proprietatea sa ca urmare a exproprierii, atribuindu-l pârâtei SC T.C. SA, care şi-a înscris dreptul în CF Cluj, înstrăinându-l ulterior reclamantei.
Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 octombrie 2000 rezultă că obiect al vânzării l-a constituit terenul în suprafaţă de 30 mp pe care este situat postul de transformare din cărămidă, pe fundaţii din beton, acoperiş terasă, înscris în CF Cluj, iar nu terenul grădină de 348 stp, din certificatul de moştenitor.
Aşadar, constatând că situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită de instanţele de fond, în sensul că terenul solicitat de reclamantă este diferit de cel cuprins în certificatul de moştenitor, Înalta Curte constată că nu poate fi reţinută critica promovată de recurenta-reclamantă cu privire la cauza ilicită a includerii bunului în masa succesorală a defunctului M.G..
În acelaşi timp, pentru aceleaşi considerente, nu poate fi primită nici critica privind greşita respingere a cererii de anulare a certificatului de moştenitor, care a fost emis după pronunţarea deciziei nr. 3704 din 2003 a Curţii Supreme de Justiţie. Prin decizia invocată s-a stabilit irevocabil că scopul exproprierii a fost atins, cu consecinţa respingerii cererii de constatare a caducităţii Decretului de expropriere nr. 999/1962. Or, faţă de lipsa de identitate dintre terenul în litigiu şi cel cuprins în certificatul de moştenitor, decizia amintită nu poate constitui temei al anulării acestui act.
Recursul declarat de pârâtele B.L. şi M.M. va fi, de asemenea, respins ca nefondat.
Prima critică promovată de pârâte a vizat nemotivarea hotărârii atacate, ceea ce ar face incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Înalta Curte observă că în dezvoltarea acestui motiv de recurs pârâtele au făcut ample consideraţii teoretice cu privire la obligaţiile instituite în sarcina instanţei prin dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. şi au fost amintite argumentele doctrinare cu privire la forţa de convingere a hotărârii judecătoreşti ce rezidă din motivarea acesteia, fără a se aduce vreo critică concretă deciziei recurate şi iară a se arăta în ce constă nemotivarea.
Succesiunea de afirmaţii din cuprinsul cererii de recurs nu este structurată din punct de vedere juridic în aşa fel încât să se poată reţine vreo critică susceptibilă de a fi încadrată în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în limita căreia se poate exercita controlul judiciar în recurs.
Nici criticile subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi primite.
Recurentele-pârâte expun parcursul soluţionării cererii introductive, fără a formula nicio critică, deşi din modul de redactare al cererii de recurs ar rezulta că primele critici de greşită aplicare sau interpretare a legii ar viza tocmai cererea de chemare în judecată.
Cât priveşte cererea reconvenţională, recurentele-pârâte susţin, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a constatat că scopul exproprierii a fost atins, deşi nu s-a făcut nicio plată cu titlu de despăgubiri şi că nu există temei pentru reţinerea prezumţiei de lucru judecat a deciziei nr. 3704 din 2003 a Curţii Supreme de Justiţie.
Aşa cum s-a reţinut anterior, prin această decizie instanţa de recurs a constatat că scopul exproprierii a fost atins, prin folosirea terenului în litigiu pentru scopul de utilitate publică pentru care a fost preluat, în speţă, pentru construirea poligonului de prefabricate din panouri mari de beton armat.
Recurentele-pârâte susţin că starea de fapt şi de drept a fost greşit reţinută de instanţă, deoarece terenul expropriat nu a fost folosit în vederea construirii poligonului de prefabricate, iar la momentul emiterii decretului de expropriere nu a fost îndeplinită condiţia legală a plăţii despăgubirii.
Or, în aceste condiţii, repunerea în discuţie a aceleiaşi probleme tranşate irevocabil prin decizia amintită, a legalităţii exproprierii, ar echivala cu încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice ce implică, printre altele, ca soluţia definitivă dată de instanţă cu privire la o chestiune litigioasă, să nu mai poată fi repusă în discuţie.
Pentru toate aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile.
Prin concluziile scrise depuse de recurentele-pârâte la 21 martie 2013, acestea au solicitat obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune vreun înscris cu care să facă dovada existenţei şi a cuantumului acestor cheltuieli.
Osebit de faptul că aceste cheltuieli nu au fost dovedite, Înalta Curte constată că nici nu sunt îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., atâta vreme cât au fost respinse ambele recursuri, astfel încât va respinge şi această cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta Fundaţia Universitatea „B.V." Cluj Napoca şi de pârâtele B.L. şi M.M. împotriva deciziei civile nr. 124 Ap din 2 noiembrie 2011 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurentele-pârâte.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1589/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1585/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
