ICCJ. Decizia nr. 1589/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1589/2013
Dosar nr. 3319/30/2011
Şedinţa publică din 21 martie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin decizia civilă nr. 146 din 19 septembrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamanţii W.S. şi W.E. împotriva sentinţei civile nr. 181 din 20 ianuarie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a arătat că, în cauză nu se poate reţine, aşa cum susţin reclamanţii, autoritatea de lucru judecat în privinţa valabilităţii titlului statului în raport cu decizia civilă nr. 54 din 26 aprilie 2001 a Curţii de Apel Timişoara. Pentru a opera această excepţie, conform art. 1201 C. civ., trebuie să existe tripla identitate de obiect, cauză şi părţi între cele două litigii. Chiar dacă litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4663/C/2000 viza un imobil (altul decât cel din prezentul dosar) preluat de stat tot în baza Decretului nr. 235/1984, acţiunea avea alt obiect, se baza pe alt temei juridic şi nici părţile nu au fost aceleaşi, fapt ce rezultă din hotărârea judecătorească invocată.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor pe calea dreptului comun, în mod corect a fost reţinută de către prima instanţă, care a avut în vedere dispoziţiile deciziei nr. 33 din 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, într-un recurs în interesul legii.
Raportul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi dreptul comun a fost analizat în contextul acestei decizii de către prima instanţă.
De altfel, acest raport a fost tranşat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie tocmai prin decizia în interesul legii menţionată anterior, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicarea imobilului pe drept comun, însă reclamanţii nu se încadrează în niciuna dintre aceste situaţii.
Aceeaşi decizie nr. 33 din 2008 a instanţei supreme nu exclude totuşi în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, cu condiţia însă ca să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, iar reclamanţii să se poată prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul acestei noţiuni, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime".
Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obţine un imobil preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă.
Trebuie făcută precizarea că în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privinţă odată cu hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că „existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii, s-a dispus în mod expres restituirea bunului".
În speţă, reclamanţii nu deţin un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acţiunea din dosarul de faţă nu au făcut alte demersuri în justiţie, pe drept comun sau pe calea specială a Legii nr. 10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat în 1984.
În plus, prin aceeaşi hotărâre pilot, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, al interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi".
Prin urmare, prin raportare şi la aceste considerente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reţine în speţă că reclamanţilor W.S. şi W.E. li s-a încălcat dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceştia nu se pot prevala de un „bun" în sensul Convenţiei.
2. Recursul
2.1. Motive
Reclamanţii au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:
Hotărârea este nelegală şi netemeinică pentru că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a Hotărârii pilot Măria Atanasiu şi alţii împotriva României.
Reclamanţii au fost deposedaţi abuziv de dreptul de proprietate prin Decretul prezidenţial nr. 235/1984.
Reclamanţii au depus la Primăria Timişoara cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate, dar aceste cereri nu au fost soluţionate nici până în prezent.
În cauză are autoritate de lucru judecat decizia civilă nr. 54/2001 pentru că reclamanţii din acel dosar au fost deposedaţi ca şi prezenţii reclamanţi prin acelaşi decret prezidenţial.
Acţiunea reclamanţilor trebuie să fie admisă pentru că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu ar putea fi interpretate în sensul că suprimă dreptul la acţiunea în revendicare. Odată ce puterea legislativă a recunoscut că, în situaţia imobilelor preluate fără titlu valabil, dreptul de proprietate născut anterior preluării abuzive de către stat continuă să existe şi în prezent, o recunoaştere explicită şi retroactivă a calităţii de proprietar actual, chiar dacă neposesor, asupra imobilului, Statul Român nu îl mai poate împiedica pe proprietar să aleagă momentul în care acesta decide să îşi exercite dreptul de a-şi revendica proprietatea.
2.2. Excepţia lipsei de calitate procesuală
Intimatul-pârât Consiliul Local Timişoara a invocat excepţia lipsei sale de calitate procesuală pasivă, motivând că imobilul revendicat nu se află în proprietatea Statului Român sau a municipiului Timişoara.
2.3. Analiza excepţiei şi a recursului
Excepţia lipsei de calitate procesuală pasivă va fi respinsă întrucât, de vreme ce partea care a invocat excepţia procesuală nu a fost obligată prin hotărârile instanţelor de fond la o anumită prestaţie, nu justifică un interes procesual pentru casarea deciziei, astfel încât să se obţină respingerea acţiunii împotriva Consiliului Local Timişoara ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
Cât priveşte criticile formulate de către reclamanţi, Înalta Curte a considerat faptul că aspectele invocate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, contrar susţinerii recurenţilor, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor speciale de drept material incidente, precum şi a dezlegărilor date prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, referitoare la modalitatea de rezolvare a unei acţiuni în revendicare, promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv a hotărârii pilot din cauza Măria Atanasiu împotriva României.
Fiind vorba despre un imobil preluat de către stat prin aplicarea Decretului nr. 235/1984, el intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aşa încât acţiunea în revendicare nu poate fi soluţionată făcând abstracţie de normele de drept material conţinute de acest act normativ, iar, pe de altă parte, trebuia stabilit, într-adevăr, dacă în cadrul acţiunii în revendicare, promovate după intrarea în vigoare a legii speciale, care prevede o anumită procedură de restituire a imobilelor, reclamanţii se pot prevala de un „bun" care să le facă admisibil demersul.
Or, sub acest din urmă aspect, instanţele de fond au reţinut corect faptul că reclamanţii nu sunt titularii unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, întrucât aceştia nu deţin „o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu împotriva României).
Anterior învestirii instanţei cu acţiunea în revendicare, reclamanţii nu au promovat niciun demers prin care să fi negat valabilitatea titlului statului.
Pe cale de consecinţă, reclamanţii nu au un „bun" în sensul Convenţiei, pe care să-l obţină pe calea acţiunii în revendicare.
După cum, instanţa de apel a apreciat în mod corect faptul că decizia civilă nr. 54/2001 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, nu are autoritate de lucru judecat, în condiţiile în care reclamanţii din prezentul dosar nu se află într-un raport de solidaritate activă cu reclamanţii din acel dosar, în aşa fel încât să se invoce efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat al hotărârii prin care s-a dedus judecăţii o situaţie juridică similară.
Având în vedere cele mai sus reţinute, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca lipsită de interes excepţia lipsei calităţii procesuale pasive formulată de intimatul-pârât Consiliul Local Timişoara.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii W.S. şi W.E. împotriva deciziei civile nr. 146 din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1593/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 1588/2013. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
