ICCJ. Decizia nr. 1719/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1719/2013
Dosar nr. 25022/271/2010
Şedinţa publică din 27 martie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 2406/C din 29 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul T.N. prin mandatar în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor reprezentat prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România S.A, prin care a solicitat achitarea sumei stabilită de expropriator drept despăgubiri. Pentru a pronunţa în acest mod, tribunalul a reţinut următoarele:
În fapt, reclamantul T.N. este proprietarul terenului arabil situat în intravilan, în suprafaţă totală de 4258 m.p., drept de proprietate dobândit cu titlu reconstituire, prin TP nr. 1888 din 24 august 2006, teren identificat prin nr. top 574, înscris în CF nr. 153 al localităţii Chişlaz, intabulat sub B 28 din coala funciară. Pe acest teren se află o fundaţie de casă.
Prin Hotărârea nr. 34 din data de 29 mai 2008, emisă de Comisia Judeţului Bihor pentru aplicarea Legii nr. 198 din 2004, s-a aprobat acordarea despăgubirii pentru imobilul reclamantului din cauza, T.N., situat în comuna Chişlaz, categoria de folosinţă arabil intravilan, număr cadastral 2601, parte din nr. top 574, în suprafaţă de 70 mp. din suprafaţa totală de 2640 m.p., pe care se află o fundaţie casă, cuantumul despăgubirilor stabilite fiind de 109.285,17 RON, echivalent a 29.765 euro.
În cuprinsul hotărârii se menţionează faptul că mandatara proprietarului a învederat comisiei că mandantul său nu este de acord cu despăgubirea propusă şi condiţiile exproprierii.
Cu toate aceasta, Hotărârea nr. 34 din data de 29 mai 2008, nu a fost atacată de către proprietarul terenului, iar prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată rezultă că nu se contestă cuantumul despăgubirii stabilite, reclamantul solicitând achitarea efectivă a sumei stabilite de către expropriator.
În speţă, în ceea ce îl priveşte pe reclamantul T.N., faza premergătoare a exproprierii propriu-zise a fost parcursă doar până la etapa emiterii hotărârii de stabilire a despăgubirilor, fără ca acestea să fi fost plătite şi fără ca transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator să fi avut loc.
Terenul reclamantului este inclus în planul de expropriere în vederea realizării autostrăzii Borş - Cluj - Braşov, chiar dacă lucrările de construcţie propriu-zise nu afectează în prezent terenul din litigiu, însă faptic, reclamantul este lipsit de uzul dreptului său de proprietate, ca urmare a amplasării unui stâlp de telecomunicaţii, astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin Decizia Curţii de Apel Oradea nr. 1885 din 2010.
Totodată, este cert ca expropriatorul nu a achitat până în prezent sumele stabilite cu titlu despăgubire prin Hotărârea nr. 34 din 2008 şi nu a operat nici transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator.
Prin prezenta cerere nu s-a solicitat însă tribunalului să se pronunţe asupra exproprierii terenului, ci obligarea pârâtei la plata efectivă a despăgubirilor, în cuantumul stabilit prin Hotărârea nr. 34 din 2008. însă, atâta timp cât exproprierea nu a fost dispusă iar transferul dreptului de proprietate la expropriator nu a avut loc, reclamantul este în continuare proprietarul de drept al terenului. Creanţa sa rezultată din Hotărârea nr. 34 din 2008 nu este exigibilă, cât timp nici transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator nu a operat. Pentru prejudiciile suferite prin folosinţa abuzivă a terenului identificat prin nr. top 574 înscris în CF nr. 153 Chişlaz, ca urmare a amplasării stâlpului de telecomunicaţie, reclamantul este îndreptăţit la despăgubiri privind folosul de tras nerealizat, începând cu luna martie 2006, până la plata efectivă a despăgubirilor care i se cuvin prin exproprierea terenului, în baza Deciziei Curţii de Apel Oradea nr. 1885 din 2010.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul susţinând că instanţa de fond a confundat momentul exigibilităţii creanţei cu cel al stingerii ei, creanţa apelantului devenind exigibilă în termenul stipulat de lege - 90 zile de la data emiterii deciziei de expropriere, iar creanţa se stinge în momentul plăţii, consemnării despăgubirilor la dispoziţia expropriatorului.
Un alt motiv de apel priveşte respingerea greşită a acţiunii pe considerentul că legea nu recunoaşte expropriatului dreptul de a iniţia procedura exproprierii şi nici de a o urgenta, instanţa neobservând că iniţiativa exproprierii a aparţinut autorităţilor abilitate care au stabilit inclusiv cuantumul despăgubirilor. Iar aceste despăgubiri au fost încasate de intimată încă din anul 2007 - alocate fiind prin H.G. nr. 742/2005 şi H.G. nr. 698/2007 - şi pe care trebuia să le plătească sau să le consemneze la bancă conform Legii nr. 198/2004, cea ce în speţă nu s-a realizat nici după 5 ani. Cu privire la dobânda legală solicitată de la data de 28 august 2008 când trebuia intimata să facă plata despăgubirilor, aceasta este în întârziere conform legii, termenul fiind imperativ, iar banii alocaţi deja din 2007, şi este fără dubiu că de la această dată intimata foloseşte fără drept suma de bani, care fiind purtătoare de fructe civile (dobânzi) acestea trebuiesc acordate.
Prin Decizia civilă nr. 57A din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Oradea a admis apelul şi a schimbat sentinţa în sensul admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la suma de 29765 euro sau echivalentul în lei a acestei sume la data plăţii, cu plata dobânzii legale începând cu data de 28 august 2008 până la data plăţii efective, cu titlu de despăgubiri civile aferente terenului expropriat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că procedura de expropriere se declanşează de către expropriator, de la aceasta derivă propunerea de expropriere, dar în condiţiile în care aceasta s-a făcut, nu sunt incidente nici prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, neexistând practic în acest moment „opoziţie" din partea expropriatului câtă vreme printr-o hotărâre anterioară irevocabilă i-a fost respinsă acţiunea.
În cazul în speţă, s-a stabilit şi cuantumul despăgubirilor, acceptat de expropriat, câtă vreme plata acestor despăgubiri constituie obiectul prezentei cereri.
Suma reprezentând despăgubirile acordate prin Hotărârea nr. 34/2008 a fost consemnată într-adevăr la C.E.C. pe numele expropriatului dar fără posibilitatea de a beneficia de aceasta, poziţia intimatei exprimată atât prin Adresa nr. 951 din 11 iunie 2011 emanată de la societatea civilă de avocaţi, cât şi poziţia exprimată de intimată prin reprezentantul legal cu Adresa nr. 60353 din 15 octombrie 2012, susţin aceeaşi poziţie - despăgubirea se va elibera numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, conform art. 19 din Legea nr. 255/2010.
Este de observat aici că, în ceea ce priveşte art. 19 invocat de pârâtă, alineatul 1 prevede că plata despăgubirilor se face în baza cererilor adresate de titularul dreptului real, sau persoana interesată, iar în cauză reclamantul a făcut această dovadă.
Sunt întemeiate criticile apelantului în acest sens, conform hotărârii recurate chiar de către intimaţi - pe data consemnării despăgubirilor operează de drept transferul dreptului de proprietate de la expropriat la Statul Român - aşadar în aceste condiţii terenul reclamantului a fost expropriat, transferul făcându-se de drept, iar reclamantul rămâne şi fără teren şi fără despăgubirile consemnate la CEC, dar nu la dispoziţia reclamantului expropriat.
Este evident că acţiunea reclamantului este întemeiată, critica sentinţei fiind fondată, aceasta cu atât mai mult cu cât suma fusese eliberată pentru intimată, încă în anul 2007.
Şi hotărârea judecătorească irevocabilă, anterioară, respectiv Decizia nr. 1885/2010 pronunţată de Curtea de Apel Oradea reţine cu putere de lucru judecat, că atât exproprierea cât şi transferul dreptului de proprietate privată în proprietate publică operează de drept de la data consemnări despăgubirilor pentru expropriere şi la acea dată - 2010 - procedura de expropriere era avansată (şi din motive economice nu se justifică revenirea terenului la starea iniţială, cum solicită expropriatul). Aşadar, din probele administrate rezultă cu claritate că exproprierea s-a demarat din iniţiativa expropriatorului, că a operat transferul dreptului de proprietate de la expropriat la expropriator la data consemnării despăgubirilor pe numele acestuia, dar fiind blocată eliberarea sumei de către intimată, expropriatul a rămas şi fără proprietate privată şi fără despăgubirile legale prevăzute, astfel cum am arătat atât în Constituţia României şi legile exproprierii precum şi în art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Aceasta în condiţiile în care intimata a încasat despăgubirile pentru imobilele ce se expropriază pe Tronsonul Autostrăzii Secţiunea II B ce priveşte şi imobilul proprietatea reclamantului, prin H.G. nr. 698/2007, Hotărârea nr. 34 de aprobare a despăgubirilor pentru reclamant fiind emisă al 29 mai 2008, iar suma consemnată la CEC. la 6 februarie 2012, dar neachitată reclamantului nici la această dată, aşadar la mai bine de 3 ani de la demararea procedurilor de expropriere.
Reclamantul este îndreptăţit nu numai la plata despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 34/2008 care a rămas definitivă, nefiind atacată de expropriat şi nici revocată de expropriator, ci, şi la plata dobânzilor legale pentru această sumă, câtă vreme aceasta este purtătoare de fructe civile, respectiv dobândă, Hotărârea nr. 34/2008 fiind emisă sub imperiul Legii nr. 198/2004 (abrogată prin Legea nr. 222/2010) intimata fiind pusă în întârziere.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
- greşit a apreciat instanţa că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010, cererea depusă de reclamant nu este însoţită de actele doveditoare;
- cererea de achitare a despăgubirilor în euro echivalează cu o majorare a cuantumului oferit;
- termenul de 90 de zile prevăzut de art. 21 din Legea nr. 255/2010 operează doar între instituţiile statului, nefiind un termen instituit în favoarea titularului dreptului de despăgubire;
- instanţa a încălcat dispoziţiile art. 1088 şi 1079 C. civ. întrucât pârâta nu are calitate de debitor faţă de reclamant, iar acordarea daunelor interese este nelegală pentru că pârâta nu a fost pusă în întârziere la expirarea termenului de 90 de zile;
- instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. întrucât nu şi-a exercitat rolul activ decurgând din aprecierea eronată a probelor.
Recursul nu este fondat.
Dispoziţiile art. 19 alin. (11) din Legea nr. 255/2010 au incidenţă doar în situaţia în care titularul dreptului nu este de acord cu suma stabilită drept despăgubire de expropriator. Or, în speţă, reclamantul nu a solicitat majorarea, ci doar plata sumei propuse, aspect ce rezultă din cererea depusă de mandatarul reclamantului prin care se cere deblocarea sumei respective consemnată la CEC.
Ca atare, în mod corect, instanţa a stabilit că aceste dispoziţii legale nu au incidenţă în cauză.
Referitor la suma de 29.764 euro, cerută drept despăgubire, este de menţionat că reclamantul a susţinut constant, pe parcursul derulării procesului, că solicitarea plăţii acesteia nu reprezintă o majorare a despăgubirii oferite de expropriator, explicând că cei 29.765 euro reprezintă echivalentul sumei propuse de 109.285,17 RON, la data emiterii hotărârii de expropriere. În consecinţă, nu se poate reţine nici cea de-a doua critică inserată în motivarea recursului potrivit căreia cererea de achitare a sumei în euro ar reprezenta o majorare a cuantumului oferit de expropriator.
Conform dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 255/2010, în termen de cel mult 90 de zile de la data emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirilor, expropriatorul efectuează, prin transfer bancar sau numerar, plata despăgubirii către titularii drepturilor de proprietate asupra imobilelor expropriate. Din interpretarea acestui text legal rezultă că legiuitorul a instituit, printr-o normă cu caracter imperativ, o obligaţie în sarcina expropriatorului care trebuie îndeplinită în termenul expres stipulat. De remarcat este faptul că acestei obligaţii îi corespunde dreptul corelativ al expropriatului de a încasa despăgubirile.
În urma acestei analize, este evident că termenul de cel mult 90 zile, nu operează între instituţiile statului, cum susţine recurenta, ci în favoarea expropriatului.
Ca urmare a nerespectării acestui termen imperativ de 90 de zile, recurenta este de drept pusă în întârziere şi a fost obligată, corect, potrivit art. 1088 şi 1079, la plata de daune interese pentru neexecutare.
Ultima critică inserată în motivarea recursului privitoare la încălcarea rolului activ la judecătorului decurgând din aprecierea eronată a probelor nu poate fi supusă analizei instanţei de recurs pentru că punctul 10 al art. 304 C. proc. civ., în care s-ar putea încadra, a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005.
Având în vedere aceste considerente recursul se priveşte nefondat şi va fi respins.
În temeiul art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 274,78 RON către intimat, reprezentând cheltuielile de deplasare dovedite cu înscrisurile depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România împotriva Deciziei nr. 57A din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 274,78 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant T.N.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1718/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1756/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
