ICCJ. Decizia nr. 1677/2013. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1677/2013
Dosar nr. 331/118/2010
Şedinţa publică din 26 martie 2013
Tribunalul Constanţa, secţia civilă, prin Sentinţa civilă nr. 5293 din 20 octombrie 2011 a admis în parte acţiunea formulată la 13 ianuarie 2010 de reclamanţii G.L.V. şi G.C.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Transporturilor prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România prin mandatar SC C. SA.
A fost obligat pârâtul la exproprierea totală a terenului în suprafaţă de 490 mp situat în extravilanul satului Lazu sola 96, parcela A 478/8/2 lot 68, număr cadastral nou 13821 (nr. cadastral vechi 12325) înscris în CF nr. 13544 Agigea (dezmembrat prin încheierea nr. 62830 din 20 noiembrie 2009 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa), cu consecinţa plăţii către reclamanţi a unei despăgubiri suplimentare de 3584 euro în echivalentul în lei la cursul BNR la data plăţii efective.
Au fost respinse restul pretenţiilor ca nefondate.
A fost obligat pârâtul la 2.200 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În motivarea acestei soluţii Tribunalul a reţinut în esenţă următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2557 din 4 iunie 2008 la BNPA C.P. şi A.E.-., reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 490 mp., situat în extravilanul satului Lazu, sola 96, parcela A478/8/2, lot.68, precum şi cota indiviză de 1/73, respectiv suprafaţa indiviză de 58,301 mp. din drumul de acces ce formează lotul 74 din sola 96, parcela A478/8/2, în suprafaţă totală de 4262,00 mp, cu menţiunea că terenurile ce se înstrăinează sunt de folosinţă arabilă, cod grupă destinaţie TDA.
Prin Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009 a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii - Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România s-a aprobat - pentru imobilul expropriat în scopul construirii obiectivului de investiţie „Varianta de ocolire a municipiului Constanţa”, situat în jud. Constanţa, localitatea Agigea, parcela A478/8/2/68/2, număr cadastral 14025, în suprafaţă de 266 mp., CF nr. 13544 - acordarea de despăgubiri proprietarilor G.L.V. şi G.C.D.
Cuantumul despăgubirilor pentru acest teren a fost stabilit la 17.967,12 RON (echivalentul a 4.256 euro), în baza prevederilor Legii nr. 198/2004 şi ale Normelor de aplicare ale acestei legi, precum şi a expertizei evaluatorii efectuate la solicitarea expropriatorului.
Reclamanţii au solicitat prin acţiune exproprierea totală a proprietăţilor de 490 mp şi prin precizarea formulată la 17 mai 2010 au contestat valoarea despăgubirii acordate pentru terenul expropriat prin Hotărârea nr. 80/2009 de 17.967,12 RON.
Tribunalul a făcut trimitere la art. 4 alin. (2) şi art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004 modificată şi completată (în forma în vigoare la data stabilirii despăgubirii), precum şi la art. 26 din Legea nr. 33/1194 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, care stabileşte compunerea şi modul de calcul al despăgubirii.
Din opiniile exprimate de experţii desemnaţi în cauză, instanţa de fond a reţinut că valoarea de 16 euro/mp este cea mai adecvată, cu consecinţa înlăturării opiniei separate care stabilea 18 euro/mp şi implicit a pretenţiilor reclamanţilor referitoare la modalitatea de cuantificare a despăgubirii.
S-a apreciat că valoarea reţinută de Comisia de analiză la data stabilirii despăgubirilor - ca echivalent în lei a 4.256,00 euro, este corectă.
În ce priveşte stabilirea limitelor exproprierii, s-a avut în vedere că art. 4 din Legea nr. 198/2004, modificată şi completată, trimite şi la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 33/1994, care prevede că: ”în cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă”.
Pornind de la aceste premise s-a reţinut că expertiza P.N. atestă că exproprierea suprafeţei de 226 mp din totalul de 490 mp generează o depreciere valorică semnificativă a terenului rămas, întrucât nu va mai fi posibilă folosirea drumului de acces către acest teren lăsat în proprietatea reclamanţilor, fiind necesară instituirea unei servituţi de trecere pe terenul vecinului proprietar al parcelei A478/8/2/66; în situaţia în care va fi inclus în intravilanul comunei Agigea, terenul rămas va avea restricţii importante la obţinerea autorizaţiei de construire, precum şi faptul că prin diminuarea la suprafaţa de 224 mp. terenul proprietatea reclamanţilor nu se mai pretează la o exploatare agricolă.
S-a conchis în sensul că lăsarea în proprietatea reclamanţilor a unei suprafeţe reduse, combinată cu pierderea calităţilor ei de exploatare, suprafaţa de 224 mp făcând parte dintr-un teren agricol, cu imposibilitatea vădită a titularului dreptului de a înstrăina acest teren ca lot distinct sau de a construi pe el în eventualitatea trecerii în intravilan (având o formă trapezoidală, fără deschidere la calea de acces), justifică preluarea integrală a parcelei A478/2/8 în suprafaţă de 490 mp., fără a se mai pune astfel problema acoperirii prejudiciului suferit de reclamanţi prin exproprierea parţială.
Curtea de Apel Constanţa prin Decizia civilă nr. 43/C din 12 martie 2012 a respins ca nefondat apelul Statului Român.
Instanţa de apel a reţinut că pârâtul a declarat apel invocând greşita interpretare făcută de instanţa de fond articolului 4 din Legea nr. 198/2004 în sensul că acest articol ar face trimitere la art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994 referitor la posibilitatea instanţei de a face aprecieri cu privire la oportunitatea exproprierii parţiale sau totale. În realitate, a susţinut apelantul, Legea nr. 198/2004, în vigoare la data emiterii hotărârii contestate de reclamanţi, a fixat prevederile art. 9 alin. (1), obiectul cererii de chemare în judecată în această materie, respectiv cuantumul despăgubirilor consemnate, contestaţia fiind supusă reglementărilor prevăzute de art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 în ceea ce priveşte stabilirea despăgubirilor.
Examinând acest apel instanţa a reţinut că problema dedusă judecăţii în apel priveşte limitele controlului jurisdicţional în materia Legii nr. 198/2004 modificate şi completate (în vigoare la data procedurilor de expropriere şi emiterii Hotărârii nr. 80 din 18 august 2009, contestate). Apelantul pârât a susţinut că instanţele judecătoreşti nu ar fi competente să analizeze altceva decât cuantumul despăgubirilor cuvenite proprietarilor expropriaţi, iar nu şi limitele măsurii de expropriere.
S-a evocat ca unic motiv de apel încălcarea limitelor legale ale instanţei în această privinţă, aplicarea eronată a legii, dar şi interpretarea greşită dată situaţiei de fapt în legătură cu terenul rămas în proprietatea intimaţilor după expropriere, apreciindu-se în final că nu se poate dispune în condiţiile acestei legi exproprierea totală acolo unde expropriatorul însuşi nu a impus această măsură.
Instanţa de apel a apreciat că aceste critici sunt vădit nefondate, întrucât trimiterea dată de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 modificată şi completată, la prevederile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 nu vizează exclusiv cadrul procesual reglementat prin norma de trimitere (instanţă competentă, participarea procurorului, modalitatea de administrare a probatoriului), ci şi sfera pretenţiilor care pot contura noţiunea de „despăgubire”.
Instanţa de apel a constatat că expropriatorul stabileşte, în conformitate cu documentaţiile tehnice ale lucrării de interes public şi cu cele cadastrale, care este coridorul de expropriere (art. 4 alin. (1) din Legea nr. 198/2004), însă revine instanţei de judecată - aşa cum a arătat şi judecătorul fondului - să stabilească în fiecare caz în parte dacă proprietarul căruia i s-a preluat doar o parte din imobil îşi mai poate valorifica pe mai departe, neîngrădit şi fără costuri suplimentare majore, atributele dreptului asupra diferenţei rămase.
S-a apreciat astfel că instanţa nu se poate deroba de această obligaţie, deoarece ar da curs unei reale denegări de dreptate, pe considerentul că în conţinutul Legii nr. 198/2004 nu se prevede explicit că persoana expropriată se poate plânge şi faţă de diminuarea sau fărâmiţarea excesivă a proprietăţii sale, până la lipsirea ei efectivă de valoare sau de conţinut productiv. Evaluarea corectitudinii limitelor exproprierii, ca şi a stabilirii unei despăgubiri (drepte şi prealabile), constituie obiective ale aceluiaşi imperativ statuat prin art. 44 alin. (3) din Constituţie.
Prin urmare, critica făcută în legătură cu interpretarea distorsionată şi aplicarea greşită a legii a fost respinsă, în temeiul acestor considerente, instanţele fiind fără dubiu competente să verifice, în raport de principiul disponibilităţii, dacă exproprierea parţială aduce mai multe prejudicii decât cea totală şi dacă problema „despăgubirii juste” nu implică, în cazuri concrete, ipoteza preluării întregului imobil, iar nu şi a părţii afectate de coridorul de expropriere.
În ce priveşte interpretarea eronată a situaţiei de fapt a imobilului în litigiu, în sensul că suprafaţa rămasă nu ar fi prea mică pentru a răspunde aceluiaşi regim de exploatare şi nu ar implica instituirea vreunei servituţi de trecere pe fondul învecinat, Curtea a reţinut în egală măsură că instanţa de fond a dat o soluţie corectă.
Instanţa a apreciat că aserţiunea - potrivit cu care lotul devine, prin lucrarea de utilitate publică, vecin cu centura ocolitoare şi prin urmare, nu se impune crearea unei servituţi - a fost corect înlăturată de instanţa de fond în considerarea actualei destinaţii a terenului (extravilan agricol), precum şi a considerentelor legate de forma neregulată şi suprafaţa redusă a acestuia.
Pe de altă parte, s-a observat că posibilităţile viitoare de exploatare cu succes a lotului rămas, prezumate de expertul B.C. în opinia separată depusă la termenul din 28 aprilie 2011 şi care se fundamentează pe oportunităţile prefigurate de dezvoltarea comercială, turistică etc. a zonei, nu sunt concordante cu legea, care stabileşte că despăgubirea se cuvine în raport de momentul exproprierii, iar nu de câştigurile prezumate ale proprietarului sau de beneficiile pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi rămas cu deplina proprietate. Cum acesta din urmă nu poate pretinde majorarea despăgubirii pe baza simplei speranţe de dezvoltare a zonei sau pe câştiguri iluzorii viitoare din exploatarea proprietăţii sale, nici expropriatorul nu poate pretinde că lotul/ loturile rămase din divizare pot aduce în viitor beneficii majore proprietarului, datorită proximităţii de drumul nou creat sau dezvoltării turistice ce va urma.
Prin urmare, instanţa de apel a conchis că în absenţa unui echilibru între interesele generale ale comunităţii şi cele private ale proprietarului deposedat la momentul exproprierii, generate fie din acordarea unei despăgubiri nerezonabile, fie din divizarea excesivă a proprietăţii şi pierderea valorii ori funcţionalităţii acesteia, instanţa este îndreptăţită să dispună în sensul refacerii acestui echilibru - iar una din măsuri vizează exproprierea integrală a terenului, dacă acest lucru se impune.
Criticile referitoare la neluarea în considerare a unor prevederi legale care stabilesc dimensiunile minime ale unor exploataţii agricole au fost apreciate de asemenea nefondate.
Cât priveşte actele normative invocate de apelant s-a reţinut că O.U.G. nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole, în forma în vigoare la data emiterii hotărârii contestate, nu prevede în art. 3 o suprafaţă atât de redusă pentru a fi afectată unei asemenea destinaţii, care implică în realitate - conform actului normativ - crearea de ferme agricole.
În mod egal s-a constatat că nici O.G. nr. 14/2010 privind măsuri financiare pentru reglementarea ajutoarelor de stat acordate producătorilor agricoli, începând cu anul 2010, publicată în M. Of. Partea I la 30 ianuarie 2010, nu are astfel de prevederi, reglementările sale excedând de altfel problema dedusă judecăţii.
Pârâtul a declarat în termen legal recurs împotriva Deciziei nr. 43/C din 12 martie 2012.
În drept a fost invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt criticile au privit greşita interpretare a art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004 - care a circumscris obiectul contestaţiilor la discuţiile referitoare la stabilirea despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii.
Recurentul a invocat împrejurarea că dispoziţia art. 24 din Legea nr. 33/1994, referitoare la întinderea exproprierii (cazul în care expropriatul cere exproprierea numai a unei porţiuni de teren sau construcţie iar proprietarul cere exproprierea totală) se aplică numai în procedura exproprierii de drept comun prevăzută de Legea nr. 33/1994 şi nu în procedura exproprierii speciale reglementate de Legea nr. 198/2004.
Ca urmare, recurentul a apreciat ca nelegală extinderea obiectului acţiunii puse la îndemâna reclamantului în procedura Legii nr. 198/2004 care a reglementat exproprierea dispusă prin Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009, expropriere conformă art. 4 din această lege.
S-a mai criticat şi înlăturarea dispoziţiilor normative invocate cu privire la O.U.G. nr. 108/2001 privind exploataţiile agricole în raport de situaţia de fapt stabilită prin expertiză care a arătat că terenul de 224 mp rămas în proprietatea reclamanţilor nu a devenit impropriu exploatării potrivit dimensiunilor avute la data exproprierii.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, având în vedere actele dosarului se constată că aceasta este nelegală, pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a legii incidente în cauză.
Recursul motivat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este întemeiat şi s-a admis pentru următoarele considerente:
Regulile generale privind materia exproprierii sunt reglementate prin Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.
Această lege dă în competenţa instanţelor judecătoreşti luarea măsurii exproprierii.
Art. 1 din Legea nr. 33/1994 prevede în mod expres că exproprierea de imobile în tot sau parţial se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire prin hotărâre judecătorească. Potrivit regulilor generale stabilite de această lege instanţa judecătorească - care dispune asupra exproprierii - este în măsură - conform prevederii exprese a art. 24 alin. (4) să dispună şi exproprierea totală - atunci când expropriatorul cere exproprierea parţială a unui imobil.
În speţa dedusă judecăţii exproprierea priveşte un imobil, suprafaţă de teren de 266 mp (parte din proprietatea reclamantului) făcută în temeiul Legii nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local pentru lucrarea de utilitate publică „Varianta de ocolire a municipiului Constanţa”. Hotărârea nr. 80 din 18 august 2009, a indicat expres temeiul exproprierii, Legea nr. 198 din 25 mai 2004 cu modificările ulterioare şi Normele metodologice din 2004 de aplicare a acestei legi.
Potrivit art. 2 alin. (4) din această lege, terenurile necesare pentru o serie de lucrări printre care şi drumurile ocolitoare pot fi expropriate şi se supun prevederilor acestei legi.
Exproprierea potrivit acestei legi (în temeiul art. 4) este dată în competenţa Guvernului sau autorităţii publice locale competente, care după caz, aprobă prin hotărâre indicatorii tehnico - economici, amplasamentul lucrării, sursa de finanţare, precum şi declanşarea procedurii de expropriere a tuturor imobilelor care constituie cadrul de expropriere (suma globală a despăgubirii).
În cadrul acestei proceduri de expropriere potrivit art. 9 i se deschide expropriatului nemulţumit calea unei acţiuni în justiţie, în limitele arătate de această dispoziţie şi anume „expropriatul nemulţumit de cuantumul despăgubirii consemnat în condiţiile art. 5 şi 6 se poate adresa instanţei judecătoreşti competente în termen de 30 de zile de la data la care i-a fost comunicată hotărârea de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
Alin. (3) al acestui articol prevede în mod expres că „acţiunea formulată în conformitate cu prevederile acestui articol se soluţionează potrivit dispoziţiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 3/1996.
Ca urmare, trimiterea făcută la Legea nr. 33/1994 - dreptul comun în materie de exproprieri - este limitată numai la regulile privind modalitatea de soluţionare a acţiunii exercitate în temeiul Legii nr. 198/2004 şi deci cu referire numai la obiectul acestei acţiunii şi anume, stabilirea cuantumului despăgubirii.
Ca urmare instanţa de apel respingând apelul cu motivarea că trimiterea pe care o face Legea nr. 198/2004 la dispoziţiile Legii nr. 33/1994 trebuie extinsă la întreaga reglementare a Legii nr. 33/1994 este nelegală având în vedere atribuţiile diferite potrivit celor două legi în materie de pronunţarea măsurii exproprierii.
Pe cale de consecinţă constatând întemeiat motivul de recurs formulat, în sensul greşitei interpretări a dispoziţiilor legale incidente cât priveşte competenţele instanţei în privinţa măsurii exproprierii, se impune modificarea deciziei în tot în sensul admiterii apelului pârâtului şi schimbării în tot a sentinţei Tribunalului prin respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Contestarea măsurii exproprierii parţiale nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti în cazul exproprierilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 198/2004.
Nici precizarea acţiunii în sensul contestării cuantumului despăgubirilor stabilite nu conduce la admiterea acestei cereri în raport de datele dosarului şi probele administrate.
De altfel sorgintea nemulţumirii cu privire la cuantum se află în exproprierea parţială şi nu totală.
Argumentele expertului P.N. de specialitate construcţii civile, industriale şi evaluarea proprietăţii imobiliare cu privire la imposibilitatea folosirii agricole a terenului rămas neexpropriat în afară de faptul că nu este argumentată nu face obiectul analizei instanţelor în raport de competenţele referitoare la exproprierea mai sus evocată.
În raport de împrejurarea că în materia exproprierii reglementate de Legea nr. 198/2004 instanţele judecătoreşti nu au competenţă cât priveşte oportunitatea şi întinderea exproprierii, critica referitoare la greşita interpretare a O.U.G. nr. 108/2001, din perspectiva stabilirii unei suprafeţe minime agricole, nu se mai impune a fi analizată.
Văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., s-a admis recursul pentru considerentele arătate, cu consecinţa modificării în tot a deciziei Curţii de apel şi schimbării în tot a sentinţei Tribunalului şi respingerea acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România SA prin mandatar S.C. C. SA împotriva Deciziei nr. 43/C din 12 martie 2012 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Modifică decizia în sensul că:
Admite apelul declarat de acelaşi pârât împotriva Sentinţei nr. 5293 din data de 20 octombrie 2011 a Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.
Schimbă în tot sentinţa şi respinge ca nefondată acţiunea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1668/2013. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 1681/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
