ICCJ. Decizia nr. 1713/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1713/2013
Dosar nr. 3314/30/2007
Şedinţa publică din 27 martie 2013
Prin Sentinţa civilă nr. 612 din 25 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a admis în parte contestaţia formulată de reclamanta Parohia Romano-Catolică Brăila în contradictoriu cu pârâta S.C. U.T.H. S.A. şi s-a admis cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.
S-a anulat Decizia nr. 857/2006 emisă de pârâtă, cu obligarea acesteia să trimită garantei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti Notificarea nr. 131/2001 şi actele doveditoare depuse de reclamanta Parohia Romano-Catolică Brăila, spre a face propuneri de acordare a măsurilor reparatorii, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului în litigiu şi s-a disjuns contestaţia formulată de reclamanta R.H. împotriva Deciziei nr. 2515/2006 emisă de aceeaşi pârâtă, dispunându-se înregistrarea separată şi suspendarea acestei contestaţii în temeiul art. 243 pct. 1 C. proc. civ.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că imobilul - clădire şi teren situat administrativ în Brăila, str. M.E. (anterior str. R.), nr. 17, cunoscut sub denumirea de Hotelul „P.”, a aparţinut numitei C.H., dobândit printr-un Act dotal în anul 1920 şi trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, astfel cum rezultă din cuprinsul anexelor la acest decret.
Ulterior anului 1989, imobilul a intrat în patrimoniul fostei S.C. T. S.A., reorganizată în temeiul Legii nr. 15/1990, construcţiilor aplicându-li-se regimul juridic reglementat de art. 20 alin. (2) din lege, iar în privinţa terenului aferent fiind emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M 08, nr. 392 din 13 august 1995 de către Ministerul Turismului, în baza H.G. nr. 834/1991.
Actele depuse la dosarul cauzei confirmă transferurile succesive de proprietate efectuate asupra acestui imobil, respectiv de la S.C. T. S.A. către numitul M.N., prin contract de vânzare-cumpărare nr. 1357/1997, iar ulterior către S.C. C.B.I.G. S.A., prin contract de vânzare-cumpărare nr. 57 din 5 ianuarie 1999.
În anul 1999, s-a finalizat procesul de privatizare a S.C. T. S.A., prin vânzarea de către fostul Fond al Proprietăţii de Stat a tuturor acţiunilor pe care statul le mai deţinea în proprietate, către S.C. U. S.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 1243/2002 pronunţată de Tribunalul Brăila, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 525/R/2003 a Curţii de Apel Galaţi s-a constatat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare, cu consecinţa întoarcerii imobilului în patrimoniul S.C. T. S.A.
Sub acest aspect, prima instanţă a înlăturat ca neîntemeiată susţinerea contestatoarei, în sensul că efectul retroactiv al nulităţii contractelor duce la întoarcerea imobilului în proprietatea Fondului Proprietăţii de Stat, întrucât, ca efect al constatării nulităţii înstrăinării, preţul de vânzare aflat în patrimoniul societăţii privatizate a fost înlocuit cu bunuri în materialitatea lor, pentru care s-a născut dreptul la restituirea contravalorii preţului către cumpărătorul M.N.
Prin Hotărârea nr. 1 din 20 august 2004, Adunarea Generală Extraordinară a S.C. T. S.A. Brăila a aprobat executarea fuziunii prin absorbţie şi dizolvarea fără lichidare a societăţii, către S.C. U.T.H. S.A., în calitate de societate absorbantă, astfel că, în condiţiile art. 233 alin. (1) şi art. 235 din Legea nr. 31/1990, aceasta urma să continue personalitatea juridică a societăţii absorbite, preluând întregul său patrimoniu. S.C. T. S.A. a fost radiată din evidenţele Oficiului Registrului de Comerţ de pe lângă Tribunalul Brăila, la data de 21 septembrie 2004.
Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, contestatoarea Parohia Romano-Catolică Brăila a formulat Notificarea nr. 131/2001 prin care a solicitat fostei S.C. T. S.A. restituirea în natură a imobilului în litigiu, construcţie şi teren aferent, iar prin Decizia nr. 857/2006, S.C. U.T.H. S.A. a respins notificarea cu motivarea că societatea comercială deţinătoare s-a privatizat înainte de intrarea în vigoare a legii de retrocedare, astfel că prevederile art. 21 din această lege nu sunt aplicabile, îndrumând contestatoarea să se adreseze Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului, în condiţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Pornind de la această stare de fapt şi de drept a imobilului revendicat de reclamantă, prima instanţă a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 terenul în litigiu se afla în patrimoniul S.C. T. S.A., societate comercială privatizată în 1999, astfel încât prevederile art. 21 alin. (1) şi 2 din legea reparatorie nu sunt incidente, sub aspectul posibilităţii restituirii în natură a imobilului revendicat, reclamanta putând beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 alin. (1) din lege.
Tribunalul a apreciat însă că, prin raportarea art. 29 alin. (3) din lege, în privinţa procedurii de soluţionare a notificării, la prevederile art. 26 alin. (1), pârâta, persoană sesizată cu notificarea, constatând că restituirea în natură nu este posibilă, trebuia să procedeze la înaintarea dosarului instituţiei publice implicată în privatizare, competentă să facă propuneri de acordare a despăgubirilor în condiţiile legii, şi nu să procedeze la emiterea unei decizii finale de respingere a notificării.
Reclamanta Parohia Romano-Catolică Brăila a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită în condiţiile legii, ca moştenitoare testamentară a defunctei R.H., aspect necontestat, iar prin Sentinţa civilă nr. 1243/2002 pronunţată de Tribunalul Brăila, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 525/R/2003 a Curţii de Apel Galaţi s-a statuat că testatoarea R.H. este fiica fostei proprietare tabulare a imobilului, C.H. În consecinţă, reclamanta a devenit moştenitoarea fostei proprietare prin retransmisie succesorală, iar faţă de prevederile alin. (2) din lege, calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea de măsuri reparatorii este dovedită.
Pentru aceste considerente, prima instanţă - Tribunalul Timiş, în baza art. 26 din Legea nr. 10/2001, a admis contestaţia reclamantei Parohia Romano-Catolică Brăila, în parte, în sensul anulării Deciziei nr. 857/2006 emisă de pârâtă şi obligarea pârâtei S.C. U.T.H. S.A. să trimită garantei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti Notificarea nr. 131/2001 şi actele doveditoare, pentru a face propuneri de acordare a măsurilor reparatorii în condiţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia nr. 272 din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sus-menţionatei hotărâri, reţinând următoarele:
În baza probelor administrate în cauză constând în înscrisuri doveditoare stării de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, în mod corect instanţa de fond a reţinut că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul revendicat se afla în patrimoniul S.C. T. S.A. (consecinţa anulării celor două contracte de vânzare-cumpărare), societate comercială privatizată integral în anul 1999, nefiind incidente prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din lege relativ la restituirea în natură.
Faţă de împrejurarea imposibilităţii restituirii în natură, măsurile reparatorii de care poate beneficia reclamanta se circumscriu situaţiei avută în vedere prin art. 29 alin. (1) din lege, care statuează că „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul societăţii comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”, iar prin efectul aliniatului (3) al aceluiaşi articol, instituţia însărcinată cu efectuarea propunerilor este cea care a efectuat privatizarea, în speţă Fondul Proprietăţii de Stat, devenită Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.
În consecinţă, curtea a apreciat că în mod legal s-a admis cererea de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului şi, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 raportat la art. 26 alin. (1), de a se face propuneri de acordare a măsurilor reparatorii către reclamantă.
Împotriva sus-menţionatei hotărâri a declarat recurs chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., a susţinut că instanţele au pronunţat hotărârile în cauză în contradictoriu cu o persoană decedată, reclamanta R.H., fiica defunctei C.H., la succesiunea căreia are dreptul în această calitate în cotă de 1/2, drept ce a fost nesocotit prin constatarea dreptului reclamantei Parohia Romano-Catolică la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul litigios.
Instanţa a acordat reclamantei Parohia Romano-Catolică ceea ce nu a solicitat, sens în care a arătat, că deşi reclamanta a solicitat restituirea bunului în natură, instanţele au acordat reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent.
Au mai arătat că nu au calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecaţii, întrucât obiectul judecăţii l-a constituit verificarea legalităţii unor decizii/dispoziţii emise de pârâta S.C. U.T.H. S.A., societate ce are legitimare procesuală pasivă, iar nu recurenta care nu este nici emitentul actelor administrative atacate şi nici proprietar al imobilului a cărui restituire se solicită.
Judecata prezentei cauze a fost suspendată la data de 14 aprilie 2010, în temeiul prevederilor art. 243 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind decesul reclamantei-intimate R.H., aspect ce rezultă din certificatul de deces nr. 5768 din 21 ianuarie 2008 eliberat de Statul Israel.
Reluarea judecăţii s-a făcut cu cererea înregistrată la data de 7 februarie 2013, context în care intimata-pârâtă S.C. U.T.H. S.A. a înţeles să invoce excepţia perimării cererii de recurs deduse judecăţii.
Relativ la excepţia menţionată se constată că aceasta nu este întemeiată întrucât, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 248 C. proc. civ. potrivit cărora „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină dacă actul de procedură urma să fie îndeplinit din oficiu”. Legea pretinde, astfel, printre altele, că rămânerea cauzei în nelucrare să se fi produs din vina părţii, condiţie ce subliniază caracterul de sancţiune procedurală a perimării. După termenii textului se poate vorbi de existenţa unei prezumţii simple de culpă, pe care judecătorul o deduce din lipsa de stăruinţă în judecată. În situaţia în care însă, actul de procedură ce ar fi întrerupt cursul perimării urma să fie întocmit din oficiu ori în cazul în care procesul s-a suspendat din eroare, deoarece, cum este cazul în speţă, nu erau întrunite cerinţele legale pentru luarea acestei măsuri (partea fiind decedată încă în cursul judecăţii în apel), perimarea este inoperantă chiar dacă a trecut termenul de un an de la suspendarea cauzei.
Ca urmare, excepţia perimării recursului invocată de intimata-pârâtă S.C. U.T.H. S.A. va fi respinsă.
Cât priveşte fondul căii de atac deduse judecăţii, se constată următoarele:
Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constituie cazul de nelegalitate reglementat de această normă legală, nesocotirea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de către art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Cel de-al cincilea motiv de recurs vizează neregularităţi de ordin procedural şi care sunt sancţionate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Acest text vizează două ipoteze distincte de nulitate: nesocotirea formelor legale şi întocmirea actului de procedură de către un funcţionar necompetent. În ambele cazuri, nulitatea nu operează în mod automat, ci numai în măsura în care i s-a produs părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată în alt mod.
Or, în speţă, neregularitatea invocată şi care ar fi afectat legalitatea hotărârii atacate, o constituie intervenirea decesului unei părţi, alta decât recurenta şi cu privire la care, justificat, instanţa a dispus disjungerea cauzei de cererea dedusă judecăţii de reclamanta parohia şi suspendarea judecării sale, în conformitate cu prescripţiile art. 243 C. proc. civ.
Ca urmare, nu se verifică cazul de nelegalitate invocat care se constată astfel a nu fi fondat, caracter pe care-l au şi criticile încadrate în punctul şase al textului art. 304 C. proc. civ.
Constituie, potrivit acestei norme legale - art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - motiv de nelegalitate „dacă instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut”.
Acest motiv de recurs cuprinde două ipoteze distincte: un caz de plus petita, când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut şi, ipoteza invocată în cauză, un caz de extra petita, când instanţa s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut (de ex., instanţa a acordat şi daune interese într-o acţiune reală, deşi acestea nu au fost solicitate de reclamant).
Nu poate fi încadrată în această ipoteză legală stabilirea unei anumite modalităţi de reparaţiune - în natură sau prin echivalent - întrucât pretenţia părţii, în cadrul acestei categorii de litigii, în raport de care se analizează cazul de recurs evocat, constă în recunoaşterea şi acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în categoriile prevăzute de lege, iar nu acordarea a ceva ce nu s-a cerut, altceva decât obiectul cererii deduse judecăţii. Această configuraţie a cererii în justiţie pentru categoria de litigii reglementate de legea specială este determinată de caracterul alternativ al măsurilor reparatorii prevăzute de lege, pornind de la, în principal, restituirea bunului în natură şi continuând, în cazul în care această măsură nu este posibilă, cu celelalte modalităţi de reparaţie (în echivalent), în ordinea ierarhică (imperativă) prescrisă de lege, cu scopul declarat, prevăzut de lege, de a asigura reparaţia foştilor proprietari deposedaţi de bunurile lor de statul comunist.
Ca urmare, nu poate fi subsumată cazului de nelegalitate invocat în ipoteza menţionată şi deci considerat a fi fost încălcat principiul disponibilităţii procesuale, situaţia în care, considerând că notificatorul este îndreptăţit a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, instanţa acordă una dintre ele, în raport de criteriile legii speciale, context în care, aşa cum s-a arătat, şi critica încadrată în acest motiv de recurs se vădeşte a nu fi fondată.
Este însă fondată critica încadrată în punctul nouă al textului art. 304 C. proc. civ., întrucât dispunând obligarea unităţii implicate în privatizarea societăţii deţinătoare la restituirea bunului solicitat/acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în integralitatea sa, a fost încălcat dreptul de proprietate al reclamantei R.H., succesoarea legală, în calitate de fiică, a proprietarei bunului litigios preluat de stat, C.H.
Ca urmare, din această perspectivă urmează a se admite recursul declarat în cauză şi a se modifica decizia atacată, respectiv sentinţa tribunalului în aceste limite.
Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei şi deciziei.
Calitatea recurentei în cauza dedusă judecăţii este dată de prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 care stipulează expres obligaţia acestei entităţi de a emite decizia/dispoziţia prevăzută de lege şi a face propuneri de acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent stabilite de această lege în ipoteza existentă în cauză, privatizarea unei societăţi în al cărei patrimoniu se află bunul litigios, preluat de stat în modalitatea reglementată de legea specială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia perimării recursului invocată de intimata pârâtă SC U.T.H. SA.
Admite recursul declarat de chemata în garanţie Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva Deciziei nr. 272A din 24 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, pe care o modifică în parte în sensul că admite apelul declarat de AVAS împotriva Sentinţei nr. 612 din 25 februarie 2008 a Tribunalului Timiş, secţia civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că obligă pârâta SC U.T.H. SA să trimită garantei AVAS Notificarea nr. 131/2001 şi actele doveditoare depuse de contestatoarea Parohia Romano-Catolică Brăila spre a face propuneri de acordare a măsurilor reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru cota de 1/2 din imobilul clădire şi teren situat în Brăila, str. M.E. fostă strada R., nr. 17 cunoscut sub denumirea de Hotel P.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei şi deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1681/2013. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 1718/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
