ICCJ. Decizia nr. 1920/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1920/2013
Dosar nr. 3724/2/2012
Şedinţa publică din 4 aprilie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 octombrie 2009 la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii T.A. şi T.G. au solicitat instanţei, în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul de Finanţe, obligarea pârâţilor la plata sumei de 6 miliarde ROL reprezentând valoarea actuală de circulaţie a apartamentului nr. 1 situat în Bucureşti, sector 2.
În motivarea acţiunii, reclamanţii susţinut că au dobândit imobilul, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 2 aprilie 1997, în baza Legii nr. 112/1996.
Ulterior, prin hotărâre irevocabilă, decizia nr. 51/R din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, dispunându-se a-i fi lăsat acestuia în deplină proprietate şi liniştită posesie, imobilul.
La data de 12 septembrie 2007, mai arată reclamanţii, prin somaţie emisă de Biroul executorului judecătoresc, au fost înştiinţaţi să elibereze apartamentul iar la 18 septembrie 2007, s-a procedat la executarea silită.
În consecinţă, arată reclamanţii, în condiţiile în care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind evinşi de fostul proprietar, au dreptul ca în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi art 1 al Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului să li se plătească valoarea de circulaţie a imobilului, în care să fie inclusă şi valoarea îmbunătăţirilor şi amenajărilor efectuate.
Primul ciclu procesual s-a încheiat cu decizia nr. 1112 din 21 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, care a admis recursul reclamanţilor împotriva deciziei nr. 61 A din 17 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, pe care a casat-o trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa supremă a reţinut că titlul de proprietate al reclamanţilor din prezenta cauză a format obiectul unui alt litigiu, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 915 din 10 septembrie 2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, prin care s-ă respins cererea formulată de S.C.A., vizând constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul situat în Bucureşti, sector 2.
În considerentele acestei hotărâri, s-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada relei credinţe a pârâţilor persoane fizice, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea legislaţiei în vigoare, cauza de nulitate trebuind să fie anterioară sau concomitentă cu încheierea actului.
Prin aceeaşi hotărâre însă, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 51/R din 30 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, s-a admis capătul de cerere având ca obiect revendicarea aceluiaşi imobil şi au fost obligaţi pârâţii (reclamanţi în prezenta cauză) să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul care a fost retrocedat fostei proprietare, constatându-se nevalabilitatea titlului statului asupra nemişcătorului.
În condiţiile în care au fost evinşi de către fosta proprietară a imobilului, cumpărătorii în baza Legii nr. 112/1995 au formulat prezenta acţiune în pretenţii, împrejurarea obligării lor de a lăsa imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie acestuia, reprezentând cauza juridică a cererii de faţă, întemeiată iniţial, generic, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, art. 1344-1364 C. civ. şi art. 1 al Protocolului 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Deşi iniţial, prin cererea introductivă, reclamanţii au arătat că înţeleg să se judece în contradictoriu cu Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi respectiv cu Municipiul Bucureşti prin Primar General, ulterior, prin cererile adresate instanţei, aceştia au făcut o trimitere expresă la dispoziţiile art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, text care instituie ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului evins (indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează: restituirea preţului actualizat sau restituirea valorii de piaţă a imobilului), în reprezentarea Statului român care, a preluat abuziv imobilul ce ulterior a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 şi apoi al retrocedării către proprietarul iniţial.
Chiar dacă confuzia reclamanţilor, sub aspectul investirii cu calitate procesuală pasivă a Statului Român ori a Ministerului Finanţelor Publice, ca subiecte distincte de drepturi şi obligaţii juridice, a fost evidentă, instanţa, în virtutea rolului său activ, avea suficiente elemente pentru a putea determina cadrul în care urma a se desfăşura întreaga activitate de soluţionare a litigiului.
Astfel, a statuat instanţa, în virtutea acestui principiu se impune o armonizare între iniţiativa părţilor şi rolul activ al judecătorului, în vederea stabilirii exacte a cadrului procesual şi sferei persoanelor implicate în realizarea procedurii judiciare.
Trimiterile făcute de reclamanţi la dispoziţiile art. 50 alin. (3) ale Legii nr. 10/2001 şi cererile adresate instanţei atestă fără echivoc (în pofida confuziei create în legătură cu cele două persoane juridice distincte) intenţia acestora de a investi cu calitate procesuală pasivă, pe cel care, potrivit legii, este debitorul obligaţiei de restituire a preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul acţiunii în revendicare, admisă, în favoarea fostului proprietar - prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Or, această obligaţie este stabilită de lege în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, la dispoziţia căruia se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui act normativ.
În rejudecare, prin decizia nr. 118 A din 6 septembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1187 din 24 septembrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. 40559/3/2009. A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza aceleiaşi instanţe spre rejudecarea cererii reclamanţilor în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice
Pentru a se pronunţa astfel instanţa în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi de decizia de casare pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a pus în discuţie la termenul din data de 6 septembrie 2012 chestiunea de ordine publică privind corecta stabilire a cadrului procesual.
Astfel, s-a reţinut că instanţa supremă a stabilit că „Aşa cum s-a arătat, trimiterile făcute de reclamanţi la dispoziţiile art. 50 alin. (3) ale Legii nr. 10 /2001 şi cererile adresate instanţei atestă fără echivoc (în pofida confuziei create în legătură cu cele două persoane juridice distincte) intenţia acestora de a investi cu calitate procesuală pasivă, pe cel care, potrivit legii, este debitorul obligaţiei de restituire a preţului de piaţă ar imobilului ce a făcut obiectul acţiunii în revendicare, admisă, în favoarea fostului proprietar, prin hotărâre judecătorească irevocabilă. Or, această obligaţie este stabilită de lege în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, la dispoziţia căruia se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui act normativ. Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi a trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel."
Este evidentă soluţia de trimitere spre rejudecare în raport de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a interpretării voinţei reclamanţilor exprimată încă din faţa primei instanţe de a se judeca în raport de acesta.
S-a mai constatat că dispoziţiile art. 313 C. proc. civ. obligau instanţa supremă, în caz de casare, să trimită cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată, respectiv Curţii de Apel Bucureşti. însă reluarea judecăţii se va face de la data actului juridic greşit interpretat de către instanţă, respectiv de la data cererilor completatoare prin care a fost indicat ca temei art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, text care instituie ex lege obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului evins; or, aceasta înseamnă că trebuie reluată judecata de la prima instanţă, din mai multe considerente.
S-a reţinut că se poate modifica cadrul procesul direct în apel, chiar în situaţia reţinerii unei culpe a instanţei care ar fi înţeles greşit persoana pârâtului; noul pârât, dacă ar fi introdus direct în apel, ar fi vătămat prin pierderea unui grad de jurisdicţie.
O astfel de măsură ar duce la încălcarea dreptului la un proces echitabil, drept reglementat de prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin preluarea de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a procesului direct în faza procesuală a apelului, nebeneficiind de egalitatea de drepturi procesuale cu partea adversă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs.
Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se în motivare că instanţa de apel a încălcat limitele stabilite de decizia de casare. Instanţa de apel trebuia să stabilească cadrul procesual şi să analizeze celelalte motive de apel şi nu, cum în mod greşit a dispus, să anuleze sentinţa pronunţată de instanţa de fond.
S-a mai susţinut că apelul are caracter devolutiv, iar instanţa, în baza rolului activ, trebuie să armonizeze cadrul procesual pasiv în situaţia în care în timpul derulării procesului apar dispoziţii speciale, cum este şi cazul în speţă. Dacă instanţa supremă ar fi considerat că se impune casarea sentinţei pronunţate la fond ar fi dispus în consecinţă. Ministerul Finanţelor Publice a fost parte în proces încă de la data introducerii acţiunii, iar schimbarea titulaturii nu este normal ca judecata să fie reluată de la fond.
Recursul va fi respins.
Art. 315 alin. (1) C. proc. civ. dispune: „în caz de casare hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului".
În alin. (2) al aceluiaşi articol se dispune: „Când hotărârea a fost casată pentru nerespectarea formelor procedurale, judecata va reîncepe de la actul anulat".
Acest text, care enunţă în termeni fără echivoc principiile ce trebuie urmate de instanţa de rejudecare, vizând obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de casare, îşi găseşte justificarea în raţiunea controlului judiciar.
Existenţa unui control judiciar eficient nu poate fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale menite a impune respectarea deciziilor date de instanţele superioare.
Dispoziţiile legale evocate conduc la concluzia că în privinţa problemelor de fapt instanţa care rejudecă are o deplină putere de apreciere. Această instanţă este obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanţa de recurs cu privire la necesitatea administrării probelor noi, examinării unor apărări, respectiv a fixării cadrului procesual, deoarece limitele rejudecării sunt determinate de împrejurările ce au determinat casarea.
În speţă în mod judicios instanţa de apel a reţinut soluţia Înaltei Curţi de trimitere spre rejudecare în raport de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca urmare a interpretării voinţei reclamanţilor exprimată încă din faţa primei instanţe de a se judeca în raport de acest pârât şi a analizat-o ca pe o chestiune de ordine publică privind corecta stabilire a cadrului procesual, împrejurare faţă de care analiza celorlalte motive de apel nu se impune.
în mod corect instanţa de apel a reţinut că, raportat la dispoziţiile art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte, casând decizia curţii de apel, a trimis cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărârea casată, respectiv Curtea de Apel Bucureşti. .
De asemenea în mod corect instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ. a reţinut că nu se poate modifica cadrul procesual direct în apel deoarece noul pârât ar fi vătămat prin pierderea unui grad de jurisdicţie.
Aşa fiind, pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii T.A. şi T.G. împotriva deciziei civile nr. 118A din 6 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1915/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1922/2013. Civil → |
|---|
