ICCJ. Decizia nr. 1936/2013. Civil. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1936/2013
Dosar nr. 10945/99/2011
Şedinţa publică din 16 mai 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele;
Tribunalul laşi, secţia comercială şi contencios administrativ, prin sentinţa nr. 316COW1/2012 din 21 februarie 2012, a respins acţiunea formulată de reclamanţii U.M. şi U.A.S. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, Sucursala laşi, a admis acţiunea formulată de aceeaşi reclamanţi în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA şi a constatat nulitatea clauzei menţionate la pct. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 18 octombrie 2007 privind data ajustării dobânzii şi a obligat pârâta la eliminarea acestei clauze din convenţia de credit din 18 octombrie 2007.
În motivare, instanţa a reţinut că, în cauză, sunt întrunite condiţiile legale pentru a fi declarată abuzivă clauza invocată de reclamanţi, întrucât aceştia au calitatea de consumator în sensul definit de lege, banca de comerciant, contractul încheiat este unui de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către „împrumutător, fără a da posibilitatea consumatorului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a negocia clauza criticată, care, sub aspectul conţinutului şi efectelor, serveşte doar intereselor pârâtei, încălcând, astfel, principiile previzibilităţii, a bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Curtea de Apei laşi, prin decizia nr. 117/2012 din 11 iulie 2012, a respins apelul formulat de SC V.R. SA, reţinând că dispoziţiile de la pct. 3 lit. d) din rubrica condiţii speciale este o clauză care nu a fost negociată direct cu reclamanţii, deoarece face parte dintr-un contract utilizat de bancă.
Împotriva acestei decizii, pârâta SC V.R. SA Bucureşti a formulat recurs, solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii ca neîntemeiate a acţiunii introductive, invocând drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, pârâta a arătat că redactarea clauzelor din Convenţia de credit referitoare la dobândă, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadenţar din care reiese cu claritate atât costul lunar, cât şi costul total al creditului, îndeplinesc condiţiile unor clauze clar şi inteligibil exprimate. Instanţa de apel trebuia să aplice prevederile art. 4 alin. (5) ale Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv acele clauze care se referă la componente şi caracteristici ale costului total al creditului. În subsidiar, prevederea naţională, în acord cu cea comunitară, stabileşte trei condiţii a căror îndeplinire cumulativă relevă caracterul abuziv al unei clauze incluse într-un contract încheiat cu consumatorii, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, să fie contrară bunei-credinţe şi, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, clauza să creeze un dezechilibru semnificativ înte drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, însă, în speţa dedusă judecăţii, niciuna dintre aceste condiţii nu este îndeplinită.
Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune o directivă comunitară, judecătorul naţional are obligaţia de a interpreta şi aplica dreptul naţional în litera şi spiritul actului normativ, fiind necesar a avea în vedere scopul directivei europene, jurisprudenţa obligatorie a CJUE, precum şi metodele de interpretare pe care le are la dispoziţie.
Astfel, potrivit considerentelor de la pct. 44 al hotărârii CJUE-C- 484/08-Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări... care auorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale, privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de servicile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.
În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, aratând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte, un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.
Din jurisprudenţa CJUE rezultă, aşadar, că directiva pleacă de la premisa situaţiei de inferioritate în care se găseşte consumatorul în raport cu comerciantul, iar scopul actului european este de a suplini acest dezechilibru şi de a garantacă libertatea consumatorilor de a contracta este una reală şi efectivă.
Contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este unul de adeziune, clauzele cuprinse în el fiind prestabilite de către bancă, fără să se fi dat posibilitatea reclamanţilor de a modifica sau înlătura vreuna dintre clauze.
Totodată, deşi art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat şi prevăzut în contract şi sub condiţia informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. În speţa de faţă, motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluţiei pieţei financiare sau politicii de creditare a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită.
Aşadar, opţiunea reclamanţilor de a contracta în aceste condiţii nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilităţii de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui ternei pentru majorarea dobânzii
Este de menţionat că directiva nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea în instanţă a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceştia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real şi contrar bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorilor.
În concluzie, potrivit jurisprudenţei obligatorii ale CJUE, excluderile prevăzute de art. 4 alin. (8) din Legea nr. 193/2000 sunt inaplicabile în căzui clauzei de la pct. 3 lit. d) din Convenţia de creditare care dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii.
Aşa cum a arătat şi instanţa de apel, preţul contractului este acela prevăzut la art. 1 din Convenţia de credit, şi anume valoarea creditului ce urmează a fi restituit, or, clauzele declarate abuzive se referă la revizuirea ratei dobânzii, la perceperea comisionului de risc, la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului rambursabil imediat împreună cu dobânda acumulată şi cu toate celelalte costuri datorate băncii şi la costurile suplimentare.
Instanţele de fond şi apei au apreciat în mod corect că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, impunându-se înlăturarea şi acestei critici; lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalentă cu stabilirea clauzei în mod unilateral de către comerciant şi imposibilitatea consumatorului de a influenţa natura clauzei, dezechilibrul semnificativ se apreciază raportat ta fiecare clauză contractuală în parte şi la drepturile şi obligaţiile părţilor, aşa cum rezultă din conţinutul prevederii contractuale, clauza în discuţie prevăzând doar dreptul discreţionar al băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, fără a respecta exigenţele prevăzute de Legea nr. 193/2000 şi fără a ţine seama de interesele legitime ale împrumutaţilor.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 117/2012 din 11 iulie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 117/2012 din 11 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1929/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1937/2013. Civil. Actiune în daune... → |
|---|
