ICCJ. Decizia nr. 1927/2013. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Decizia nr. 1927/2013
Dosar nr. 1857/30/2010*
Şedinţa publică de la 16 mai 2013
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1869 din 12 iulie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 1857/30/2010, Tribunalul Timiş a admis în parte demersul judiciar iniţiat de către petiţionarul L.I., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, a constatat caracterul politic al măsurii administrative abuzive constând în deportarea în străinătate a autorului petiţionarului după data de 23 august 1944, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 de euro cu titlu de despăgubiri morale, a respins în rest pretenţiile reclamantului şi a respins demersul judiciar incidental (cererea reconvenţională) iniţiat de pârâtul-reclamant reconvenţional Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş.
În motivare, instanţa de fond a reţinut că, în speţă, sunt întrunite condiţiile de admisibilitate cerute de imperativul art. 4 din Legea nr. 221/2009, în vederea constatării caracterului politic al deportării autorului petiţionarului, F.A. la muncă forţată în U.R.S.S. în perioada 14 ianuarie 1948-28 februarie 1948, iar suma de 10.000 euro reprezintă o satisfacţie rezonabilă şi proporţională cu prejudiciul rnoral suferit atât de petiţionar cât şi pentru cei încercat de bunicul său deportat în U.R.S.S.
Apelurile declarate de reclamant şi de pârât împotriva acestei sentinţe au fost admise de Curtea de Apel Tmişoara, prin decizia civilă nr. 711/A din 7 aprilie 2012 aceasta dispunând anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei spre la Tribunalul Timiş, arătând că, în rejudecare, se vor avea în vedere Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354/2010 şi nr. 1358/2010, precum şi faptul că despăgubirile materiale se pot acorda, în măsura dovedirii acestora, pentru bunurile de care persoanele supuse măsurilor represive au fost deposedate.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 2631/R din 6 aprilie 2012, a admis recursul acestora, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, apreciind că decizia atacată cu recurs nu este motivată, ceea ce echivalează cu imposibilitatea exercitării controlului judiciar.
În rejudecare, prin decizia nr. 132/A din 28 iunie 2012 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a admis apelurile declarate de reclamantul L.I. şi de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Timiş, a desfiinţat sentinţa civilă apelată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Timiş, cu motivarea că prima instanţă nu a cercetat fondul, nu a administrat probe şi nu a examinat petitul de acţiune privind acordarea despăgubirilor materiale, iar, din înscrisurile depuse la dosar, nu s-a dovedit şi justificat calitatea procesuală activă în ceea ce priveşte întreaga acţiune, respectiv dovada calităţii de unic moştenitor al reclamantului după bunicii materni şi părinţii săi, conform art. 5 alin. (1) teza a II-a din lege.
Împotriva acestei decizii, reclamantul L.I. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, invocând drept motive de nelegalitate dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 ş 9 C. proc. civ.
În argumentarea motivelor de recurs, reclamantul a arătat că hotărârea recurată nu este motivată şi a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură, respectiv a art. 156 C. proc. civ. şi a principiilor contradictorialităţii procesului civil, a accesului liber Ia justiţie şi a dreptului Ia un proces echitabil, fiindu-i, astfel, provocată o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Înalta Curte, examinând actele şi lucrările dosarului, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
În vederea protejării dreptului părţii la apărare, garantat legal, art. 156 instituie posibilitatea amânării cauzei pentru lipsă de apărare şi nu o obligativitate în acest sens.
Condiţiile cerute de lege pentru încuviinţarea unei astfel de cereri sunt temeinicia motivelor vizând lipsa de apărare şi absenţa culpei părţii în generarea acestei situaţii.
În speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a dispus respingerea cererii formulate de reclamantul L.l., motivat, în principal, de faptul că dosarul se afla în al doilea ciclu procesual, iar reclamantul nu a indicat motivele temeinice pentru care s-ar impune admiterea cererii şi, în subsidiar, de prevederile art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ce garantează judecarea eauzei într-un termen rezonabil.
Totodată, potrivit art. 89 C. proc. civ., citaţia, sub sancţiunea nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, aceste dispoziţii legale fiind respectate de instanţa de apel, comunicarea citaţiei făcându-se Ia data de 21 iunie 2012, iar termenul de judecată fixat la 28 iunie 2012.
Aşadar, în cazul nerespectării dispoziţiilor articolului anterior menţionat, vătămarea constă în însăşi imposibilitatea în care s-a găsit partea, care nu a fost încunoştinţată Ia timp despre proces, de a-şi face apărarea, precum şi în pronunţarea unei hotărâri prin care a pierdut procesul.
Or, faţă de admiterea apelului declarat de reclamantul L.I., Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a încălcat dreptul la apărare ai acestuia, ci a procedat la soluţionarea cu celeritate a cauzei aflată pe rolul instanţelor încă din martie 2010, neexistând nicio vătămare a drepturilor procesuale ale acestuia.
Referirea la o altă decizie în considerentele hotărârii de casare nu poate fi imputată instanţei de apel, care, în mod judicios, a făcut referire la dispozitivul acesteia, remarcând ambiguitatea considerentelor.
Curtea de Apel Timişoara a arătat, în cuprinsul hotărârii, motivele de fapt şi ele drept în temeiul cărora şi-au format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, făcând posibilă exercitarea controlului judiciar.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva deciziei nr. 132/A din 28 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul L.I. împotriva deciziei nr. 132/A din 28 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1926/2013. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 1928/2013. Civil → |
|---|
