ICCJ. Decizia nr. 20/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 20/2013
Dosar nr. 4789/120/2010
Şedinţa publică de la 15 ianuarie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 4789/120/2010, reclamanta SC F.F. SRL Bucureşti, fostă SC F.P. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC M.L. SA Bucureşti, solicitând anularea contractelor de leasing financiar din 5 august 2005 şi din 16 iunie 2005.
În motivarea cererii, reclamanta a precizat că prin cele două contracte de leasing financiar susmenţionate, încheiate cu pârâta, în calitate de finanţator, a dobândit dreptul de folosinţă asupra unui autoturism marca A.R. şi respectiv marca F.A., pe o perioadă de 48 de luni, contra plăţii periodice a unei rate de leasing în conformitate cu anexele ce însoţesc cele două contracte reprezentând scadenţarul de plăţi.
A mai precizat că, deşi a achitat la scadenţă ratele de leasing conform clauzelor contractuale, la sfârşitul lunii ianuarie 2010 finanţatorul SC M.L. SA Bucureşti a adoptat unilateral declaraţia de reziliere din 26 ianuarie 2010 prin care i s-a adus la cunoştinţă faptul că, începând cu data de 26 ianuarie 2010 cele două contracte de leasing financiar sunt reziliate definitiv şi irevocabil cu toate consecinţele juridice contractuale şi legale.
Prin aceeaşi declaraţie de reziliere, în temeiul art. 9 din contractul de leasing, finanţatorul a solicitat utilizatorului reclamant să restituie bunurile ce constituie obiectul contractului.
Urmare acestei declaraţii, la data de 25 martie 2010, reclamanta a transmis societăţii de leasing adresa din 2010 prin care îi face cunoscut cu titlu de obiecţiuni, că potrivit evidenţelor sale contabile contractul de leasing financiar din 5 august 2005 ce are ca obiect autoturismul marca F.A. a fost achitat integral, astfel că detalierea soldului restant evidenţiat pe verso în declaraţia de reziliere cuprinde numeroase neconcordanţe, solicitând astfel o întâlnire între cele două părţi la data de 10 august 2010, la sediul reclamantei din Târgovişte pentru clarificarea pe cale amiabilă a neconcordanţelor privind plata.
Cu toate acestea, finanţatorul nu a răspuns invitaţiei de conciliere formulate de reclamantă, astfel că dispoziţiile luate de acesta prin declaraţia de reziliere au rămas în aceeaşi formă.
La dosarul cauzei reclamanta a depus copiile celor două contracte de leasing financiar susmenţionate, declaraţia de reziliere adoptată de finanţator, precum şi adresa prin care solicită întâlnirea celor două părţi în vederea concilierii litigiului.
Pârâta SC M.L. SA Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii şi excepţia lipsei calităţii de exerciţiu a reclamantei, excepţii asupra cărora instanţa s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă de la data de 18 ianuarie 2011, când apreciind netemeinicia acestora, Ie-a respins.
La acelaşi termen de judecată, instanţa, în baza rolului activ, a dispus din oficiu, efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate, prin care să se verifice în raport de clauzele contractuale şi termenul de plată, situaţia plăţilor efectuate de utilizatorul reclamant pentru cele două autoturisme ce au făcut obiectul contractelor de leasing, fiind desemnat ca expert în cauză expertul contabil B.M..
Prin sentinţa nr. 2140 din data de 20 septembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Dâmbovita, secţia comercială şi de contencios administrativ, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC F.F. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC M.L. SA Bucureşti, s-a anulat în parte declaraţia de reziliere din 26 ianuarie 2010 emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005, menţinându-se dispoziţiile declaraţiei de reziliere privitoare la contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005, fiind obligată pârâta şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.267 RON către reclamantă, sumă ce reprezintă contravaloarea taxei judiciare de timbru, onorariu avocat şi onorariu expert.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că potrivit raportului de expertiză contabilă întocmit şi depus la dosarul cauzei la data de 5 iulie 2011 de către expertul desemnat, a rezultat că pe parcursul derulării celor două contracte, finanţatorul a emis facturi privind plata celor două autoturisme în valoare totală de 254.377,60 RON, în condiţiile în care în contabilitatea utilizatorului sunt înregistrate facturi în valoare de 233.583,25 RON, iar cu privire la diferenţa de 20.667,97 RON, ce rezultă dintre cele două situaţii expuse, expertul a reţinut că aceasta provine dintr-un număr de 16 facturi, pe care utilizatorul nu le are înregistrate în evidenţa sa contabilă, pe motiv că nu i-au fost comunicate.
În ceea ce priveşte autoturismul marca F.A., expertul contabil a confirmat susţinerile reclamantei, în sensul că în contabilitatea acesteia au fost acoperite integral obligaţiile de plată izvorâte din contractul de leasing financiar din 5 august 2005, ceea ce duce la concluzia că declaraţia de reziliere adoptată de societatea de leasing este anulabilă în parte, în ceea ce priveşte acest autoturism, determinat de faptul că reclamanta şi-a achitat integral obligaţiile de plată prevăzute în contract.
Faţă de aceste considerente, instanţa a admis în parte acţiunea, a anulat în parte declaraţia de reziliere din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005, menţinând dispoziţiile declaraţiei de reziliere privitoare la contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005.
Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta SC M.L. SA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar prin încheierea de şedinţă din 14 decembrie 2011, Curtea a recalificat calea de atac ca fiind apel, având în vedere că obiectul dosarului de fond este o acţiune comercială cu o valoare de peste 100.000 RON, astfel că sentinţa pronunţată are calea de atac a apelului şi nu recurs.
Cu actul înregistrat din 5 ianuarie 2012, intimata-reclamantă SC F.F. SRL (fostă SC F.P. SA), a formulat întâmpinare, solicitând respingerea excepţiilor invocate de către apelantă, respectiv a necompetenţei materiale a instanţei, având în vedere că instanţa a recalificat calea de atac ca fiind cea a apelului, soluţionând implicit excepţia invocată, în sensul că rezultă de aici că tribunalul era competent material să soluţioneze cauza, excepţia necompetenţei teritoriale a tribunalului, nu este fondată, potrivit prev. art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică, poate fi invocată de părţi, ori de către judecător, la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând prevederile Convenţiei UNIDROIT privind leasingul financiar - Otawa 1998, art. 4 din Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive şi Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE din 5 aprilie 1993.
Prin decizia nr. 19 din 22 februarie 2012 Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta SC M.L. SA Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 2140 din 20 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, în contradictoriu cu intimata-reclamanta SC F.F. SRL Bucureşti.
Examinând sentinţa, prin prisma criticilor din apel, în raport de actele şi lucrările dosarului, de dispoziţiile legale ce au incidenţă în cauză,instanţa a constatat următoarele:
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, instanţa a reţinut că excepţia este nefondată, obiectul acţiunii cu care a fost investită prima instanţă, a fost anularea declaraţiei de reziliere privind contractele de leasing din 5 august 2005 şi din 16 iunie 2005, valoarea acestor contracte potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert B.M., este de 50.866,01 euro, situaţie în raport de care competenţa materială de soluţionare a cauzei potrivit disp. art. 2 alin. (1) lit. a), aparţine în primă instanţă tribunalului, întrucât valoarea litigiului era de peste 100.000 RON.
Cu privire la excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, la data investirii primei instanţe 30 septembrie 2010, intimata-reclamantă avea denumirea de SC F.P. SA şi avea sediul în Târgovişte, iar apelanta pârâtă avea sediul în Bucureşti, şi potrivit art. 10 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin care se prevede că, în cererile privitoare la obligaţii comerciale, în afara de instanţa domiciliului pârâtului, mai este competentă şi instanţa locului unde obligaţia a luat naştere şi în speţă această obligaţie a luat naştere în localitatea Târgovişte, aflată în raza teritorială a Tribunalului Dâmbovita, având în vedere şi prevederile celor 2 contracte de leasing financiar din 16 iunie 2005 şi din 5 august 2005, la art. 3.1 unde se prevede că bunul va fi predat utilizatorului la sediul acestuia, pe bază de proces-verbal de predare-primire, semnat de furnizor şi utilizator.
Pe de altă parte, potrivit disp. art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţă materială şi teritorială de ordine publică, poate fi invocată de părţi, ori de judecător la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţei, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, ori în speţă apelanta invocă necompetenţă teritorială şi materială în faza căii de atac a apelului şi nu înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, la instanţa de fond.
Nici excepţia nulităţii absolute a cererii de chemare în judecată, invocată de apelantă în motivele de apel, nu este întemeiată, potrivit disp. art. 136 C. proc. civ., care prevede că excepţiile de procedură care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi art. 132 C. proc. civ., nu vor mai putea fi invocate în cursul judecăţii, afară de cele de ordine publică, care pot fi invocate în cursul procesului, în cazurile şi condiţiile legii.
Apelanta-pârâtă nu a invocat această excepţie la instanţa de fond, însă pentru aceleaşi motive a invocat excepţia lipsei calităţii de exerciţiu a societăţii intimate, excepţie respinsă de instanţa de fond.
Potrivit art. 133 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată care nu cuprinde numele reclamantului sau al pârâtului, obiectul ei sau semnătura, va fi declarată nulă, ori prin cererea de chemare în judecată au fost indicate toate aceste elemente, în ce priveşte denumirea societăţii intimate, pe parcursul judecării cauzei la instanţa de fond, aceasta şi-a schimbat denumirea în SC F.F. SRL, instanţa de fond în sentinţa apelată reţinând corect denumirea actuală a intimatei.
În ce priveşte critica apelantei că, prima instanţă trebuia să respingă acţiunea în lipsa oricărei cauze de nulitate a declaraţiei de reziliere, critica este nefondată, prin acţiunea iniţială intimata-reclamantă a solicitat nulitatea declaraţiei de reziliere, dar ulterior la termenul din 18 ianuarie 2011, instanţa a luat act de faptul că reclamanta şi-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat anularea declaraţiei de reziliere unilaterală emisă de pârâtă şi nu nulitatea actului juridic.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că, criticile aduse sentinţei pe fond de apelantă, sunt nefondate.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză de expert B.M. şi expert consilier O.V., având ca obiective de a stabili în raport de clauzele contractuale şi termenele de plată, cuantumul penalităţilor de întârziere datorate, precum şi situaţia plăţilor efectuate de reclamantă, până în prezent pentru ambele contracte de leasing conform clauzelor contractuale şi din cuprinsul raportului de expertiză, rezultă că valoarea celor contracte de leasing încheiate de părţi este de 50.866,01 euro, experţii procedând la ordonarea cumulată a scadenţelor celor două contracte, având în vedere scadenţa plăţilor stabilită în anexele la contracte, stabilindu-se scadenţa plăţilor potrivit prevederilor art. 1.4 din contract, că situaţia referitoare la facturile emise de finanţator pe parcursul derulării celor 2 contracte este în valoare totală de 254.377,60 RON, în contabilitatea utilizatorului înregistrându-se facturi în valoarea de 233.583,25 RON, diferenţa de 20.667,97 RON provine de la 16 facturi, pe care utilizatorul nu Ie-a înregistrat în evidenţa sa contabilă, pe motiv că nu i-au fost comunicate.
Se reţine prin raportul de expertiză contabilă, că în perioada iunie 2005 - septembrie 2009, utilizatorul a efectuat plăţi în contul celor două contracte, în general în baza facturilor, dar au fost şi cazuri în care plăţile au fost efectuate conform graficelor în lipsa facturilor, acestea fiind unul din motivele pentru care închiderea plăţilor s-a efectuat de părţi în mod diferit, că plăţile efectuate sunt în cuantum de 171.429,95 RON.
Din analiza raportului de expertiză contabilă efectuată în cauză, că în ce priveşte autoturismul marca F.A., pentru care s-a încheiat contractul de leasing financiar din 5 august 2005, a rezultat că s-a achitat în totalitate obligaţiile prevăzute în contract, astfel încât în mod corect şi legal, prima instanţă a anulat în parte declaraţia de reziliere din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005, iar în ce priveşte contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005, se menţionează în raportul de expertiză, că pentru autoturismul ce a făcut obiectul acestui contract nu s-a făcut dovada achitării integrale şi la termenul prevăzut în contract a plăţii datorate de utilizator, respectiv de intimată, astfel că declaraţia de reziliere privitoare la acest contract, în mod corect şi legal a fost menţinută de către instanţa de fond, în temeiul prev. art. 7 şi 9 din contract, potrivit cărora dacă utilizatorul nu-şi îndeplineşte vreuna din obligaţiile asumate, are dreptul să considere contractul desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nici o altă formalitate, utilizatorul fiind obligat să înceteze folosinţa bunului şi restituirea bunului către finanţator.
Împotriva deciziei nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta SC M.L. SA Bucureşti, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 3, pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.
După o prezentare amănunţită a situaţiei de fapt, recurenta pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
Invocând prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
- în mod greşit a soluţionat instanţa de apel, excepţia necompetenţei materiale, în raport de dispoziţiile art. 2 pct. 1 C. proc. civ., potrivit cărora, tribunalul judecă în primă instanţă cererile al căror obiect are o valoare de peste 100.000 RON, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect nu este evaluabil
În bani, iar cererile evaluabile a căror valoare este sub 100.000 RON, conform art. 1 C. proc. civ., se judecă în primă instanţă de judecătorie.
Recurenta susţine că, urmare a aprecierilor instanţei de fond, acţiunea introductivă a fost calificată ca fiind evaluabilă în bani, reclamanta timbrând acţiunea introductivă cu suma de 767 RON, corespunzător unei valori a obiectului acţiunii introductive sub 100.000 RON.
- Referitor la excepţia necompetenţei teritoriale, a arătat că, în mod eronat a reţinut instanţa de apel în considerentele deciziei faptul că, la data investirii instanţei de fond, reclamanta avea sediul în Târgovişte, fără să aibă în vedere că aceasta şi-a mutat sediul în Bucureşti din luna august 2005, aspect ce rezultă din chiar cererea de chemare în judecată, care pe ultima pagină are aplicată ştampila acesteia cu noua denumire, şi că obiectul precizat al cererii era anularea declaraţiei de reziliere unilaterală a actului juridic, situaţie în raport de care sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., raportat la art. 5 din acelaşi cod, competenţa teritorială revenind Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.
În consecinţă, susţine că litigiul a fost soluţionat cu încălcarea competenţei materiale, astfel că sentinţa pronunţată este lovită de nulitate absolută, motiv pentru care în condiţiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, competentă teritorial în raport de prevederile art. 7 alin. (1) C. proc. civ..
Prin cea de a doua critică, întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, decizia Curţii de Apel Ploieşti este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, pentru următoarele argumente:
- Instanţa de apel a reţinut greşit ca aplicabile în cauză dispoziţiile art. 1591 alin. (2) C. proc. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 202/2010, fără să aibă în vedere că aceste dispoziţii legale se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii, începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a prezentei legi.
Ca urmare, întrucât procesul a debutat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, excepţia necompetenţei materiale poate fi invocată direct în apel.
- Instanţa de apel în mod eronat a validat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, fără a face aplicarea dispoziţiilor legale incidente în speţă.
În esenţă, prin argumentele care constituie dezvoltarea motivelor de recurs, autoarea a criticat soluţia Curţii de Apel sub cuvânt că a interpretat greşit actul dedus judecăţii, respectiv clauzele contractelor de leasig financiar, şi, ca urmare, a ajuns la o concluzie greşită cu privire la valoarea plăţilor făcute de către reclamantă, la scadenţa acestora, reţinând greşit achitarea integrală a valorii contractului de leasing din 5 august 2005, apreciind încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ..
- Arată că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile contractului de leasing, cu privire la imputaţia plăţilor, luând în considerare numai evidenţele contabile ale intimatei reclamante, din care reieşea că aceasta a făcut o serie de plăţi numai cu privire la contractul de leasing din 5 august 2005, făcând abstracţie de prevederea contractuală ce stabilea modalitatea în care se imputa plăţile efectuate de intimata-reclamantă.
Luând în considerare doar evidenţele contabile ale intimatei-reclamante, instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile contractelor cu privire la imputaţia plăţilor, fără să aibă în vedere prevederile art. 1.4 din Condiţiile Generale din contracte, care prevedeau că plăţile efectuate de către utilizator în cadrul contractului se vor imputa indiferent de alte destinaţii, după cum considera finanţatorul de cuviinţă, astfel că în cazul existenţei mai multor contracte acesta este îndreptăţit să impute orice plată efectuată de utilizator asupra oricărei creanţe exigibile.
Intimata reclamantă este ţinută astfel de imputaţia plăţii făcută conform art. 1.4 din contract şi nu se poate elibera de plată făcând o imputaţie a plăţii după propriile interese şi contrar clauzelor contractelor.
Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 7 ianuarie 2013, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând decizia nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, în raport de criticile formulate, temeiurile de drept invocate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată că recursul declarat pârâta SC M.L. SA Bucureşti, este nefondat.
Modificarea sau casarea unei hotărârii se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, art. 304 pct. 3 C. proc. civ., atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe.
Este de reţinut că noua reglementare a art. 1591 C. proc. civ., astfel cum a fost introdus prin art. 1 pct. 23 din Legea nr. 202/2010, prevede la alin. (2) şi (3) că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică poate fi invocată de părţi sau de judecător până la prima zi de înfăţişare în faţa primei instanţe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului, iar necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de pârât prin întâmpinare sau, când aceasta este obligatorie, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.
Deşi art. 304 pct. 3 C. proc. civ., nu face distincţie cu privire la caracterul normei încălcate se admite totuşi în ceea ce priveşte competenţa teritorială că numai încălcarea competenţei teritoriale absolute poate fi invocată în recurs.
Este ştiut că art. 7 alin. (1) C. proc. civ., conţine regula de drept comun, în cazul litigiilor ce se poartă între profesionişti, potrivit căreia, cererea formulată împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal.
Totodată, prin art. 10 C. proc. civ., se reglementează o serie de situaţii în care, pe lângă instanţa de la sediul pârâtului mai sunt competente teritorial şi alte instanţe.
Astfel, potrivit art. 10 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în afara instanţei de la sediul pârâtului, în cazul cererilor privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, mai este competentă şi instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii.
Fiind în discuţie competenţa teritorială alternativă ce este reglementată de norme dispozitive, reclamantul are alegerea.
Or, este evident că reclamanta, la data investirii primei instanţe 30 septembrie 2010, a invocat art. 10 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., care prevede că, în cererile privitoare la obligaţii comerciale, în afară de instanţa domiciliului pârâtului, mai este competentă şi instanţa locului unde obligaţia a luat naştere, şi având în vedere că această obligaţie a luat naştere în localitatea Târgovişte, aflată în raza teritorială a Tribunalului Dâmboviţa, şi prevederile celor 2 contracte de leasing financiar, care la art. 3.1 menţionează că bunul va fi predat utilizatorului la sediul acestuia, pe bază de proces-verbal de predare - primire, semnat de furnizor şi utilizator, în mod corect s-a stabilit în cauză că sunt incidente şi dispoziţiile art. 12 C. proc. civ., prin care se dispune că, alegerea aparţine reclamantei atunci când instanţele sunt deopotrivă competente.
Cu privire la excepţia de necompetenţă materială a tribunalului, instanţa a reţinut corect că aceasta este nefondată, fată de obiectul acţiunii cu care a fost investită instanţa, anularea declaraţiei de reziliere privind contractele de leasing financiar din 5 august 2005 şi din 16 iunie 2005, a căror valoare potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză, este de peste 100.000 RON, situaţie în raport de care competenţa materială de soluţionare a cauzei potrivit disp. art. 2 alin. (1) lit. a), aparţine în primă instanţă tribunalului.
Critica recurentei prin care a susţinut că acţiunea introductivă a fost calificată ca fiind evaluabilă în bani şi că reclamanta faţă de această situaţie a fost obligată să timbreze la fond cererea cu 6.010 RON taxă judiciară de timbru, corespunzător unei valori a obiectului acţiunii sub 100.000 RON, aspect ce face competentă judecătoria, nu poate fi primită, avându-se în vedere faptul că taxa de timbru nu reprezintă un criteriu pentru stabilirea competenţei instanţei.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În speţă, prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuţie nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligaţiilor asumate de reclamantă prin contractele de leasing, ce fac obiectul cauzei deduse judecăţii.
Este de necontestat că părţile au încheiat contractele de leasing financiar din 5 august 2005 şi din 16 iunie 2005 în condiţiile art. 969-970 C. civ. şi că potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Dar în cauză nu se poate reţine că, instanţa de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispoziţiile art. 969 C. civ., în condiţiile în care a dat eficienţă tocmai clauzelor înserate de părţi în contract.
Potrivit art. 7 şi 9 din contract, dacă utilizatorul nu-şi îndeplineşte vreuna din obligaţiile asumate prin contract, finanţatorul are dreptul să considere contractul desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără nici o altă formalitate, prealabilă, utilizatorul fiind obligat să înceteze folosinţa bunului şi restituirea acestuia către finanţator.
Astfel se constată că instanţa de apel a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, respectiv clauzele contactului de leasing financiar, în ceea ce priveşte autoturismul marca F.A., expertul confirmând susţinerile reclamantei, în sensul că aceasta a plătit integral contravaloarea ratelor de leasing, cu respectarea termenelor contractuale, şi cum aceasta nu datorează sumele solicitate de pârâtă şi calculate cu titlu de penalităţi şi majorări de întârziere potrivit normelor speciale invocate, în mod judicios a confirmat instanţa de apel hotărârea instanţei de fond, care a reţinut că există temeiuri de anulare în parte a declaraţiei de reziliere din 26 ianuarie 2010, emisă de pârâtă, cu privire la contractul de leasing financiar din 5 august 2005.
În ceea ce priveşte contractul de leasing financiar din 16 iunie 2005, s-a reţinut că pentru autoturismul ce a făcut obiectul acestui contract, cum reclamanta nu a făcut dovada plăţii datorate către intimată la termenele prevăzute în contract, în mod corect şi legal instanţa de apel a făcut aplicarea prevederilor art. 7 şi 9 din contract, menţinând declaraţia de reziliere privitoare la acesta.
Critica recurentei-pârâte, prin care a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile contractelor cu privire la imputaţia plăţilor, întrucât a luat în considerare doar evidenţele contabile ale intimatei reclamante, fără să aibă în vedere prevederile art. 1.4 din contract, nu poate fi primită, avându-se în vedere că acesta este un motiv de netemeinicie, ce excede prezentului recurs, a cărui analiză presupune verificarea tuturor probelor administrate în cauză, cu privire la scadenţa plăţilor stabilită prin anexele la contract pentru plata ratelor de leasing, a situaţiei plăţilor efectuate de utilizatorul reclamant pentru cele două autoturisme ce au făcut obiectul contractelor de leasing, înregistrarea acestor operaţiuni în evidenţa contabilă a celor două societăţi comerciale şi stabilirea cuantumului penalităţilor de întârziere datorate.
Abrogarea dispoziţiilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu îngăduie în prezentul recurs să fie abordate şi analizate aspecte de netemeinicie, legate de administrarea şi interpretarea probelor în fazele procesuale anterioare.
Aşa fiind, cum decizia nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta SC M.L. SA Bucureşti, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat pârâta SC M.L. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 19 din 22 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a ll-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 15 ianuarie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1961/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2004/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
