ICCJ. Decizia nr. 2135/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2135/2013
Dosar nr. 14/1285/2008
Şedinţa publică de la 30 mai 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 1076 din 14 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosar nr. 14/1285/2008 s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC F.C. SA împotriva pârâtei SC G.I. SA.
A fost obligată reclamantă la plata sumei de 11.900 RON, cheltuieli de judecată către pârâtă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
În 12 noiembrie 2004, între părţi s-a încheiat contractul de execuţie de lucrări în subantrepriză având ca obiect S.V. situată în localitatea Gilău.
Conform contractului, pârâta, în calitatea de antreprenor, s-a obligat, potrivit art. 5.2 din contract, să efectueze plăţile aferente lucrărilor efectuate de către subantreprenor (reclamanta) în termen de 70 zile de la data primirii facturii sub condiţia acceptării, de către investitor, a situaţiei de lucrări, iar reclamanta s-a obligat prin art. 3.5 din contract, să remedieze orice lipsă de conformitate indicată de antreprenor, transmiţând din nou antreprenorului o situaţie de lucrări pentru aprobare.
Deşi reclamanta a negat iniţial existenţa unui acord scris încheiat cu pârâta, aceasta din urmă a depus la dosar actul menţionat, semnat de către ambele părţi.
Dincolo de maniera discutabilă în care părţile au înţeles să materializeze acordul lor de voinţă, instanţa a reţinut existenţa unui contract valabil încheiat, care reglementează drepturile şi obligaţiile reciproce ale celor două persoane juridice.
S-a apreciat că menţiunea expresă: nu, a subantreprenorului, cu privire la art. 5.7 din contract, această prevedere contractuală nu poate produce efecte juridice întrucât nu reflectă intenţia comună a părţilor, împrejurare care nu afectează valabilitatea întregului act, ci numai clauza în legătură cu care părţile nu au ajuns la un acord de voinţă, tocmai pentru a asigura eficacitatea principiului salvgardării efectelor valabile ale actului juridic.
Prima instanţă a reţinut că facturile fiscale invocate de reclamantă în susţinerea pretenţiilor sale au fost emise în 23 noiembrie 2004 respectiv 29 decembrie 2004, după semnarea contractului de execuţie de lucrări, având ca temei juridic, contractul scris, existent între părţi şi semnat de acestea la 12 noiembrie 2004.
Referitor la clauzele contractuale apreciate ca valabile de către instanţa de apel a constatat că părţile au convenit ca toate lucrările efectuate de reclamantă să fie acceptate de către pârâtă.
S-a apreciat că, scadenţa facturii finale, emisă de reclamanta, se raportează la data recepţiei lucrării, sub rezerva acceptării acesteia ca fiind corespunzătoare de către pârâtă, însă reclamanta a pornit de la ideea unui contract nevalabil, motiv pentru care a arătat în răspunsul la întrebarea nr. 4 din interogatoriul luat că nu avea obligaţia de a semna procesul-verbal de recepţie finală.
Faţă de această împrejurare, instanţa de apel a considerat-o ca fiind o recunoaştere neechivocă a faptului că nu s-a semnat procesul-verbal de recepţie finală, aşa încât nu se poate vorbi despre o scadenţă a facturii finale.
Instanţa de apel a apreciat ca fiind criticabilă poziţia procesuală a reclamantei, care pe de o parte îşi fundamentează pretenţiile pe temeiurile contractuale - dar un pretins proces verbal - iar pe de altă parte, neagă evidenţa contractului scris, semnat fără obiecţiuni de către reclamantă în privinţa modalităţii de epuizare a contractului, respectiv emiterea facturii finale ca urmare a semnării procesului-verbal de recepţie.
De asemenea, instanţa de fond a constatat, fără a schimba situaţia de fapt stabilită în cauză, că răspunsul la întrebarea nr. 7 din interogatoriul luat reclamantei a rezultat o contradicţie între susţinerile acesteia şi înscrisurile existente la dosar.
Astfel, factura fiscală solicitată a fi plătită de către partea adversă, nu a fost acceptată la plată, întrucât era menţionată persoana delegată, dar nu exista semnătura acesteia.
S-a avut în vedere şi adresa invocată de reclamantă prin acţiune nr. 919/2005, potrivit căreia pârâta arăta că "se acceptă la plată valoarea ce reprezintă lucrări executate .. Sumele transmise .. nu sunt corecte .."
Referitor la cea de-a doua factură din 29 decembrie 2004, instanţa de fond a constatat că aceasta a fost emisă pentru lucrările de construcţii din luna noiembrie 2004, iar din examinarea situaţiei de lucrări aferente lunii noiembrie, instanţa de apel a constatat că nu este semnată de antreprenor, pârâta din prezenta cauză.
De asemenea, instanţa de fond, fără a nega posibilitatea încheierii contractelor comerciale prin corespondenţă, a considerat că pretenţiile reclamantei trebuie raportate la lucrările efectuate şi acceptate ca atare de către beneficiar, potrivit înţelegerii scrise a părţilor.
S-a apreciat că susţinerile reclamantei, referitoare la posibile compensări sau la plata cotei de antreprenor general, exced analizei în prezenta cauză, întrucât pârâta nu a formulat cerere reconvenţională în acest sens.
Faţă de considerentele expuse, instanţa de fond a apreciat ca cererea reclamantei este neîntemeiată şi a fost respinsă.
În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plată, în favoarea pârâtei, a sumei de 11.900 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial conform facturii nr. x/2008.
Împotriva sentinţei tribunalului a formulat apel reclamanta SC F.C. SA prin lichidator judiciar A.S.S.I. IPURL prin care a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată. În motivare s-a arătat că:
Primul motiv de apel se critică sentinţa apelată, întrucât prima instanţă a nesocotit actele şi lucrările dosarului, din conţinutul cărora rezultă că reclamanta a executat pentru pârâtă lucrări de construcţii la obiectivul "Staţie service autocamioane V. Gilău" în valoare totală de 188.449,95 RON.
În cauză, instanţa a fost învestită cu o acţiune în pretenţii având ca obiect preţul unor lucrări de construcţii, astfel că instanţa de fond a fost preocupată prea mult de stabilirea situaţiei de fapt, deşi nu era relevant în cauză existenţa unui contract comercial între părţi, în condiţiile în care existau dovezi indubitabile că relaţiile dintre părţi s-au desfăşurat în baza unei comenzi urmată de executare.
Din corespondenţa purtată de părţi raportat la poziţia pârâtei la interogatoriul luat de prima instanţă, aceasta nu neagă lucrările executate, ci doar suma datorată, în sensul că a făcut cheltuieli suplimentare ca urmare a executării necorespunzătoare a unor operaţiuni de către pârâtă, precum şi a întârzierilor în executare. Sub acest aspect, reclamanta a arătat că aceste susţineri ale părţii adverse nu a fost dovedită, deşi avea această obligaţie în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Reclamanta a susţinut că pârâta îi datorează suma de 2.555.138.922 ROL, aspect ce a rezultat şi din confirmarea soldului din extrasul de cont emis de reclamantă la 4 februarie 2005, prin adresa nr. 919/2006, precum şi prin recunoaşterea facturilor emise de reclamantă, fiind făcute plăţi parţiale.
Prin urmare, reclamanta a concluzionat că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, ca atare, nu corespunde probelor administrate în cauză, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale, aşa încât a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea în tot a sentinţei comerciale şi pe fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Prin cel de-al doilea motiv de apel, reclamanta a criticat sentinţa sub aspectul că situaţia de fapt reţinută de prima instanţă este contradictorie faţă de poziţia de recunoaştere a pârâtei, în sensul că între părţi nu a existat un contract valabil semnat.
În acest sens, reclamanta a arătat că prin întâmpinarea formulată de pârâtă în Dosarul nr. 644/2005 al Tribunalului Comercial Cluj având ca obiect cererea reclamantei SC F.C. SRL de emitere a unei ordonanţe de plată în temeiul O.U.G. nr. 5/2001, pentru acelaşi debit, pârâta a arătat că: "Contractul nu a fost semnat ..la pct. I pg. 2, alin. (2) şi la pct. II ".. refuzul societăţii F.C. SA de a semna contractul de subantrepriză ..".
Faţă de aceste aspecte, instanţa de fond a reţinut contrariul, în sensul că între părţi s-a încheiat un contract, potrivit căruia părţile au stabilit că plăţile se fac doar după recepţia lucrărilor, recepţie care nu a avut loc, fapt pentru care sumele pretinse de reclamantă nu sunt scadente.
Prin cel de-al treilea motiv de apel, reclamanta a criticat sentinţa apelată sub aspectul nesocotirii probelor administrate în cauză, ceea ce a condus la pronunţarea unei hotărâri netemeinice şi nelegale, în sensul că din actele dosarului rezultă fără echivoc că relaţiile comerciale dintre părţi au avut la bază un contract, în formă simplificată, respectiv o comandă urmată de executare.
În opinia reclamantei, nu are nicio relevanţă că între părţi s-a încercat încheierea unui contract, ulterior executării comenzii emisă de către pârâtă pentru ca raporturile juridice ce s-au legat între ele, în baza cărora s-au născut drepturi şi obligaţii, au la baza comenzii din 10 mai 2004 emisă de pârâta SC G.I. SA, corectată la data de 13 mai 2004 cu adresa nr. 3532. În acelaşi, context, reclamanta a susţinut că se poate verifica că din actele dosarului rezultă că lucrările au fost executate anterior încercării de încheiere a unui contract, pârâta făcând plăţi în sumă de 467.506.436 ROL.
Faţă de cele precizate, reclamanta a susţinut că raportarea instanţei de fond la clauzele unui contract care nu există, nu are temei legal, aşa încât sentinţa tribunalului este netemeinică şi nelegală.
În drept s-au invocat prevederile art. 296 şi urm. C. proc. civ. şi a solicitat în apel proba cu înscrisuri.
Pârâta intimată SC G.I. SA a formulat întâmpinare prin care a solicitat constatarea nulităţii apelului reclamantei SC F.C. SA prin lichidator judiciar A.S.S.I. IPURL, vizând Sentinţa comercială nr. 1076 din 14 mai 2008 a Tribunalului Comercial Cluj (Dosarul nr. 14/1285/2008).
S-a arătat că apelul se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă sub sancţiunea nulităţii prevăzută de art. 288 alin. (2) C. proc. civ., iar potrivit art. 284 alin. (1) din acelaşi cod, termenul de apel este de 15 zile şi curge de la comunicarea hotărârii. Astfel, pârâta a mai arătat sub acest aspect, că apelul reclamantei nu a fost înregistrat la instanţa a cărei hotărâre se atacă şi, totodată a susţinut că declaraţia de apel ar fi fost expediată la data de 11 august 2008. Că este aşa rezultă din verificările efectuate la Tribunalul Comercial Cluj, se află răspunsul funcţionarei acestui tribunal, din conţinutul căruia reiese că "Cererea de apel nu a fost înregistrată în E. şi nici în registrul de evidenţă a căilor de atac. Cererea formulată în scris nu a fost identificată în arhiva instanţei".
În acelaşi context, pârâta a precizat că deşi reclamanta a prezentat copia scrisorii recomandate pe care figurează ca destinatar Tribunalul Comercial, având ca dată de expediere 11 august 2008, nu poate sa acopere lipsa apelului înregistrat. Chiar dacă s-ar fi expediat un plic Tribunalului Comercial Cluj, nimic nu dovedeşte faptul că plicul s-a trimis la Dosarul nr. 14/1285/2008 şi că el conţinea pretinsul apel. Plicul putea fi expediat cu referire la alt dosar.
S-a mai arătat că dosarul de faliment al apelantei a fost înregistrat în noiembrie 2010, la mai bine de 2 ani de când se pretindea ca s-ar fi trimis acea cerere de apel, iar SC G.I. SA a solicitat Tribunalului Comercial învestirea cu formulă executorie a Sentinţei comerciale nr. 1076/2008, cererea ce a fost respinsă prin Încheierea comercială nr. 1829 din 18 august 2008 a Tribunalului Comercial Cluj (Dosar nr. 1146/1285/2008), cu motivarea că hotărârile date în primă instanţă privind procesele şi cererile în materie comercială sunt executorii de drept, fapt ce nu impune învestirea cu formulă executorie pentru a fi puse în executare, hotărârea a fost comunicată şi apelantei în data de 21 august 2008. Prin urmare, a conchis pârâta, reclamanta avea cunoştinţă de executarea silită a cheltuielilor de judecată conform menţionatei sentinţe executorii.
Pe fondul cauzei, pârâta a susţinut că deşi reclamanta a negat existenţa contractului încheiat de părţi, a dovedit contrariul depunându-l în instanţă şi, din conţinutul căruia rezultă raporturile juridice derulate între părţi, respectiv în baza contractului de execuţie în subantrepriză semnat şi ştampilat de către ambele părţi la data de 12 noiembrie 2004.
Conform acestui contract, părţile au stabilit drepturile şi obligaţiile părţilor cu privire la plata facturii, iar plata finală urma să se facă în 30 de zile de la data recepţiei.
Referitor la probele administrate în cauză, respectiv la interogatoriul luat de instanţa de fond, reclamanta a recunoscut că nu s-a făcut recepţia lucrărilor, însă a susţinut că «nu există un contract în care să se precizeze obligaţia de efectuare a recepţiei», susţinere ce a fost contrazisă de pârâtă prin depunerea contractului, precum şi faptul că în lipsa contractului nu avea obligaţia de remediere a defecţiunilor ori a lipsurilor în executarea lucrărilor.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că nu s-a semnat procesul-verbal de recepţie finală cu reclamanta.
Datorită managementului defectuos practicat de reclamantă s-a prelungit durata de montaj a structurii şi a închiderilor de la 2 luni la 7 luni, iar pârâta a fost nevoită să remedieze mare parte din lucrările executate necorespunzător de către reclamanta (cu titlu de exemplu arată executarea grinzilor de la podurile rulante, remontarea stâlpilor, etc. ..). De asemenea, pârâta a efectuat mai multe lucrări care erau în sarcina reclamantei (cele 4 scări de acces la etaj; confecţiile metalice pentru montajul panourilor de închidere; rigidizările care să permită montajul ferestrelor şi uşilor; suportul pentru jgheaburi; etc. ..).
Prin urmare a susţinut pârâta, reclamanta este cea care datorează pârâtei cota de antreprenoriat de 2% din valoarea lucrărilor executate, astfel că reclamanta încearcă să obţină sume necuvenite, în lipsa îndeplinirii propriilor obligaţii asumate prin contract.
Pârâta a mai arătat că în mod corect a soluţionat pricina prima instanţă cu privire la cele două facturi, precum şi faptul că prin interogatoriul luat reclamantei s-a constatat o contradicţie între susţinerile acesteia şi înscrisurile existente la dosar.
Apelanta-reclamanta SC F.C. SA în lichidare judiciară, prin lichidator judiciar A.S.S.I. IPURL a formulat un răspuns la întâmpinarea intimatei-parate SC G.I. SA în apelul declarat de reclamanta.
Referitor la excepţia nulităţii invocată de partea adversă, reclamanta a susţinut, în esenţă, că apelul a fost depus la Tribunalul Comercial Cluj, deci la instanţa care a pronunţat Sentinţa comercială nr. 1076 din 14 mai 2008, aşa cum rezulta din recipisa de expediere din data de 24 aprilie 2008. Chiar şi în ipoteza nedepunerii apelului la instanţa de fond care a pronunţat sentinţa, sancţiunea nulităţii nu operează în raport de Decizia nr. 303 din 3 martie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională referitoare la neconstituţionalitatea art. 288 alin. (2) C. proc. civ, teza finală.
Cât despre neînregistrarea apelului, reclamanta a arătat că nu i se poate imputa această chestiune, întrucât înregistrările se fac la instanţa de judecată competentă, şi nu poate avea repercursiuni asupra drepturilor invocate în apel de către partea adversă, societate în lichidare judiciară; fiind fără relevanţă juridică momentul la care societatea a intervenit, prin lichidatorul judiciar, pentru că este un atribut exclusiv al tribunalului să stabilească data la care trimite dosarul în apel, şi, de asemenea, al Curţii de Apel Cluj, care va stabili prin repartizare aleatorie, când va cita părţile din dosar şi pentru ce termen de judecată.
A mai arătat reclamanta a susţinut că apelul declarat este în termenul prevăzut de lege, iar prin respingerea nejustificată a acţiunii în pretenţii de către instanţa de fond, situaţie ce a prejudiciat-o, astfel că, între timp a intrat în faliment la cererea Administraţiei Financiare Sector 1 Bucureşti, dată de la care este reprezentată de lichidatorul judiciar care, după preluarea evidenţei financiar-contabile a debitoarei falite, a formulat motivele de apel şi a solicitat trimiterea apelului la instanţa superioară, Curtea de Apel Cluj.
Pe fondul cauzei a precizat că îşi menţine motivele de apel şi totodată a solicitat instanţei să constate că partea adversă nu neagă efectuarea lucrărilor efectuate de ea, ci numai susţine că a cheltuit cu efectuarea unor operaţiuni ce cădeau în sarcina reclamantei şi că nu s-ar fi respectat termenul "convenit" de părţi. A mai susţinut că pârâta a arătat, fără a dovedi, existenţa unui contract de prestări servicii de construcţii, pentru a justifica încasarea comisionului de 2%, situaţie care nu corespunde adevărului, fapt pentru care s-a formulat plângere penală.
Prin Decizia civilă nr. 60 din 6 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 14/1285/2008 s-a admis apelul reclamantei SC F.C. SA, împotriva Sentinţei civile nr. 1076 din 14 mai 2008, pronunţată în Dosarul nr. 14/1285/2008 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care o schimbat-o în sensul că s-a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 166.141,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrării şi cheltuieli de judecată parţiale, în sumă de 6.644 RON.
S-a reţinut că între reclamanta SC F.C. SA şi pârâta SC G.I. SA. a existat un raport contractual în temeiul căruia reclamanta a realizat lucrări având ca obiect S.V. situată în localitatea Gilău. Reclamanta a demarat lucrările urmare a unei comenzi lansată de către pârâtă - aşa cum rezultă inclusiv din răspunsul nr. 1 la suplimentul de interogatoriu luat pârâtei, moment la care nu era semnat un contract de subantrepriză. Astfel potrivit corespondenţei comerciale purtate de către părţi - în cursul anului 2004 reclamanta a efectuat lucrări şi s-au efectuat plăţi din partea pârâtei.
Ulterior executării lucrărilor (cea mai mare parte a acestora) s-a semnat şi contractul de execuţie în subantrepriză - la data de 12 noiembrie 2004, cu menţiunea că reclamanta nu şi-a însuşit pct. 5.7 din contract referitor la cota de antreprenoriat de 2% din valoarea lucrărilor.
Atât în cursul derulării raportului contractual (anul 2004 - 2005) cât şi în cadrul prezentului litigiu pârâta a invocat o neexecutare parţială a obligaţiilor contractuale asumate de către pârâtă - respectiv o executare necorespunzătoare a lucrărilor, împrejurare ce a impus efectuarea unor remedieri din partea pârâtei şi ulterior (potrivit susţinerilor pârâtei) o refacere a lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, de către firme terţe - aspect care nu a fost însă probat în cauză.
S-a constatat că la dosarul cauzei există corespondenţa purtată între părţi, care confirmă susţinerile reclamantei - respectiv că au existat anumite deficienţe în ce priveşte lucrările efectuate de către reclamantă şi că a fost necesară remedierea acestora. Astfel inclusiv la recepţia efectuată la terminarea lucrărilor de construcţii montaj din 30 decembrie 2004 s-au constatat deficienţe (pct. B1-5) şi s-au stabilit măsuri şi termene de remediere (pct. C1-3).
Potrivit extrasului de cont emis de reclamantă şi confirmat la 24 februarie 2005 de către pârâta, aceasta a recunoscut existenţa unui debit de 2.225.138.922 ROL. Şi în cursul anului 2005 pârâta a invocat executarea necorespunzătoare a unor lucrări şi necesitatea remedierii acestora precum şi necesitatea reţinerii cotei de antreprenoriat de 2% şi a garanţiei de bună execuţie de 5%.
Reclamanta a susţinut că din două facturi emise la 23 noiembrie 2004 şi 29 decembrie 2004 rezultă creanţa sa - solicitată în prezenta cauză. Pârâta a achitat parte din factura nr. x, respectiv suma de 245.543.624 ROL.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că la dosarul cauzei au fost depuse procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor din 21 decembrie 2004 şi procesul-verbal de recepţie finală din 5 decembrie 2006, aspect care probează finalizarea lucrărilor.
Deşi a înţeles să formuleze apărări exclusiv pe cale de excepţie şi nu pe calea cererii reconvenţionale - pârâta nu a probat că a suportat alte costuri cu realizarea unor lucrări de remediere a lucrărilor executate iniţial în manieră defectuoasă de către reclamantă - prin angajarea unor terţi executanţi. A concluzionat instanţa de apel că există dovezi exclusiv cu privire la remedierea de către pârâta a unor lucrări.
Lipsa acestor lucrări, coroborată cu recepţia finală a lucrărilor realizate şi cu dovada că reclamanta a executat anumite lucrări de remediere au condus instanţa la concluzia existenţei unei creanţe a reclamantei faţă de pârâtă.
Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere şi adresele nr. 1350/2005 emisă de pârâtă şi respectiv nr. 112/2005 emisă de către reclamanta - din conţinutul cărora a rezultat pe de o parte că reclamanta a acceptat factura din 31 decembrie 2004 a recunoscut şi lucrările de remediere realizate de către pârâtă în cuantum de 8.986,5239 RON şi pe de altă parte ca reclamanta a recunoscut şi facturarea greşită a tablei Lindab - poziţia nr. 2 din factura din 31 ianuarie 2005 în cuantum de 133.222.287 ROL. De asemenea aceste facturi se coroborează cu situaţiile de lucrări probate ca fiind remediate de către pârâtă.
În ceea ce priveşte întinderea creanţei reclamantei instanţa de apel a constatat că în mod eronat aceasta a facturat tablă Lindab în factura din 29 decembrie 2004 şi că ulterior pârâta a făcut dovada realizării unor remedieri la lucrările efectuate de către reclamantă - aşa cum rezultă din factura din 31 decembrie 2004.
S-a constatat că, cuantumul remedierilor realizate de către pârâtă este în valoare de 89.865.230 ROL, iar contravaloarea tablei Lindab este de 133.222.287 ROL rezultând un total de 2.230.875 ROL. Faţă de aceste împrejurări din creanţa pretinsă de 188.449,50 RON, instanţa de apel a dedus suma de 22.308,75 RON operând compensarea legala faţă de caracterul reciproc al creanţelor şi a fost obligată pârâta la plata diferenţei de 166.141,21 RON, admiţându-se numai în parte acţiunea.
Instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtei - prin concluziile scrise - referitoare la prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, întrucât în primă instanţa a soluţionat pricina pe fond, astfel că prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune s-ar încălca principiul non reformatio in pejus, iar pe de altă parte, pârâta nu a înţeles să învestească instanţa cu propria sa cale de atac sau să adere la apelul părţii potrivnice pentru a-şi valorifica apărările.
Astfel, pe cale de consecinţă, instanţa de apel a admis apelul reclamantei declarat împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 166.141,21 RON, reprezentând contravaloarea lucrării şi cheltuieli de judecată parţiale, în sumă de 6.644 RON.
Instanţa de apel a acordat cheltuieli de judecată parţiale având în vedere pe de o parte admiterea parţială a pretenţiilor şi pe de altă parte împrejurarea că unele din cheltuielile solicitate de către reclamantă au fost suportate de terţe persoane - SC B.T. SRL respectiv SC E. SA. Ori chiar dacă aceste înscrisuri fac dovada avansării unor cheltuieli legate de deplasarea reprezentantului reclamantei - ele apar ca fiind suportate din patrimoniul altor persoane şi nu din patrimoniul reclamantei.
Împotriva deciziei pronunţate în apel precum şi împotriva încheierii din 18 noiembrie 2011, pârâta a declarat recurs întemeiat, în principal pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar în subsidiar, în măsura în care se va trece peste excepţia tardivităţii/nulităţii apelului, a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi respingerea apelului reclamantei, cu consecinţa rămânerii ca temeinică şi legală sentinţa tribunalului, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta a solicitat prin cererea de recurs şi suspendarea executării silite a deciziei atacate până la soluţionarea recursului, pentru când la 4 octombrie 2012 s-a stabilit o cauţiune în sumă de 16.000 RON în sarcina recurentei, iar 18 octombrie 2012 când s-a stabilit termen pentru soluţionarea cererii de suspendare a executării silite a deciziei atacate, s-a luat act că recurenta renunţă la judecarea cererii.
Intimata-reclamantă depune întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta invocă nulitatea apelului conform art. 288 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., în argumentarea căruia susţine, în esenţă, că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale invocate - critici reiterate şi în apel - reluând susţinerile din apel, în ceea ce priveşte modalitatea în care s-a depus apelul şi contestă semnătura funcţionarului instanţei care a primit apelul şi recipisa de consemnare a expedierii plicului.
Prin cele două motive de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta susţine că, deşi instanţa de apel recunoaşte existenţa contractului dintre părţi, în motivarea ulterioară aceasta nu a ţinut seama de clauzele contractuale înserate de părţi, care o obligau pe reclamantă să-şi execute obligaţiile asumate prin contractul părţilor.
În continuare, recurenta arată că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate aşa cum rezultă din interogatoriul luat la întrebările nr. 4 şi 5, iar societatea pârâtă a fost nevoită să îşi execute remedierile şi lucrările, împrejurare care a condus la costuri ridicate pentru efectuarea acestora, astfel că extrasul de cont cu această sumă a fost acceptată de reclamantă, întrucât reclamanta nu a dat niciun răspuns. Recurenta mai susţine că între părţi s-a purtat o corespondenţă, prin care reclamanta era invitată să efectueze lucrările de remediere. În acest context, recurenta menţionează adresele prin care era invitată reclamanta să remedieze lucrările de remediere, precum şi procesul-verbal din 25 aprilie 2005 cu privire la infiltraţiile de apă şi ploaie la tavanul clădirii sediului SC V.R. SRL Gilău.
Recurenta mai susţine, în esenţă, că reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, nu a finalizat lucrările asumate prin contract, iar cele executate nu au corespuns calitativ în cea mai mare parte. De altfel, lucrările executate de reclamantă nu au fost recepţionate, între părţi neexistând un proces-verbal de recepţie a lucrărilor.
Susţinerile reclamantei că nu există o bază contractuală, aspect care nu impunea efectuarea recepţiei, precum şi lipsa dovezii de comunicare a invitaţiei la recepţie, sunt infirmate prin răspunsul dat la interogatoriu de către reclamantă. Deci, concluzionează, recurenta că legea părţilor o reprezintă contractul încheiat de părţile din litigiu, nerespectarea clauzelor contractuale de către reclamantă trebuia sancţionată potrivit voinţei părţilor, aşa cum s-a stipulat în contract. în plus, susţine recurenta, pretenţiile reclamantei în legătură cu cel puţin una din facturile fiscale, sunt prescrise. Sub acest din urmă aspect, recurenta critică aprecierea instanţei de apel potrivit căreia nu poate să îngreuneze situaţia reclamantei în propria cale de atac şi că ar fi trebuit ca pârâta să promoveze apel. Or acest punct de vedere al instanţei de apel este criticabilă, mai ales că în fond acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca neîntemeiată, fapt ce ar fi fost lipsit de interes să promoveze apel, însă instanţa de apel putea "tangenţial" să ia în considerare această apărare pentru a scoate în evidenţă atitudinea reclamantei în derularea obligaţiilor ce îi reveneau.
Intimata-reclamantă depune întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar, solicită respingerea recursului, ca nefondat.
Referitor la excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte urmează să o respingă, întrucât aşa cum se poate observa, recurenta din punct de vedere formal a formulat motive de nelegalitate în concordanţă cu dispoziţiile legale invocate, respectiv, art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ.
Referitor la motivele de nelegalitate invocate formulate de recurentă, Înalta Curte urmează să le respingă, ca nefondate pentru următoarele considerente:
În ce priveşte motivul de nelegalitate formulat de recurentă în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., prin care invocă nulitatea apelului conform art. 288 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 284 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să îl respingă, ca nefondat, întrucât instanţa de apel a apreciat corect prin încheierea din 18 noiembrie 2012 că reclamanta a depus apelul prin firma de transport C. la 11 august 2008 - instanţa care a pronunţat hotărârea atacată - şi că s-a făcut dovada cu recipisa de predare către firma de curierat, semnată de un funcţionar al instituţiei, cu dată certă. De altfel, după cum se poate observa, la şedinţa de judecată de la 18 noiembrie 2012 apărătorul pârâtei nu a mai insistat în susţinerea excepţiei nulităţii apelului reclamantei. Celelalte critici referitoare la modalitatea cum a fost expediat apelul, care tind la o reapreciere a situaţiei de fapt privind depunerea apelului, Înalta Curte urmează să le respingă, dat fiind că în cauză nu este o prezumţie judecătorească cum în mod rigid se exprimă recurenta, ci la baza soluţionării excepţiei invocate s-a aflat programul informaţional E., program autorizat, certificat şi utilizat de instanţele de judecată din sistemul judiciar român.
De asemenea, referitor la excepţia nulităţii apelului, instanţa de apel a avut în vedere o decizie a Curţii Constituţionale, care a fost dată, tocmai pentru înlăturarea unui formalism excesiv în ceea ce priveşte depunerea apelului la instanţa a cărei hotărâre se atacă, în lumina respectării dreptului la apărare a părţilor din proces şi asigurarea unui proces echitabil pentru părţile litigante.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, instanţa de apel în mod corect a înlăturat apărările recurentei referitoare la excepţia invocată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, având în vedere principiul non reformation in pejus în condiţiile în care pricina a fost soluţionată pe fond de prima instanţă, iar pârâta nu a uzat de exercitarea apelului pentru a-şi consolida această apărare. Mai mult, în şedinţa de la 23 martie 2012 când recurenta a fost prezentă prin apărător şi, când au avut loc dezbaterile publice în soluţionarea apelului, la interpelarea instanţei de apel, avocatul recurentei privind excepţia evocată a arătat că a invocat-o ca pe o apărare suplimentară în apel, ceea ce înseamnă că recurenta a formulat-o ca pe o apărare de fond cum însăşi a declarat. Pe de altă parte, formal recurenta avea posibilitatea să invoce această excepţie prin exercitarea căii de atac sau, eventual să adere la apelul părţii potrivnice. Or, în asemenea circumstanţe, recurenta nu poate să pretindă că instanţa a soluţionat pricina, în mod nelegal, sub acest aspect şi nu constituie un motiv de nelegalitate în sensul controlului judiciar al recursului.
Criticile formulate de recurentă vizând: "deşi instanţa de apel recunoaşte existenţa contractului dintre părţi, în motivarea ulterioară aceasta nu a ţinut seama de clauzele contractuale înserate de părţi, care o obligau pe reclamantă să-şi execute obligaţiile asumate prin contractul părţilor", urmează să fie respinse ca nefondate, întrucât instanţa de apel a apreciat că pârâta a invocat o neexecutare parţială a obligaţiilor contractuale asumate prin contract, ceea ce a impus efectuarea unor remedieri din partea pârâtei şi, ulterior refacerea lucrărilor executate necorespunzător de către reclamantă, de către firme terţe, aspect neprobat de pârâtă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel. De precizat că, instanţa de apel a constatat că pârâta nu a probat suportarea altor costuri cu realizarea unor lucrări de remedieri a lucrărilor executate iniţial în manieră defectuoasă de către reclamantă prin angajarea unor terţe persoane. Prin această critică, recurenta deşi invocă art. 304 pct. 9 C. proc. civ., adică greşita stabilire a raporturilor obligaţionale dintre părţi, ea antamează situaţia de fapt în derularea relaţiilor dintre părţile din litigiu, ceea ce înseamnă o reapreciere a situaţiei de fapt în raport de probele administrate
Referitor la criticile recurentei privind nerespectarea clauzelor contractuale de reclamantă, sunt nefondate, întrucât acestea vizează o reapreciere a probelor administrate în cauză, iar invocarea costurilor suportate de către pârâtă pentru efectuarea remedierilor, ca urmare a executării necorespunzătoare a lucrărilor, nu mai pot fi puse în discuţie în limitele controlului judiciar al recursului, decât din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute expres şi strict de pct. 1 - 9 ale art. 304 C. proc. civ. Or, împrejurările menţionate de recurentă se referă la situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel şi care nu poate forma obiectului controlului judiciar în recurs. Mai mult, corespondenţa purtată între părţi, procesul-verbal menţionat reflectă succesiunea derulării raporturilor contractuale desfăşurate pe perioada invocată şi care tind, de fapt, la o reapreciere a situaţiei de fapt.
De altfel, în mod corect instanţa de apel a constatat finalizarea lucrărilor şi faptul că din procesele-verbale de recepţie la terminarea lucrărilor din 21 decembrie 2004 şi procesul-verbal de recepţie finală din 5 decembrie 2004 înscrisuri în raport de care instanţa de apel a concluzionat că acestea fac proba recepţiei finale, nu cum în mod nereal susţine recurenta.
Susţinerile recurentei cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale vor fi înlăturate ca nefondate, faţă de considerentele anterior prezentate.
Critica recurentei vizând neparticiparea reclamantei pentru lipsa dovezii de comunicare a invitaţiei la recepţie, susţinută de reclamantă, Înalta Curte urmează să o respingă ca nefondată, deoarece, pe de o parte, nu are nicio relevanţă atâta timp cât recepţia finală s-a realizat, iar pe de altă parte, aceasta configurează stabilirea unei alte situaţii de fapt, ceea ce nu poate fi supusă controlului judiciar în recurs.
Nici criticile recurentei referitoare la nerespectarea clauzelor contractuale, nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel le-a interpretat din perspectiva că legea părţilor este contractul încheiat de părţile litigante, mai ales că facturile şi extrasul de cont au fost confirmate de recurentă prin semnătura şi sigiliul societăţii recurente.
În consecinţă, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă SC F.C. prin lichidator judiciar A.S.S.I. IPURL Bucureşti.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC G.I. SA Cluj-Napoca împotriva Deciziei civile nr. 60 din 6 aprilie 2012 şi a încheierii de şedinţă din data de 18 noiembrie 2011, ambele pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 14/1285/2008.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2052/2013. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2136/2013. Civil → |
|---|
