ICCJ. Decizia nr. 1916/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1916/2013

Dosar nr. 14939/3/2007

Şedinţa publică din 3 aprilie 2013

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Secţiei a VIII-a a Tribunalului Bucureşti, la 13 septembrie 2006, reclamanta U.C.E.C.O.M. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul general, solicitând revocarea dispoziţiei nr. 5194 din 24 ianuarie 2006, a Primarului General, precum şi a procesului verbal de predare primire a terenului situat în Bucureşti, str. Valea Lungă, sector 6.

În fapt, reclamanta a arătat că, prin dispoziţia atacată, pârâtul a dispus restituirea în natură a terenului de 14.000 m.p. către numiţii C.V., C.B. şi C.E., teren identificat prin raportul de expertiză topografică extrajudiciară, întocmit de expert T.C.

Reclamanta a susţinut că, în mod greşit s-a reţinut că terenul este liber de construcţii, întrucât pe teren se află amplasate mai multe imobile aparţinând unor societăţi cooperative meşteşugăreşti, inclusiv o parte din imobilul aparţinând reclamantei.

A arătat că Organizaţiile Cooperatiste deţin teren în folosinţă în mod legal, în baza Hotărârilor Consiliului de Miniştri al R.S.R. nr. 1386/1974 şi nr. 1389/1967.

Reclamanta a apreciat că nu sunt incidente cauzei dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, ci prevederile art. 10 din aceeaşi lege.

La 18 octombrie 2006, au formulat cerere de intervenţie beneficiarii dispoziţiei, C.V., C.B. şi C.E., solicitând respingerea acţiunii, susţinând că terenul şi construcţiile aflate pe acesta au fost proprietatea autorului C.V., fiind preluate abuziv de Statul Român. Din totalul de 14.000 m.p., prin Hotărârilor Consiliului de Miniştri nr. 1386/1974 a fost dată în folosinţă, fără termen şi fără plată, doar suprafaţa de 4713,50 m.p. Intervenienţii au susţinut că terenul de 5,9 ha, transmis în folosinţă prin Hotărârilor Consiliului de Miniştri nr. 1389/1967, nu a aparţinut autorului lor şi nu face parte din terenul obiect al dispoziţiei. De asemenea, au susţinut că, la momentul actual, reclamanta şi alte organizaţii cooperatiste deţin în fapt, fără titlu, suprafaţa de 11.153 m.p., din totalul de 14.000 m.p. restituit în natură intervenienţilor, iar construcţiile ridicate pe acest teren au fost ridicate fără autorizaţie de construire, astfel că, din punct de vedere legal, ele nu există.

Prin aceeaşi cerere, intervenienţii au invocat excepţia necompetenţei Secţiei a VIII-a, a lipsei dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamantei pentru suprafeţele de 9.286,5 m.p., ocupată ilegal de aceasta, precum şi de 2847 m.p., pe care nu sunt ridicate construcţii.

Prin Încheierea din 18 octombrie 2006, Secţia de contencios Administrativ şi Fiscal a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o unei secţii civile a Tribunalului Bucureşti, reţinând necompetenţa sa funcţională în soluţionarea cauzei.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat recurs, respins ca inadmisibil prin Decizia civilă nr. 212/2007 a Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Secţiei a V-a Civilă în Dosar nr. 14939/3/2007.

La 26 iunie 2007, Tribunalul a admis în principiu cererea de intervenţie, la acelaşi termen, respingând excepţia de necompetenţă materială invocată de intervenienţi.

La termenul din 16 septembrie 2008, intervenienţii au depus la dosar Sentinţa civilă nr. 5190/2008 a Judecătoriei Sector 6 Bucureşti, sentinţă prin care instanţa a soluţionat cererea având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra terenului de 14.000 m.p., obiect al dispoziţiei contestate, instanţa luând act de tranzacţia părţilor, în temeiul căreia numitul C.V. a preluat întregul teren de 14.000 m.p. situat în str. Valea Lungă, sectorul 6. Astfel, la termenul din 14 octombrie 2008, instanţa a luat act de transmiterea calităţii procesuale de la intervenienţii C.B. şi C.E., către intervenientul C.V.

La 09 februarie 2010, a fost depusă la dosar cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantei, formulată de SC M.C.D. SRL, aceasta solicitând admiterea acţiunii şi arătând că decizia contestată este lovită de nulitate absolută, faţă de dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, dat fiind că terenul este unul extravilan, aşa încât, ar fi fost incidente dispoziţiile Legii nr. 18/1991.

La 13 aprilie 2010, instanţa a admis în principiu intervenţia accesorie, pentru considerentele expuse în încheierea de la acea dată.

În cauză, au fost administrate probele cu înscrisuri, interogatorii, expertize topografice.

Prin Sentinţa civilă nr. 1749 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta U.C.E.C.O.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, intervenienta SC M.C.D. SRL, şi intervenientul C.V., s-a dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 5194/2006, emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, pentru suprafaţa de 1.978,2 m.p., identificată prin raportul de expertiză refăcut, întocmit în cauză de expertul M.C. şi care face parte integrantă din sentinţă, s-au admis în parte cererile de intervenţie şi s-a respins în rest acţiunea principală şi cererile de intervenţie, ca neîntemeiate.

Pentru a pronunţa această sentinţă, t ribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 5194 din 24 ianuarie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General a soluţionat notificarea nr. 145/2001, restituind în natură notificatorilor C.V., C.B. şi C.E., terenul de 14.000 m.p., situat în Bucureşti, str. Valea Lungă, sectorul 6, reţinând că acesta este liber de construcţii şi reţinând incidenţa art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001.

În temeiul dispoziţiei, s-a încheiat procesul verbal de predare-primire din 06 februarie 2006.

Ca urmare a tranzacţiei încheiate de intervenienţi în procesul având ca obiect ieşirea din indiviziune asupra terenului litigios, intervenientul C.V. a preluat calitatea procesuală a celorlalţi doi intervenienţi.

Reclamanta a susţinut că se impune revocarea dispoziţiei Primarului, având în vedere că terenul nu este liber de construcţii, ci pe acesta se află construcţii aparţinând unor societăţi cooperative meşteşugăreşti, inclusiv o parte din construcţia proprietatea reclamantei. De asemenea, reclamanta a susţinut că organizaţiile cooperatiste deţin teren în folosinţă, în mod legal, în baza Hotărârilor Consiliului de Miniştri al R.S.R. nr. 1386/1974 şi nr. 1389/1967.

Sub aspectul criticilor reclamantei, instanţa a analizat proba esenţială în cadrul acestui litigiu, respectiv raportul de expertiză refăcut, întocmit de expert M.C., depus în volumul 3, la data de 05 noiembrie 2010.

Ţinând cont de documentaţia pe care părţile au pus-o la dispoziţia expertului, de autorizaţiile de construire depuse la dosar, de Hotărârile Consiliului de Miniştri nr. 1386/1974 şi nr. 1389/1967, expertul a răspuns obiectivelor instanţei în sensul că terenul transmis în folosinţă prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1386/1974 se suprapune cu o suprafaţă de 10.128 m.p. peste terenul restituit prin Dispoziţia nr. 5194/2006. Expertul a prezentat suprapunerea astfel: reclamanta ocupă din terenul restituit prin dispoziţie o suprafaţă de 4.535 m.p., din care suprafaţa ocupată de construcţii este de 1.978,2 m.p.; intervenienta SC M.C.D. SRL ocupă din terenul restituit suprafaţa de 4642 m.p., alte societăţi ocupând părţi din terenul restituit.

Reţinând că, pentru construcţiile aparţinând reclamantei şi care ocupă suprafaţa de 1.978,2 m.p., s-au eliberat autorizaţii de construire, Tribunalul a constatat că acţiunea reclamantei este în parte întemeiată, constatând că dispoziţia a fost emisă de Primar cu încălcarea parţială a art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că suprafaţa de 1.978,2 m.p. nu reprezenta o suprafaţă liberă în înţelesul legii.

În consecinţă, în temeiul art. 26 raportat la art. 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001 republicată, Tribunalul a admis în parte acţiunea, a dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 5194/2006 emisă de Primarul General, pentru suprafaţa de 1978,2 m.p., identificată prin raportul de expertiză refăcut, întocmit în cauză de expert M.C. şi care face parte integrantă din sentinţă.

A respins în rest acţiunea principală ca neîntemeiată, având în vedere că, pentru întregul teren de 4.535 m.p. folosit de reclamantă în temeiul Hotărârilor Consiliului de Miniştri nr. 1386/1974, aceasta nu justifică motive de anulare a dispoziţiei, simpla folosinţă a terenului neafectând dreptul de proprietate al intervenienţilor, această suprafaţă de teren, mai puţin cea anterior reţinută, nefiind ocupată de construcţii şi ca atare, având calitatea de imobil liber în înţelesul legii.

Cu privire la suprafeţele ocupate de alte societăţi pe acelaşi tren, instanţa nu a analizat susţinerile reclamantei sub acest aspect şi nici ale intervenientei SC M.C.D. SRL, câtă vreme aceste societăţi nu au contestat, în cadrul prevăzut de art. 26 din lege, dispoziţia Primarului, iar reclamanta nu s-a aflat în posesia unui mandat dat de aceste societăţi să le reprezinte interesele în prezentul dosar.

A fost înlăturată apărarea intervenientei SC M.C.D. SRL, ce se referă la incidenţa art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că terenul litigios este unul intravilan, situat în sectorul 6 al Capitalei, fiindu-i aplicabile astfel dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi nu cele ale Legii nr. 18/1991, cum greşit susţine intervenienta.

Admiţând în parte acţiunea principală, instanţa a admis în parte cererile de intervenţie, în măsura admiterii cererii principale şi a respins în rest aceste cereri de intervenţie faţă de respingerea acţiunii principale pentru restul suprafeţei de teren cuprinse în dispoziţie.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General, apelantul – intervenient C.V., apelanta reclamantă U.C.E.C.O.M. şi apelanta – intervenientă SC M.C.D. SRL.

În motivarea apelului declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, acesta a arătat următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, apelantul a solicitat calificarea căii de atac în cauză ca fiind apelul şi soluţionarea în complet de apel, având în vedere că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, acestea referindu-se la hotărâri pronunţate în acţiuni formulate de persoana îndreptăţită; per a contrario acţiunile formulate de terţi, sunt supuse apelului.

Apelanta a arătat că hotărârea este nelegală şi a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamantă, având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu, în care terţii nu pot contesta în mod direct dispoziţiile emise în baza acestei legi.

Astfel, conform art. 21 pct. 6 din Normele Metodologice de aplicare a art. 21 din Legea nr. 10/2001, instituţia prefectului va exercita controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale, vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ, în temeiul Legii nr. 540/2004 şi a Legii nr. 554/2004.

Totodată, art. 2 pct. 2 din Cap. 3 - măsurile instituţionale - din Normele Metodologice prevede: „controlul aplicării fazei administrative a Legii nr. 10/2001, se exercită de către autoritatea administrativă constituită în temeiul H.G. nr. 361/2005 şi, după caz, de către prefecţi sau persoanele desemnate de prefecţi în acest sens. Controalele se efectuează fie din oficiu, fie pe baza unor sesizări ale persoanelor îndreptăţite.

În condiţiile în care reclamanta U.C.E.C.O.M., ca şi terţ, nu a uzat de căile legale pentru controlul aplicării fazei administrative, acţiunea este inadmisibilă, terţul fiind obligat să urmeze calea prevăzută în lege, neavând alegere între aceasta şi acţiune direct la instanţă în nume propriu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 282- 298 C. proc. civ.

În motivarea apelului declarat de intervenientul C.V., acesta a arătat următoarele:

Apelantul a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamantă, pentru aceleaşi motive invocate de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi care au fost expuse mai sus.

Pe fondul cauzei, apelantul a arătat că hotărârea este nelegală şi netemeinică deoarece reclamanta U.C.E.C.O.M. nu deţine nici un titlu de proprietate asupra vreunei suprafeţe de teren din cel preluat abuziv de la autorul său şi care a făcut obiectul dispoziţiei de restituire în natură din anul 2006.

De la data emiterii Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1386/1974 şi până la data emiterii dispoziţiei nr. 5194/2006 şi a procesului – verbal de predare – primire, însuşi statul român nu a înstrăinat şi nici nu a emis nici un alt titlu de proprietate pentru terenul de 4.713,50 m.p. preluat abuziv de la autorul apelantului, în 1974 acesta fiind dat doar în folosinţă fără termen şi fără plată, unei unităţi a cooperaţiei meşteşugăreşti.

Restituirea în natură a terenului preluat abuziv s-a făcut de unitatea deţinătoare întrucât reclamanta avea în fapt şi în drept doar un drept de folosinţă a terenului, dar şi date fiind dispoziţiile legale în vigoare la data soluţionării notificării, referitoare la terenurile atribuite în folosinţă unităţilor meşteşugăreşti, respectiv, art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, care reglementa încetarea regimului de folosinţă gratuită şi pe termen nelimitat a terenurilor revendicate.

Dreptul de folosinţă al reclamantei, care până în anul 2009 a fost gratuit în temeiul unei prevederi dintr-o lege specială, care a fost declarată neconstituţională, este acelaşi cu contractul de locaţiune, sau /şi concesiune prevăzut de art. 14 din Legea nr. 10/2001 şi care pot afecta bunurile restituite în natură prin proceduri administrative.

În condiţiile în care folosinţa terenului nu mai este cu titlu gratuit, cu atât mai mult este aplicabil art. 14 din Legea nr. 10/2001, în cazul acestor tipuri de contracte, noul proprietar se va subroga în drepturile statului sau ale persoanei juridice deţinătoare, subrogare care intervine de drept.

În ceea ce priveşte construcţiile realizate de reclamantă pe terenul restituit în natură, situaţia juridică a acestora urmează a fi stabilită între proprietarii acestora şi proprietarul terenului, conform art. 482 şi următoarele C. civ.

Apelantul a mai arătat că admiterea în parte a acţiunii reclamantei este nelegală, în fapt constituind o nouă preluare abuzivă prin intermediul unei hotărâri judecătoreşti şi cu încălcarea legislaţiei în materie, a unei părţi din terenul proprietatea unei persoane fizice, în favoarea unei entităţi care nu are nici un titlu de proprietate asupra respectivului teren.

În consecinţă, apelantul a solicitat admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii instanţei de fond, în principal respingerea acţiunii şi a cererii de intervenţie accesorie, ca inadmisibile, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiate a acestora şi admiterea cererii de intervenţie formulată de apelantul - intervenient.

Reclamanta U.C.E.C.O.M. a declarat iniţial apel, apoi a formulat precizări prin care a solicitat recalificarea căii de atac ca fiind recurs, arătând că în situaţia în care prima instanţă a pronunţat o hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu recurs, însă în mod eronat instanţa menţionează în dispozitiv calea de atac a apelului, tribunalul, ca primă instanţă de control a răpit părţii o cale de atac prevăzută de lege, iar această greşeală trebuie să fie remediată prin admiterea recursului.

În motivarea căii de atac a recursului, reclamanta U.C.E.C.O.M. a arătat că sentinţa este netemeinică şi nelegală având în vedere următoarele:

Instanţa a analizat ca probă doar raportul de expertiză refăcut şi întocmit de expertul M.C., pe care a considerat - o ca fiind singura probă esenţială, înlăturând celelalte probe admise.

Tribunalul nu a luat în considerare o serie de înscrisuri care dovedeau că gradul de ocupare a terenului cu construcţii autorizate este în procent destul de mare. Astfel, terenul este ocupat de sedii ale unor persoane juridice, spaţii de producţie din beton armat, ateliere meşteşugăreşti şi depozite, platforme betonate, post trafo, centrală termică şi reţele edilitare, construcţii care au avut la bază autorizaţii şi recepţii finale legale, fapt care impune restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent.

Potrivit normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din lege, se prevede că restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, nu poate fi făcută dacă este aferentă construcţiilor şi este necesară bunei funcţionări a acestora, aşa cum motivează într-o speţă similară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 8921 din 7 noiembrie 2005.

Instanţa de fond nu a avut în vedere că pe acest teren sunt persoane juridice care îşi desfăşoară activitatea şi trebuia asigurat accesul către aceste spaţii pentru buna funcţionare a acestora, cu atât mai mult cu cât în aceste spaţii lucrează invalizi şi persoane cu diverse dezabilităţi.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile art. 10 pct. 3 din Normele Metodologice care instituie obligativitatea menţinerii căilor de acces, a străzilor şi trotuarelor, în cazul de faţă fiind drumul de acces în suprafaţă de 727 m.p. ce corespunde străzii Valea Lungă, fiind singura cale de acces ce face legătură între B-dul Timişoara şi Iuliu Maniu.

În situaţia de faţă nu sunt aplicabile prevederile art. 9 care se referă la restituirea în natură, ci prevederile art. 10 care reglementează şi situaţia terenurilor pe care s-au ridicat construcţii autorizate, pentru care măsurile reparatorii se acordă prin echivalent.

S-a mai arătat că prin raportul de expertiză întocmit în cauză expertul a reţinut că în prezent U.C.E.C.O.M. ocupă din terenul restituit prin dispoziţia nr. 5194/2006, doar o suprafaţă de 4.535 m.p., de asemenea expertul a reţinut că suprafaţa ocupată de construcţiile U.C.E.C.O.M. este de 1.978,2 m.p. construcţii din zidărie şi autorizate, fiind incidente dispoziţiile art. 10 alin. 6 care prevăd că dacă terenul nu este liber, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.

S-a mai arătat că instanţa nu a luat în considerare că pe teren există un punct de transformare electric, zonal de înaltă tensiune, ce reprezintă un obiectiv de utilitate publică, ce deserveşte întreaga zonă, astfel încât terenul pe care este amplasat nu poate face obiectul unei restituiri în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare şi de utilităţi. Conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 şi potrivit prescripţiilor energetice, pe o distanţă de 3 m şi pe 3 laturi, terenurile trebuie să fie libere pentru a permite accesul utilajelor în caz de intervenţii.

De asemenea, s-a arătat că instanţa a admis în parte acţiunea şi a dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 1594/2006, dar nu s-a pronunţat şi cu privire la anulare a procesului verbal de predare primire a terenului, aşa cum s-a solicitat prin acţiunea principală.

În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinţei şi anularea în tot a dispoziţiei primarului nr. 5194 /2006 şi a procesului – verbal de predare – primire încheiat la data de 06 februarie 2006.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 299 – 306, 304 pct. 9, 304¹, 312 alin. (3) C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O. şi art. 1 alin. (1) din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie.

Intervenienta S.C. SC M.C.D. SRL a declarat iniţial apel şi ulterior a depus motive de recurs, invocând dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Intervenienta a invocat ca motiv de ordine publică nulitatea absolută a dispoziţiei nr. 5194/2006 pentru întreaga suprafaţă de teren ocupată de construcţii, arătând că în mod greşit instanţa a anulat parţial decizia contestată doar pentru suprafaţa de teren aflată sub construcţiile U.C.E.C.O.M. şi a menţinut restul dispoziţiei motivat de faptul că intervenienta nu a contestat decizia în cadrul termenului prevăzut de art. 26 din lege.

S-a arătat că dispoziţiile art. 9 şi 10 din Legea nr. 10/2001, sunt imperative, de ordine publică, iar instanţa avea obligaţia să cenzureze în întregime decizia contestată, putând invoca şi din oficiu nulitatea absolută chiar dacă apelanta nu a contestat decizia. De asemenea, s-a arătat că nu au fost luate în considerare susţinerile referitoare la faptul că în situaţia în care dispoziţia contestată va rămâne în forma actuală, legătura între B-dul Iuliu Maniu şi B-dul Timişoara pe această zonă va fi întreruptă.

În consecinţă, s-a solicitat casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare, sau modificarea sentinţei în sensul anulării parţiale a dispoziţiei contestate pentru întreaga suprafaţă de teren ocupată de construcţii, inclusiv terenul de sub construcţiei intervenientei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 306 alin. (2), art. 304 alin. (1) pct. 5-9 C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2011, Curtea a calificat drept calea de atac exercitată în cauză pentru motivele expuse în încheierea de la acea dată, ca fiind apel.

În apel, Curtea din oficiu, având în vedere motivele de apel invocate şi caracterul devolutiv al apelului, în temeiul art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a pus în discuţie şi a încuviinţat efectuarea unui supliment la raportul de expertiză, având ca obiectiv individualizare terenului aferent construcţiilor U.C.E.C.O.M., necesar bunei funcţionări a acestora.

Suplimentul la raportul de expertiză a fost depus la dosar la data de 27 februarie 2012.

Prin încheierea din data de 8 martie 2012 Curtea a încuviinţat obiecţiunile la raportul de expertiză formulate de apelantul – intervenient C.V., răspunsul la obiecţiuni fiind depus la data de 20 aprilie 2012.

Prin decizia civilă nr. 216/ A din 24 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile declarate de apelantul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de apelantul-intervenient C.V., împotriva Sentinţei civile nr. 1749 din 17 decembrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

A admis apelurile declarate de apelanta reclamantă U.C.E.C.O.M., şi de apelanta – intervenientă SC M.C.D. SRL, împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că:

A dispus anularea parţială a dispoziţiei nr. 5194/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a procesului – verbal de predare - primire din 06 februarie 2006 pentru suprafaţa de 4.535 m.p. identificată prin suplimentul la raportul de expertiză topografică şi răspunsul la obiecţiuni întocmit de expert M.C..

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei în măsura admiterii în parte a acţiunii dispusă prin prezenta decizie.

A obligat pe apelantul - pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi pe apelantul - intervenient C.V. la plata către apelanta –reclamantă U.C.E.C.O.M. a sumei de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel a reţinut următoarele :

În ceea ce priveşte apelul priveşte apelul declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, acesta a criticat hotărârea apelată susţinând că acţiunea este inadmisibilă, deoarece Legea nr. 10/2001 este o lege specială, cu caracter reparatoriu iar terţii nu pot contesta în mod direct dispoziţiile emise în baza acestei legi.

Critica este nefondată, pentru considerentele ce succed:

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă anularea dispoziţiei nr. 5194/2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti şi a procesului – verbal de predare - primire din 06 februarie 2006, prin care s-a restituit în natură către persoanele îndreptăţite, C.V., C.B. şi C.E., suprafaţa de teren 14.000 mp., situată în Bucureşti, str. Valea Lungă, sector 6.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată de un terţ, reclamanta U.C.E.C.O.M., care a susţinut că pe acest teren există construcţii autorizate aparţinând societăţii cooperatiste meşteşugăreşti.

În procedura Legii 10/2001, la art. 26 alin. (3) se prevede posibilitatea contestării dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare, în situaţia în care aceasta a fost respinsă ( sau nu a fost soluţionată în mod nejustificat, conform interpretării date prin decizia pronunţată în recurs în interesul legii nr. XX/2007), legitimarea procesuală activă aparţinând persoanei care se pretinde îndreptăţită.

De asemenea, potrivit art. 21.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. 250/2007, „instituţia prefectului exercită controlul de legalitate asupra dispoziţiilor de restituire emise de primari, iar în cazul în care se apreciază că acestea au fost ilegale, vor fi contestate pe calea contenciosului administrativ, în temeiul Legii nr. 340/2004 privind prefectul şi instituţia prefectului şi a Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004”.

Aceste dispoziţii legale speciale nu înlătură însă posibilitatea unui terţ de a formula o acţiune în anulare de drept comun împotriva dispoziţiei emise în baza Legii nr. 10/2001, în calitatea de persoană căreia dispoziţia respectivă îi vatămă interesele (cum este cazul în speţă).

Această interpretare este constantă în doctrina şi practica instanţelor, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care au statuat în acest sens, deoarece opinia contrară ar însemna negarea accesului la justiţie al unor persoane ce se pretind prejudiciate printr-un act al autorităţilor învestite cu atribuţii în materia Legii nr. 10/2001, ceea ce contravine art. 21 din Constituţie şi art. 6 par 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte apelul declarat de apelantul intervenient C.V.:

Prima critică formulată, referitoare la inadmisibilitatea acţiunii formulate este nefondată, pentru considerentele expuse mai sus, în analiza apelului declarat de apelantul pârât Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţionarea fondului cauzei, apelantul intervenient a susţinut în primul rând că hotărârea este nelegală, deoarece reclamanta U.C.E.C.O.M. nu deţine nici un titlu de proprietate asupra vreunei suprafeţe de teren din cel preluat abuziv de la autorul său şi care a făcut obiectul dispoziţiei de restituire în natură.

Critica este nefondată, întrucât din perspectiva dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a căror încălcare a fost reţinută de instanţă, nu este necesar ca terenul respectiv să fie proprietatea reclamantei.

Terenul în litigiu a fost dat în folosinţă de către stat, reclamantei U.C.E.C.O.M. prin Hotărârilor Consiliului de Miniştri nr. 1386/1974, iar suprafaţă de 4.535 m.p. este ocupată de construcţii care au fost edificate de reclamantă în baza autorizaţiilor de construire depuse la dosar.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale sau altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.

Textul legal menţionat mai sus prevede aşadar ca o excepţie de la regula restituirii în natură, prevăzută de art. 9, situaţia în care, pe terenul preluat de stat au fost edificate noi construcţii autorizate, caz în care, pentru suprafaţa ocupată de construcţii, persoana îndreptăţită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent.

Situaţia dedusă judecăţii se încadrează în prevederile legale enunţate, astfel că, în mod corect a dispus prima instanţă anularea parţială a dispoziţiei atacate, care a fost dată cu încălcarea parţială a art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că suprafaţa ocupată de construcţiile autorizate nu reprezenta o suprafaţă liberă, în sensul legii.

Apelantul a mai susţinut că în mod incorect s-a dispus restituirea în natură a întregii suprafeţe de teren prin dispoziţia atacată, întrucât U.C.E.C.O.M. avea doar un drept de folosinţă asupra terenului.

În acest sens, apelantul a invocat dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2006 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, în vigoare la data emiterii dispoziţiei, potrivit cu care (1) Terenurile transmise în folosinţă pe durată nedeterminată şi fără plată în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei de consum şi meşteşugăreşti, precum şi a asociaţiilor cooperatiste, existente până la data intrării în vigoare a prezentei legi, care nu sunt revendicate şi pe care au fost realizate construcţii conform legii, îşi menţin acest regim juridic pe toată durata existenţei construcţiilor respective sau până la trecerea lor, cu plată, în proprietatea societăţii cooperative, prevederi care au fost declarate neconstituţionale prin decizia Curţii Constituţionale nr. 913/2009, în măsura în care folosinţa terenurilor se face cu titlu gratuit.

Textul legal menţionat reglementează raporturile dintre stat (în proprietatea căruia se află terenurile) şi unităţile cooperatiste care sunt titularii dreptului de folosinţă asupra terenurilor.

Raporturile dintre stat şi persoana îndreptăţită sunt supuse însă reglementării prevăzute de Legea nr. 10/2001, fiind analizate mai sus, din perspectiva art. 10 alin. (2).

Susţinerea apelantului reclamant în sensul că dreptul de folosinţă al reclamantei este similar cu dreptul locatarului sau concesionarului prevăzute de art. 14 din Legea nr. 10/2001 şi poate afecta bunul restituit în natură, în sensul textului legal menţionat, nu poate fi primită, deoarece drepturile menţionate mai sus au regim juridic distinct şi sunt guvernate de instituţii juridice diferite.

Pe de altă parte, textul art. 14 din Legea nr. 10/2001 prevede situaţia în care locaţiunea/ concesiunea vizează întreg imobilul supus restituirii, or, în cauza de faţă, pe terenul dat în folosinţă reclamantei se află construcţii autorizate care nu fac obiectul unor asemenea contracte.

Teoria susţinută de apelantul reclamant privitoare la invocarea regulilor din materia accesiunii pentru construcţii nu poate fi acceptată, având în vedere dispoziţiile speciale prevăzute de legea 10/2001, care se aplică cu prioritate.

Sub un ultim aspect, prin anularea parţială a dispoziţiei emise în favoarea intervenientului, nu se contestă calitatea sa de persoană îndreptăţită, care nu a fost pusă în discuţie în cauza de faţă, ci modalitatea concretă a măsurilor reparatorii ce se cuvin acestuia în baza Legii nr. 10/2001, în sensul că pentru partea din teren ce va fi menţionată în cuprinsul hotărârii de faţă, acesta nu are dreptul la restituirea în natură, ci la măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea ce priveşte apelul declarat de reclamanta U.C.E.C.O.M., aceasta a criticat sentinţa apelată, susţinând că nu s-a luat în considerare faptul că terenul are un grad de ocupare mai mare cu construcţii autorizate ale unor persoane juridice, spaţii de producţie din ateliere meşteşugăreşti şi depozite etc.

Sub acest aspect, se reţine faptul că acţiunea reclamantei poate viza anularea parţială a deciziei doar din perspectiva suprafeţei de teren ocupate de construcţiile U.C.E.C.O.M., iar nu şi de construcţiile ocupate de alte instituţii sau entităţi, în privinţa acestora apelanta reclamantă nejustificând existenţa unei vătămări, deci a unui interes în formularea cererii.

În ceea ce priveşte terenul ocupat de construcţiile autorizate U.C.E.C.O.M., este întemeiată critica în sensul că în interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din lege restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, nu poate fi făcută dacă este aferentă construcţiilor şi este necesară bunei funcţionări a acestora.

În acest sens, sintagma „suprafaţa ocupată de construcţii „ din cuprinsul art. 10 alin. 2 din nu poate fi interpretată în sensul că se referă exclusiv la terenul de sub construcţii, ci şi la terenul aferent acestora necesar bunei utilizări şi funcţionării normale a construcţiilor.

O interpretare restrictivă, însemnând numai amprenta la sol a construcţiei, contravine spiritului legii, având în vedere situaţiile reglementate de lege şi care justifică aplicarea excepţiilor de la regula restituirii în natură, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 10 alin. (2) şi sunt detaliate, cu titlu exemplificativ, în normele metodologice.

De altfel, în acest sens este şi practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, într-o speţă similară, prin Decizia nr. 8921 din 07 noiembrie 2005 a reţinut că „normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din lege, prevăd că restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă nu poate fi făcută dacă aceasta este aferentă construcţiilor noi şi este necesară bunei funcţionări a acestora”.

În acest sens este şi Decizia nr. 6867 din 19 octombrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se reţine că interpretarea restrictivă a noţiunii de teren ocupat contravine dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, care face distincţia între „ teren liber şi teren nu poate fi eliberat”.

În apel, s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză efectuat în prima instanţă, având ca obiectiv individualizarea terenului aferent construcţiilor U.C.E.C.O.M., necesar bunei funcţionări a acestora.

Aceste construcţii reprezintă depozite(de piese industriale, mobilier, produse chimice, îmbrăcăminte, produse din tutun, covoare, maşini de cusut), service auto, tipografie, spălătorie, birouri, spaţii de fabricare mobilier, produse metalice, produse naturiste din plante, birouri, arhivă.

Suplimentul la raportul de expertiză (filele 124-133), astfel cum a fost completat cu răspunsul la obiecţiuni (filele 149-153) a identificat teren aferent necesar bunei funcţionări a construcţiilor ca fiind suprafaţa de 4535 mp, definită pe planul la anexa 1 prin punctele A-B-7-8 –b-10-11-12-A (fila 151), utilizată pentru accesul maşinilor de marfă care aprovizionează şi transportă produsele rezultate din activităţile desfăşurate, respectiv produse de mobilier, construcţii metalice, produse cosmetice, farmaceutice şi naturiste etc. S-a mai menţionat că în construcţia P îşi desfăşoară activitatea un service auto, ceea ce înseamnă că o mare parte din teren este ocupat de autoturisme.

Prin urmare, în mod greşit prima instanţa a avut în vedere în privinţa terenului ocupat de construcţiile U.C.E.C.O.M., doar amprenta la sol a acestuia, nu întregul teren aferent, din împrejurimile construcţiilor, necesar bunei utilizări şi funcţionări a acestora.

În ceea ce priveşte apelul declarat de intervenienta SC M.C.D. SRL, acesta se impune a fi admis, în sensul celor menţionate sus, pentru motivele care au justificat anularea parţială a dispoziţiei pentru suprafaţa de teren de 4.535 m.p., în condiţiile în care cererea de intervenţie a fost formulată în favoarea reclamantei.

Criticile referitoare la restul suprafeţei de teren, nu pot fi primite, în condiţiile în care intervenienta nu a formulat cerere de anulare a dispoziţiei pentru suprafaţa respectivă.

Aceasta este modalitatea procedurală prin care apelanta îşi poate valorifica propriile pretenţii, în situaţia în care se consideră prejudiciată prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură.

În procesul de faţă, apelanta are doar calitatea de intervenientă în favoarea reclamantei, ceea ce înseamnă că poate formula doar apărări care să sprijine pretenţiile în favoarea părţii care intervine, conform art. 49 alin. (3) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi intervenientul C.V.

1. Municipiul Bucureşti prin Primarul General a criticat decizia invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs s-a susţinut că instanţa a făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., privind acordarea cheltuielilor de judecată.

S-a susţinut că suma acordată cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare în raport de volumul muncii prestare; că instanţa nu a arătat motivat ce reprezintă această sumă şi că avea posibilitatea legală să cenzureze suma solicitată în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. şi de Decizia nr. 3564/1999 a Consiliului Uniunii Barourilor din România.

Recurentul a invocat şi interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin . (1), art. 9 alin. (1) şi art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001, însă fără a dezvolta critici concrete privind aceste texte legale.

Intervenientul C.V., a criticat decizia dezvoltând următoarele argumente, care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

În mod nelegal instanţele au respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, în condiţiile în care s-a făcut dovada că reclamanta este terţ în raport de dispoziţia emisă şi contestată, iar aceasta nu a uzitat de exercitarea căilor legale pentru controlul aplicării fazei administrative a legii speciale, respectiv nu a sesizat instituţia Prefectului şi nici Autoritatea Administrativă constituită în baza H.G. nr. 361/2005.

Pe fondul cauzei s-a susţinut că raportat la faptul că reclamanta nu a făcut dovada deţinerii terenului cu vreun titlu valabil de proprietate, terenul fiind dat numai în folosinţă, aceasta nu este îndreptăţită a primi terenul, dat fiind că prin dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005 s-a dispus şi încetarea regimului de folosinţă gratuită pe termen nelimitat a acestor terenuri revendicate.

După data de 2009, deţinerea terenului de către reclamantă are valoarea unui contract de concesiune sau locaţiune, fiind aplicabile dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, noul proprietar subrogându-se în drepturile statului sau ale unităţii deţinătoare, iar situaţia juridică a construcţiilor urmând a se stabili după regulile instituite de art. 482 şi următoarele C. civ.

Din concluziile raportului de expertiză nu rezultă dacă construcţiile edificate sunt funcţionale pentru a se putea reţine şi aprecia asupra suprafeţelor de teren care reprezintă teren aferent construcţiilor raportat la buna funcţionare a acestora.

Înalta Curte, în majoritate, constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1. În ce priveşte recursul Municipiului Bucureşti prin Primarul General:

Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. este nefondată.

În condiţiile în care pârâtul a căzut în pretenţii, actul emis de acesta fiind anulat, în mod fondat acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu expert şi solicitate prin concluziile scrise.

Suma datorată cu titlu de onorariu de expert nu poate fi micşorată de către instanţă, aceasta fiind deja stabilită cu ocazia încuviinţării probei, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., care privesc onorariile avocaţilor.

În cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 132 din statutul profesiei de avocat care reglementează raporturile dintre avocat şi client.

Nefondată este şi critica privind nemotivarea deciziei în ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa arătând că suma acordată reprezintă onorariu expertiză.

Critica privind greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1) şi art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 10/2001 a fost invocată în mod formal, argumentele dezvoltate prin cererea de recurs necuprinzând critici efective privind modul de judecată al instanţei, raportat la textele de lege invocate.

2. În ce priveşte recursul intervenientului C.V.:

Critica privind greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii este nefondată.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, împotriva dispoziţiei prin care s-a soluţionat notificarea, persoanele interesate pot formula contestaţie.

Este adevărat că o astfel de contestaţie este deschisă numai beneficiarilor dispoziţiei, însă acţiunea de faţă nu are caracterul unei astfel de contestaţii, ci este o acţiuni în constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei.

Dispoziţia emisă în procedura Legii nr. 10/2001 este un act juridic civil, care produce efecte în planul dreptului de proprietate şi în atare situaţie, terţii pot solicita constatarea nulităţii absolute a actului juridic civil, dacă apreciază că anumite drepturi sau interese legitime le sunt lezate prin acesta iar actul juridic civil a fost emis cu încălcarea normelor imperative ale legii speciale.

Existenţa unor dispoziţii legale privind controlul de legalitate, exercitat prin instituţia Prefectului, asupra dispoziţiilor emise de Primar, nu poate şi nu trebuie să împiedice exercitarea dreptului de acces la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia Europeană.

Criticile pe fondul cauzei sunt nefondate, instanţa reţinând legal şi temeinic că dispoziţia a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor art. 9, 10 şi 11, şi care explicitează care sunt terenurile care pot fi restituite în natură.

Suprafeţele de teren preluate chiar în mod abuziv, însă pe care au fost edificate construcţii autorizate nu se restituie în natură, persoana îndreptăţită având dreptul doar la măsuri reparatorii în echivalent.

Reclamanta a invocat şi dovedit că o parte din terenul asupra căruia autoritatea administrative a dispus nu era la dispoziţia acesteia, caz în care prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001 au fost aplicat greşit.

Aplicarea normelor cu caracter reparator ale legii speciale se face prin raportare la regimul juridic al terenului existent la data intrării în vigoare a legii care la acea dată terenul era atribuit reclamantei prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1386/1974, care a exercitat dreptul de folosinţă începând cu această dată.

Sub aspectul aplicării Legii nr. 10/2001 şi a analizei cauzelor de nulitate ale dispoziţiei emise, în prezenta cauză nu are relevanţă faptul că terenul în litigiu a aparţinut autorilor intervenienţi şi nici îndreptăţirea acestuia la măsuri reparatorii, ci interesează dacă la data apariţiei legii terenul era liber, şi se putea dispune restituirea în natură.

În condiţiile în care s-a făcut dovada că pe terenul în litigiu, aflat în folosinţă legală a reclamantei, aceasta a edificat construcţii autorizate şi că întreaga suprafaţă de teren de 4.535 m.p. reprezintă suprafaţa edificată şi aferentă construcţiilor, în mod nelegal s-a dispus restituirea în natură, de către unitatea notificată, către intervenient.

Dispoziţiile art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 care reglementează regimul de folosinţă a terenurilor deţinute de organizaţiile cooperatiste, nu au relevanţă în prezenta cauză, în care se analizează cu prioritate respectarea dispoziţiilor art. 10 şi 11 din Legea nr. 10/2001, privind restituirea în natură a terenurilor pe care s-au edificat construcţii autorizate.

În mod legal s-a reţinut că în cauză nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001 şi nici dispoziţiile art. 482 C. civ., întrucât Hotărârea Consiliului de Miniştri 1386/1974 şi Hotărârea Consiliului de Miniştri 1389/1967 nu reprezintă contracte de locaţiune, concesiune, locaţie de gestiune sau asociere în participaţiune aşa cum prevede legea, fiind acte administrative de putere.

Nici dispoziţiile art. 482 C. civ. nu sunt incidente în cauză, dispoziţiile legii speciale aplicându-se cu prioritate în aprecierea caracterului de teren liber a suprafeţei asupra căreia poartă notificarea.

Critica privind greşita determinare a suprafeţelor de teren care nu ar reprezenta „suprafeţe libere”, motivat de faptul că o parte s-ar afla sub construcţii deja dezafectate iar o parte nu reprezintă suprafeţe care să fie necesare bunei funcţionări a construcţiilor existente, fără o critică efectivă, prin indicarea textelor de lege încălcate, constituie o critică de netemeinicie a hotărârii, şi nu o critică de nelegalitate care să fie supusă cenzurii instanţei de recurs.

Practica judiciară a consacrat un criteriu constant în determinarea terenului aferent unei clădiri, ca fiind atât terenul situat sub construcţia respectivă, cât şi terenul din jurul acesteia, mai precis curtea, teren ce este necesar unei normale utilizări a construcţiei, ţinând seama de standardele specifice mediului. Cu alte cuvinte, terenul aferent este acela care face parte integrantă a unităţii locative şi care asigură existenţa unei unităţi funcţionale, compusă din construcţii şi teren corespunzător unui standard normal de utilizare în raport de destinaţia construcţiei.

Deşi recurentul a susţinut că o parte din construcţiile edificate sunt dezafectate şi că astfel terenul de sub acestea nu ar mai reprezenta teren liber, acesta nu a făcut dovada în acest sens contrar celor reţinute de instanţele de fond, care a reţinut caracterul funcţional al construcţiilor.

Având în vedere aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., urmează a se respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi de intervenientul C.V. împotriva deciziei nr. 216/ A din 24 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 03 aprilie 2013.

OPINIE SEPARATA

Consider că recursurile deduse judecăţii sunt fondate, pentru considerentele:

Fără a se nega admisibilitatea acţiunii de drept comun în anularea actului emis în procedura legii speciale – Legea nr. 10/2001- existentă la îndemâna unui terţ în raport de dispoziţia emisă în procedura legii speciale, nu se poate face abstracţie de particularitatea fiecărei cauze de acest gen deduse judecaţii şi care implică verificarea tuturor elementelor relevante în stabilirea adevărului judiciar.

Necontestat, reclamanta U.C.E.C.O.M. a exercitat un drept de folosinţă asupra terenului litigios, restituit în natură reclamantului prin dispoziţia contestată, dobândit anterior anului 1989, drept care în concurs cu dreptul de proprietate pretins de fostul proprietar, potrivit însăşi termenilor legii ce reglementează activitatea reclamantei - Legea nr. 1/2005 - este lipsit de orice efect, fiind paralizat de dreptul de proprietate al persoanelor deposedate de bunul aflat într-o asemenea situaţie de fostul regim comunist.

Din acest motiv această parte nici nu a avut calitatea de unitate deţinătoare, în accepţiunea legii speciale de reparaţie, actul de restituire al bunului fiind emis de primăria localităţii.

Deşi face trimitere la această normă, instanţa de apel omite să analizeze consecinţele acestei împrejurări raportului juridic dedus judecaţii, limitându-se să arate că raporturile dintre stat şi persoana îndreptăţită sunt supuse Legii nr. 10/2001, fiind analizate în soluţionarea apelurilor pârâţilor.

Or, potrivit art. 107 alin. (1) din Legea nr. 1/2005, terenurile aflate în ipoteza menţionată - transmise în folosinţă pe durată nedeterminată şi fără plată în vederea realizării de construcţii pentru activitatea organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti,.,care nu sunt revendicate (terenul în litigiu a fost solicitat a fi restituit încă din anul 2001) şi pe care au fost realizate construcţii conform legii, îşi păstrează acest regim. Iată deci că numai într-o atare ipoteză legea recunoaşte dreptul reclamantei de a păstra folosinţa acestor terenuri, aflate în continuare în proprietatea statului.

Mai mult, nu a fost lămurită, deşi reclamantul a solicitat încă în faţa primei instanţe, calitatea reclamantei cu referire la interesul în declanşarea prezentului litigiu, atâta vreme cât întreaga probaţiune confirmă ca spaţiile ce se află pe acest teren (dispus a fi restituit) este deţinut de societăţi comerciale cu diferite obiecte de activitate, fără a se cunoaşte nici titlul cu care deţin bunul şi nici raporturile ori presupusele raporturi juridice cu reclamanta care pretinde repararea dreptului încălcat. Pentru că în situaţia în care construcţiile ar fi deţinute în concesiune, locaţiune etc. ar fi incidente tocmai dispoziţiile legale invocate de reclamant - art. 14 din Legea nr. 10/2001 - verificare ce, de asemenea, nu a fost făcută de instanţa de apel şi care se impunea cu necesitate în scopul lămuririi raportului juridic litigios şi soluţionării legale a cauzei.

Fiind o acţiune de drept comun, instanţa avea a verifica existenţa vreunuia dintre cazurile de nulitate de drept comun, care, în speţă, deşi nu s-a făcut niciun fel de trimitere, nu poate fi decât faptul că actul juridic a fost săvârşit în frauda legii atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate, ci pentru eludarea altor dispoziţii imperative al actului juridic contestat, care nu au fost în niciun fel dovedite.

În analiza raportului juridic litigios nu poate fi omisă nici împrejurarea că titlul desfiinţat în prezentul litigiu a mai constituit obiect de verificare judiciară - Sentinţa civilă nr. 2980 din 10 aprilie 2009 a Judecătoriei sector 6 Bucureşti care a constatat în litigiul purtat cu SC S.N.P.P. SA valabilitatea dispoziţiei de restituire emisă titularului sau, aspect care, de asemenea, trebuia să constituie obiect de verificare în analiza instanţelor, dat fiind tocmai caracterul acestui act de procedură care exprima adevărul judiciar şi ale cărui efecte nu pot fi omise într-un eventual litigiu ulterior.

Din acest motiv se impunea a se verifica dacă construcţiile edificate pe acest teren şi pretinse de reclamantă sunt necesare acesteia, ori sunt deţinute de alte persoane juridice şi cu ce titlu, aceasta şi pentru că legea specială recunoaşte dreptul unităţii deţinătoare de a beneficia de o despăgubire echivalentă a bunului în ipoteza în care aceste construcţii nu i-ar mai fi necesare.

În raport de aceste considerente şi constatând că în speţă sunt incidente prevederile art. 314 C. proc. civ., împrejurările de fapt ale cauzei nefiind pe deplin lămurite pentru a face posibilă aplicarea corectă a legii, în raport de dispoziţia legală menţionată şi de prevederile art. 312 alin. (5) C. proc. civ., şi în scopul soluţionării unitare a pricinii, recursurile deduse judecaţii urmează să fie admise, decizia curţii de apel casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel pentru verificarea tuturor elementelor de fapt şi de drept specifice raportului juridic litigios.

← ICCJ. Decizia nr. 1768/2013. Civil. Contestaţie decizie de...		ICCJ. Decizia nr. 2002/2013. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 1916/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1916/2013. Civil