ICCJ. Decizia nr. 2153/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2153/2013
Dosar nr. 2648/2/2012
Şedinţa publică de la 30 mai 2013
Deliberând asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 1557 F din 26 iulie 2010, Tribunalul Ialomiţa, secţia civilă, a admis în parte cererea formulată de reclamanta P.M.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa, obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa la plata către reclamantă a echivalentului în RON la data plăţii a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri.
Prin întâmpinarea depusă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa a solicitat ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să fie avute în vedere criteriile indicate de Legea nr. 221/2009, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 62/2010.
S-a reţinut că din extrasul Sentinţei penale nr. 551 din 26 septembrie 1959 a Tribunalului Militar Constanţa, definitivă prin Decizia penală nr. 65/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti, rezultă că numitul P.Ş.G. a fost condamnat la 14 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru crimă şi uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. combinat cu art. 58 C. pen., cu art. 25 pct. 6 din acelaşi cod, ce a fost contopită cu pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 261/1950 a Tribunalului Militar Galaţi, având de executat 10 ani de zile muncă silnică şi 10 ani degradare civică.
Conform biletului de eliberare nr. x/1964 a început executarea la data de 16 martie 1959, urmând să execute pedeapsa până la 26 septembrie 1968 şi a fost eliberat la 31 iulie 1964 ca urmare a graţierii restului de pedeapsă, prin Decretul nr. 411/1964.
Conform certificatului de căsătorie din data de 2 martie 1966, P.M.G. s-a căsătorit cu P.M. la 2 martie 1966, luând numele comun de P.M.
Din certificatul de deces din data de 30 decembrie 2009 eliberat de Primăria Constanţa, P.M.G. a decedat la 9 decembrie 2009, având ultimul domiciliu în localitatea Slobozia, judeţul Ialomiţa, reclamanta venind la succesiunea defunctului în calitate de soţie.
Conform actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei a rezultat că soţul reclamantei a beneficiat de indemnizaţia de 2.000 RON lunar în baza Hotărârii nr. 16/1990 emisă de Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 şi i-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă prin Decizia nr. 2390/2007 a Comisiei pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenta anticomunistă, beneficiind de drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999.
Tribunalul în raport de dispoziţiile legale incidente în cauză, a constatat că reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de soţul său prin condamnarea sa politică, respectiv condamnarea la 10 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică pentru crimă şi uneltire contra ordinii sociale, faptă prevăzută de art. 209 pct. 1 C. pen. combinat cu art. 58 C. pen. şi cu art. 25 pct. 6 din acelaşi cod.
Cât priveşte criteriile de stabilire al cuantumului despăgubirilor corespunzător prejudiciului moral suferit, tribunalul a avut în vedere în primul rând faptul că în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, având în vedere natura neeconomică a acestor daune, imposibil de echivalat băneşte.
Totuşi, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, s-a reţinut că prin condamnarea soţului reclamantei, prezumată de drept ca având caracter politic, acestuia i s-a cauzat un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconvenienţe de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile de familie, cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă; tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 62/2010 precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (11) potrivit cu care la stabilirea cuantumului despăgubirii se va ţine cont de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990.
Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi modul în care aceste consecinţe au fost resimţite de către persoana condamnată şi de familia acesteia, instanţa a apreciat că pentru prejudiciul moral suferit se cuvine acordarea de despăgubiri în cuantum de 5.000 euro.
Pentru considerentele reţinute instanţa a apreciat cererea reclamantei întemeiată în parte, drept pentru care a admis-o în parte şi a obligat pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ialomiţa la plata către reclamantă a echivalentului în RON la data plăţii, a sumei de 5.000 euro, reprezentând despăgubiri; au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 282 C. proc. civ.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanta şi pârâtul.
Apelanta-reclamantă a criticat, în esenţă, sentinţa primei instanţe pentru netemeinicie şi nelegalitate, sub aspectul că nu i-au fost acordate despăgubirile solicitate prin cererea introductivă, respectiv 10.000 euro, în opinia acesteia cuantumul despăgubirilor nu putea fi limitat luând posibilitatea instanţei de judecată în a aprecia întinderea daunelor morale suferite prin condamnarea politică a soţului, hotărârea fiind şi netemeinică, deoarece suma acordată de prima instanţă este extrem de mică în raport de suferinţele sale.
Apelantul-pârât prin apelul declarat, a criticat soluţia tribunalului, susţinând în esenţă, că soţul reclamantei a beneficiat de indemnizaţia de 2.000 RON lunar în baza Hotărârii nr. 16/1990 în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, indexată periodic conform legii şi i s-a acordat calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, soţul reclamantei beneficiind de toate drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999, conform Deciziei nr. 2390/2007.
S-a mai arătat că în cauză operează dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, care sunt de imediată aplicare, şi prin urmare se impune admiterea apelului astfel cum a fost formulat raportat la dispoziţiile legale incidente în cauză.
La data de 4 martie 2011, pârâtul a formulat întâmpinare faţă de apelul reclamantei, prin care a invocat Deciziile Curţii Constituţionale nr. 1354 şi 1358 din anul 2010, publicate în M. Of. la data de 15 noiembrie 2010, susţinând în concluzie că nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, prin raportare la caracterul obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional.
Prin Decizia civilă nr. 95 din 7 iunie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 30.000 euro, în echivalent RON la cursul oficial al B.N.R. din ziua plăţii efective, cu titlu de despăgubiri şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate în ceea ce priveşte admiterea în parte a pretenţiilor.
În opinia instanţei de apel, în cauză nu puteau fi aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010, întrucât acest act normativ a fost publicat în M. Of. la data de 1 iunie 2010, iar acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 10 mai 2010.
Cu privire la dispoziţiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010, instanţa de apel a considerat că acestea contravin dreptului reclamantei la un proces echitabil, într-un sistem legislativ previzibil care exclude schimbarea regulilor în timpul jocului, făcând inaplicabile modificări ulterioare datei la care reclamanta a demarat procedura contencioasă în contradictoriu cu Statul Român.
Având în vedere deciziile Curţii Constituţionale, instanţa de apel a înlăturat plafonul stabilit prin dispoziţiile art. I din O.U.G. nr. 62/2010, ca şi a prevederilor art. II din acelaşi act normativ, nefiind încălcate dispoziţiile art. 21 din Constituţia României, prin raportare directă la prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În privinţa cuantumului despăgubirii, instanţa de apel a apreciat, că dispoziţiile O.U.G. nr. 62/2010 nu sunt aplicabile cauzei, situaţie în raport cu care suma de 5.000 euro este mult prea mică în raport de gravitatea concretă a condamnării suferite de soţul reclamantei. În acest sens, instanţa de apel a avut în vedere că soţul reclamantei a suferit două condamnări care, scriptic, au însumat 14 ani, din care acesta a executat aproximativ 9 ani şi 4 luni, în două privări distincte de libertate, caracterul represiv a anchetelor penale la care a fost supus, urmate, în raport de infracţiunea reţinută în ambele cazuri, respectiv uneltire împotriva ordinii sociale, de pedepse ce au impus invariabil privarea de libertate în intervalul 1949 - 1964, cu o "pauză" între 1954 şi 1959.
S-a apreciat că o condamnare de lungă durată, cum a fost cazul celor suferite de către soţul reclamantei, are urmări grave în viaţa personală a oricărui condamnat politic. Astfel, acesta reuşeşte cu mult mai greu o reinserţie socială deplină, este urmărit permanent de stigmatul unei condamnări politice care exclude promovări în carieră sau recunoaşteri ale meritelor în activitatea profesională desfăşurată după eliberare, la care se adaugă restricţionarea drastică a accesului la educaţie, la forme de învăţământ superioare, accesul dificil la locuri de muncă mai bine plătite sau cu condiţii normale de muncă, împrejurări care, cu siguranţă, au dat o altă formă ansamblului întregii sale de existenţe, oricât de lungă ar fi fost ea, întrucât soţul reclamantei nu a putut să se împlinească social şi profesional şi nu a avut posibilitatea de a încerca să atingă acele realizări pe care orice individ şi le propune cu privire la ascensiunea sau, după caz, perfecţionarea profesională.
Chiar dacă, raportat la durata de viaţă a soţului reclamantei, perioada de 9 ani ar putea fi privită ca fiind mică, în realitate aceasta a fost mai mult decât suficientă pentru a marca definitiv viaţa de după eliberare, stabilind un stigmat social de care soţul reclamantei a reuşit să scape abia după anul 1989, atunci când starea fiziologică inevitabilă de senectute a micşorat substanţial, dacă nu cumva total, şansele reale ale acestuia de a da o nouă perspectivă vieţii sale.
Recunoaşterea morală şi materială a calităţii de luptător anticomunist şi de deţinut politic nu sunt suficiente pentru a compensa, la nivel moral şi material, suferinţa resimţită atât în timpul, cât şi după eliberarea sa din închisorile regimului comunist.
Instanţa de apel a apreciat că suma de 30.000 euro reprezintă o sumă echilibrată, în egală măsură simbolică (în sensul compensării abstracte a unor stări sufleteşti reprezentate de suferinţă, umilinţă, lipsă de speranţă şi izolare) şi îndestulătoare sub aspect strict pecuniar, aspect de care va beneficia în calitate de unică moştenitoare reclamanta, soţia celui condamnat şi persoana căreia i s-a recunoscut legitimare procesuală activă în virtutea legăturii matrimoniale, legătură care i-a oferit ocazia de a alina suferinţa soţului de după eliberarea din cea de a doua condamnare, dar care nu a putut să-i transmită, nealterată, întreaga suferinţă resimţită de cel condamnat.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au formulat recurs atât reclamanta cât şi pârâtul.
Prin recursul declarat de reclamantă, s-a susţinut că suma acordată cu titlu de despăgubiri este neîntemeiată, în raport de suferinţele soţului său, rezultând o discriminare a persoanelor condamnate politic, sens în care sunt încălcate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, în aprecierea cărora ele trebuind să înlăture consecinţele grave de natură morală, născute prin încălcarea drepturilor fundamentale garantate de Constituţie, de prevederile art. 5 parag. 5 din C.E.D.O. şi art. 998 C. civ.
Cererea de recurs formulată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea deciziei recurate, şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, pentru nepronunţarea asupra cererii de apel formulată de către pârât.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 983 din 24 februarie 2012, a admis ambele recursuri, a casat decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Ialomiţa s-a constatat că este fondat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât deşi în considerentele deciziei recurate prezintă motivele invocate de către pârât prin cererea de apel, instanţa de apel a omis să le analizează, ceea ce nu face posibilă exercitarea controlului judiciar în ceea ce priveşte criticile formulate de această parte, în lipsa dezlegărilor instanţei de apel.
În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., a admis ambele recursuri, a casat în întregime decizia atacată pentru a se asigura o judecată unitară şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Cauza s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie sub nr. 2648/2/2012.
Apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare la apelul formulat de apelanta-reclamantă P.M.M.
Prin Decizia civilă nr. 248/A din 14 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Prin aceeaşi hotărâre, a fost admis apelul pârâtului declarat de pârât şi a fost schimbată sentinţa tribunalului în sensul că s-a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Prin cererea de apel formulată de apelantul pârât la data de 17 august 2010, a criticat soluţia primei instanţe sub aspectul cuantumului daunelor morale stabilite de prima instanţă, invocând aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor O.U.G. nr. 62/2010. Prin întâmpinarea formulată, atât cu ocazia judecării apelului,cât şi în rejudecare, pârâtul a invocat incidenţa în cauză a Deciziilor nr. 1354 şi 1358 din 2010 a Curţii Constituţionale, susţinând în esenţă faptul că după declararea neconstituţională a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, nu mai există temei juridic pentru acordarea daunelor morale, solicitate de reclamantă. în întâmpinarea formulată în urma casării cu trimitere de către Înalta Curte, pârâtul a invocat şi Decizia civilă nr. 12/2011 a instanţei supreme, care tranşează chestiunea relativă la aplicarea deciziilor Curţii Constituţionale cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, la momentul publicării acestora în M. Of.
Pentru a clarifica aceste aspect, instanţa de apel a examinat modificările care au survenit după înregistrarea cererii de chemare în judecată de către reclamantă, pentru a avea o imagine clară asupra consecinţelor pe care aceste modificări le-au produs asupra legii speciale, edictate de legiuitor în domeniul reparării prejudiciilor cauzate celor persecutaţi politic în perioada regimului comunist şi mai ales pentru a putea stabili corelarea acestui act normativ cu celelalte norme legale care au reglementat această chestiune, arătând pe larg sub aspectul examinat a actelor normative incidente în cauză.
Prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituţională a declarat neconstituţional art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009.
Admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei pe care persoanele în cauză şi-au fundamentat pretenţiile, în timp ce litigiile sunt pendinte, coroborat cu lipsa intervenţiei Parlamentului [art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], are drept consecinţă lipsirea de fundament juridic a tuturor acţiunilor întemeiate pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, această prevedere încetându-şi efectele juridice, decizia fiind obligatorie şi cu efecte erga omnes, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.
Termenul de 45 de zile, în care Parlamentul sau Guvernul ar fi putut adopta alte dispoziţii legale în prezenta materie, compatibile cu Constituţia, este depăşit, situaţie în care dispoziţiile legale declarate neconstituţionale au rămas fără efecte juridice.
În acest context, Curtea a apreciat că nu se încalcă dreptul la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, neexistând o speranţă legitimă la plata daunelor morale. Aceasta, deoarece deşi, la un moment dat, acestea îşi aveau fundamentul într-un act normativ în vigoare, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională, în Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010, a existat un alt act normativ, respectiv Decretul-lege nr. 118/1990, în temeiul căruia, puteau fi solicitate astfel de despăgubiri, text ce a rămas în vigoare, motivul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate fiind, în principal, paralelismul legislativ.
Din acest motiv, s-a apreciat că nu se pune nici problema unei eventuale discriminări, în sensul Protocolului nr. 12, respectiv a aplicării unui tratament juridic inegal unor persoane aflate în situaţii juridice identice, cu referire la cei care aveau acţiuni pe rol, exercitate în acelaşi interval, tocmai pentru că nu a existat timpul necesar cristalizării unei jurisprudenţe, în temeiul unor hotărâri irevocabile.
În speţă, s-a reţinut că nu se încalcă nici dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţie, întrucât schimbarea, în apel, a sentinţei pronunţate în prima instanţă nu constituie o nerespectare a securităţii raporturilor juridice, raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta putând fi incidenţă doar pentru situaţiile în care hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost modificate prin căi extraordinare de atac, ce nu se aflau la dispoziţia părţilor din proces.
Problema retroactivităţii legii civile, în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie, nu se pune în cauză, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă în cursul soluţionării procesului, şi nu după ce hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
Având în vedere că excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată şi în căile de atac, admiterea ei lasă fără suport legal nu doar acţiunea civilă în justiţie, ci şi hotărârea judecătorească fundamentată în drept pe dispoziţia declarată neconstituţională, instanţa de apel având în vedere aceste aspecte din perspectiva prevederilor art. 6 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale coroborat cu art. 14 din aceeaşi Convenţie, s-a apreciat că nu s-au încălcat normele acestei convenţii, pentru faptul că instanţa de judecată nu a înţeles să dea eficienţa juridică corespunzătoare deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională care paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate.
Curtea Constituţională, pornind de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a apreciat că nu poate exista decât o obligaţie "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein şi alţii împotriva Germaniei şi prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza Klaus şi Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispoziţiile Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu impun statelor membre nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Analizând comparativ prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea Constituţională a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 şi art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeaşi finalitate, şi anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Cuantumul acestor indemnizaţii a fost actualizat periodic, ţinându-se cont de creşterea inflaţiei şi a indicelui preţurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane.
Raportându-ne la situaţia concretă din cauza dedusă judecăţi, instanţa de apel a reţinut că reclamanta a formulat acţiunea la data de 10 mai 2010 (anterior adoptări deciziilor Curţii Constituţionale), fiind soluţionată în primă instanţă la data de 26 iulie 2010 (după adoptarea O.U.G. nr. 62/2010, care a fost declarată neconstituţională, sub aspectul plafonări daunelor morale, prin Decizia nr. 1354/2010). La momentul - 15 noiembrie 2010 - publicării în M. Of. a Deciziei nr. 1358/2010, cauza se afla în faza apelului, fiind soluţionată prin decizia casată la data de 7 iunie 2011, deci ulterior momentului de la care deciziile instanţei de contencios constituţional au devenit obligatorii.
Prin urmare, prezenta cauza nu era soluţionată definitiv la momentul publicării în M. Of. a deciziilor Curţi Constituţionale.
Pe cale de consecinţă, pentru aceste raţiuni, instanţa de apel a considerat că în soluţionarea acestei cauze, trebuie ţinut cont de faptul că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 nu mai pot constitui temei pentru pretenţiile formulate de reclamantă, datorită declarării neconstituţionale a acestor prevederi legale, efectele deciziei Curţii Constituţionale producându-se în privinţa atât a acţiunilor introduse pe rolul instanţelor de judecată anterior pronunţării deciziei de neconstituţionalitate cât şi celor care au fost înregistrate ulterior acestui moment.
Din această perspectivă, apar ca nefondate criticile formulate de reclamantă prin cererea de apel, cu privire la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă, din perspectiva faptului că O.U.G. nr. 62/2010, căreia prima instanţă i-a dat eficienţă, a fost declarată neconstituţională prin Decizia nr. 1354/2010, având în vedere toate chestiunile analizate în cele ce preced, în condiţiile în care, potrivit celor stabilite Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 1358 şi 1360 din 2010, nu se mai poate pune problema dreptului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral, în condiţiile Legii nr. 221/2009, iar aceste decizii sunt incidente şi proceselor în curs de judecată la data publicării lor în M. Of. (sub rezerva soluţionării definitive).
Împotriva deciziei pronunţată în apel, reclamanta a declarat recurs.
În motivarea recursului, reclamanta invocă, în apărarea drepturilor omului, dispoziţiile art. 2, 7 şi 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi critică deciziile Curţii Constituţionale sub aspectul că nu au fost respectate principul egalităţii în drepturi prevăzut de Constituţia României şi principiul neretroactivităţii legii civile. În motivarea recursului, recurenta mai invocă dispoziţiile legale privind cazierul judiciar prin care arată că la art. 9 s-a introdus la lit. c) un alt conţinut şi anume va avea cuprins amnistia, graţierea, reabilitarea, caracterul politic al condamnării.
Astfel, Decizia nr. 1358/2010 nu putea fi aplicată cauzelor aflate pe rol, la data pronunţării ei, ci doar acelor acţiuni înregistrate ulterior publicării sale în M. Of.
Dacă s-ar interpreta în alt sens, s-ar aplica un tratament distinct persoanelor îndreptăţite la daune morale pentru condamnări de natură politică sau supuse unor măsuri administrative cu caracter politic, în funcţie de momentul la care instanţa a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, deşi reclamanta a depus cererea în acelaşi timp şi au urmat aceeaşi procedură prevăzută de Legea nr. 221/2009, acest aspect fiind determinat de o serie de elemente neprevăzute, neimputabile persoanelor în cauză.
În acest context, judecătorul cauzei, aflată pe rol la momentul pronunţării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.
Or, la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr. 221/2009, s-a născut un drept la acţiune, pentru a solicita despăgubiri, inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a), astfel că legea aflată în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată este aplicabilă pe tot parcursul procesului.
Mai mult, începând cu data de 15 noiembrie 2010, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost suspendate de drept, urmând să-şi înceteze efectele juridice, începând cu data de 31 decembrie 2010, dacă legiuitorul nu intervenea pentru modificarea prevederilor atacate. Având în vedere faptul că legiuitorul nu a intervenit până la data de 31 decembrie 2010, pentru a modifica prevederile atacate, înseamnă că, începând cu data de 1 ianuarie 2011, aceste prevederi şi-au încetat aplicabilitatea.
Cu toate acestea, legiuitorul avea obligaţia de a modifica prevederile care au fost declarate neconstituţionale, în armonie cu prevederile constituţionale şi prevederile tratatelor internaţionale la care România este parte, pentru că, altfel, s-ar crea un vid legislativ.
Faptul că, până la această dată, legiuitorul nu a intervenit pentru a modifica legea nu îi este imputabil reclamantei şi nu constituie un temei legal ca cererea să fie respinsă, ci este obligatoriu ca aceasta să fie judecată în acord cu prevederile constituţionale şi internaţionale.
Recurenta a solicitat a se respinge aprecierea instanţei de apel, din perspectiva deciziilor Curţii Constituţionale, conform cărora au încălcat drepturile fundamentale ale omului, mai ales în condiţiile în care o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prin care i-au fost acordate despăgubiri civile, iar diminuarea acestora constituie un atentat la însuşi conţinutul şi natura dreptului de proprietate, fiind încălcate drepturile sale prevăzute de actele normative interne cât şi cele internaţionale, pe care le enumeră; invocă Cauza Blecicv. Croaţia din 8 martie 2006, parag. 81.
În concluzie, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a secţiilor unite a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor succede:
Prin Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat neconstituţionalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Declararea neconstituţionalităţii textelor de lege menţionate este producătoare de efecte juridice asupra proceselor nesoluţionate definitiv şi are drept consecinţă inexistenţa temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe textul de lege declarat neconstituţional.
Art. 147 alin. (4) din Constituţie prevede că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), iar nu şi pentru trecut (ex tunc).
Fiind incidentă o normă imperativă, de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens contrar, ar însemna ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ca şi când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea juridică actuală.
Împrejurarea că deciziile Curţii Constituţionale produc efecte numai pentru viitor dă expresie unui alt principiu constituţional, acela al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite.
În acest context, nu se poate susţine, în mod valid, că, fiind promovată acţiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convenţional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum. Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecăţii, raporturi juridice determinate de părţi, cu drepturi şi obligaţii precis stabilite, pentru a se aprecia asupra legii incidente la momentul la care acestea au luat naştere (lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi întrucât aceasta a fost voinţa părţilor).
Se va face, astfel, distincţie între situaţii juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire, şi situaţii juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce priveşte validitatea condiţiilor de fond şi de formă, legii în vigoare, la data întocmirii actului juridic, care le-a dat naştere.
Rezultă că, în cazul situaţiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice ale părţilor şi cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar şi după intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situaţii sunt supuse unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de interes general.
Unor situaţii juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situaţia acţiunilor în justiţie, în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Legii nr. 221/2009, întrucât acestea reprezintă situaţii juridice legale, în curs de desfăşurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor şi, de aceea, intrând sub incidenţa noului act normativ.
Sunt în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanţă, a căror concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice calitatea de persoană îndreptăţită şi întinderea dreptului, în funcţie de mai multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor jurisdicţionale realizate de instanţă.
Astfel, intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 şi introducerea cererilor de chemare în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naştere unor raporturi juridice, în conţinutul cărora, intră drepturi de creanţă, ce trebuiau stabilite, jurisdicţional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foşti condamnaţi politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunţate de legea specială).
Nu este însă vorba, astfel cum s-a menţionat, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată urmând să aibă efecte constitutive, astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituţionalitate, nu exista o astfel de statuare, cel puţin definitivă, din partea instanţei de judecată, nu se poate considera că reclamanta P.D. beneficia de un bun sau cel puţin de o speranţă legitimă, care să intre sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1.
Or, la momentul la care instanţa de apel era chemată să se pronunţe asupra pretenţiilor formulate de reclamantă norma juridică nu mai exista şi nici nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absenţa unor dispoziţii legale exprese.
Prin urmare, efectele Deciziilor nr. 1358 şi 1360 din 21 octombrie 2010 ale Curţii Constituţionale nu pot fi ignorate şi ele trebuie să îşi găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfăşurare.
Astfel, soluţia pronunţată de instanţa de apel nu este de natură să încalce dreptul la un "bun" al reclamantei, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în absenţa unei hotărâri definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanţă.
Referitor la obligativitatea efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pentru instanţele de judecată, este şi Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că: "deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce priveşte dispozitivul deciziei, dar şi considerentele care îl explicitează"; că "dacă aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare şi declararea neconstituţionalităţii, îşi găseşte raţiunea în prezumţia de neconstituţionalitate, această raţiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituţional, iar prezumţia de constituţionalitate a fost răsturnată" şi, prin urmare, "instanţele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curţii Constituţionale şi să nu dea eficienţă actelor normative declarate neconstituţionale".
Continuând să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat), judecătorul nu mai este cantonat în exerciţiul funcţiei sale jurisdicţionale, ci şi-o depăşeşte, arogându-şi puteri, pe care nici dreptul intern şi nici normele convenţionale europene nu i le legitimează.
În sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunţat, în recurs în interesul legii, şi Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789/07 noiembrie 2011, care a statuat, cu putere de lege, că, urmare a Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 1358 şi nr. 1360/2010, "dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora şi-au încetat efectele şi nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluţionate definitiv la data publicării deciziilor instanţei de contencios constituţional în M. Of."
Cum Deciziile nr. 1358 şi nr. 1360/2010 ale Curţii Constituţionale au fost publicate în M. Of., la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speţă, decizia instanţei de apel a fost pronunţată la data de 21 ianuarie 2011, cauza nefiind, deci, soluţionată definitiv, la momentul publicării deciziilor respective, rezultă că textele legale declarate neconstituţionale nu îşi mai pot produce efectele juridice.
Aplicând aceste dispoziţii constituţionale, în vigoare la momentul soluţionării apelului, instanţa de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces la un tribunal al reclamantei şi nici nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, astfel cum susţine recurenta, întrucât, prin Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenţia instanţei de contencios constituţional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepţie de neconstituţionalitate, s-a dat eficienţă unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituţionalitate.
De aceea, nu se poate susţine că, prin constatarea neconstituţionalităţii textului de lege şi lipsirea lui de efecte erga omnes şi ex nunc, ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfăşura, făcând abstracţie de cadrul normativ legal şi constituţional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenţei dreptului, al coerenţei şi al stabilităţii juridice.
Dreptul de acces la tribunal şi protecţia oferită de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu înseamnă recunoaşterea unui drept, care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.
Astfel, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, rezultă că intervenţia Curţii Constituţionale nu este asimilată unei intervenţii intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activităţii unui organ jurisdicţional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremaţia legii şi de a da coerenţă ordinii juridice.
Astfel cum s-a arătat anterior, prin pronunţarea deciziilor Curţii Constituţionale, ca urmare a sesizării acesteia cu excepţia de neconstituţionalitate, nu s-a adus atingere dreptului la un proces echitabil şi nici dreptului la respectarea bunurilor, întrucât reclamanta nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să îi confirme dreptul la despăgubiri morale.
În acest context, trebuie reţinut că principiul nediscriminării cunoaşte limitări deduse din existenţa unor motive obiective şi rezonabile.
Or, în această materie, situaţia de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane, respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluţionate, de o manieră definitivă, la momentul pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituţionalitate, şi rezonabilă, păstrând raportul de proporţionalitate dintre mijloacele folosite şi scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanţele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă şi nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curţii Constituţionale).
Izvorul pretinsei "discriminării" constă, astfel, în pronunţarea deciziei Curţii Constituţionale şi a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuşi mecanismul vizând controlul de constituţionalitate, ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal îşi are atribuţiile şi funcţiile bine definite.
De asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curţii Constituţionale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenţei, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăşi generatoare de situaţii discriminatorii.
În acelaşi timp nu poate fi decelată nicio încălcare a principiului nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care garantează, într-o sferă mai largă de protecţie decât cea reglementată de art. 14, "exercitarea oricărui drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie".
În situaţia analizată în cauza dedusă judecăţii, drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaştere în legislaţia internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, aşa cum s-a arătat anterior, nu intervenţiei intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituţionalitate.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă şi celelalte critici ale recurentei cu privire la încălcarea textelor de lege a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Pentru considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidentă Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunţată, în recurs în interesul legii, de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie de la momentul publicării sale în M. Of. nr. 789/07.11.2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.M.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.M.M. împotriva Deciziei civile nr. 248/A din 14 iunie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2136/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2202/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
