ICCJ. Decizia nr. 2270/2013. Civil. Strămutare. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2270/2013
Dosar nr. 1188/1/2013
Şedinţa publică din 17 aprilie 2013
Prin încheierea nr. 626 din 8 februarie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins cererea formulată de petenţii H.I.V., R.G.S., H.S., H.M. şi H.N.A. privind strămutarea procesului civil ce formează obiectul Dosarului nr. 14855/95/2012 al Tribunalului Gorj.
Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie în anulare H.I.V.
Analizând contestaţia în anulare din perspectiva art. 40 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu este admisibilă, în considerarea argumentelor ce succed.
Prin dispoziţiile art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procesuale în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau judecător.
Prin urmare, revine persoanei interesate obligaţia de a sesiza jurisdicţia competentă, în condiţiile legii procesual civile, aceeaşi pentru subiecţii de drept aflaţi în situaţii identice.
Aceleaşi exigenţe exclud examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte condiţii decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.
Din dispoziţiile Codului de procedură civilă rezultă că, între alte condiţii ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este şi cea privind existenţa unei hotărâri determinate ca atare de lege susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.
Se reţine însă că potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (4) C. proc. civ., hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac.
Sintagma folosită de legiuitor cuprinde atât căile de atac ordinare, cât şi pe cele extraordinare, din modul în care este redactat textul rezultând că legea nu face nicio distincţie între aceste căi de atac. Or, unde legea nu distinge, nici judecătorul nu poate face vreo asemenea distincţie (ubi lex non distinguet, nec nos distinguere debemus).
Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Or, normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituţia României, neobservarea acestora fiind sancţionată cu nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţată cu nesocotirea lor.
Pentru aceste considerente, contestaţia în anulare urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de H.I.V. împotriva încheierii nr. 626 din 8 februarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2268/2013. Civil. Conflict de muncă. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2299/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
