ICCJ. Decizia nr. 2351/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA a ll-a CIVILĂ
Decizia nr. 2351/2013
Dosar nr. 22073/3/2010
Şedinţa publică de la 13 iunie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin cererea înregistrată la data de 4 mai 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, reclamanta SC D.F.O.C. SRL a chemat în judecată pârâta C.N.C.F.C.F.R. SA, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.204.379,68 RON.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că societatea pârâtă datorează suma amintită în temeiul facturilor fiscale emise de către cedentul-creditor SC M.I. SRL. Creanţa comercială a fost dobândită de către reclamantă prin contractul de cesiune de creanţă din 20 februarie 2009 încheiat cu SC M.I. SRL.
II. Prin sentinţa comercială nr. 8599 din 29 iunie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 22073/3/2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC D.F.O.C. SRL, ca nefondată.
Tribunalul a apreciat ca întemeiată apărarea pârâtei privind compensaţia legală potrivit art. 1114-art. 1145 C. civ. reţinând că au fost îndeplinite toate condiţiile pentru a opera în puterea legii compensaţia celor două creanţe: creanţa pârâtei faţă de SC M.I. SRL şi creanţa SC M.I. SRL faţă de pârâtă. Astfel, la acel moment, ambele creanţe erau certe, lichide şi exigibile, amândouă având ca obiect sume de bani. Compensaţia s-a produs de drept la momentul îndeplinirii condiţiilor stipulate de lege, nefiind necesar un acord de voinţă al părţilor sau al uneia dintre părţi în acest sens.
III. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a hotărârii primei instanţe şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia civilă nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă C.N.C.F.C.F.R. SA; a fost schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive şi a fost respinsă acţiunea ca prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut în principal că potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Pentru a produce efecte interuptive, recunoaşterea trebuie să intervină în cursul termenului de prescripţie şi mai înainte de împlinirea acestui termen.
În speţă, recunoaşterile de datorie prin confirmarea soldului de către pârâtă, invocate de apelanta reclamantă datează din 31 decembrie 2006, cele mai vechi. Fişa furnizor de la dosarul Tribunalului Bucureşti reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei, datând din 30 noiembrie 2004 ulterior împlinirii prescripţiei, şi oricum nu reprezintă o recunoaştere neîndoielnică a creanţei.
Împotriva deciziei civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs SC D.F.O.C. SRL arătând că recunoaşterea datoriei a avut loc înăuntrul termenului de prescripţie respectiv în anul 2002, efectul fiind acela prevăzut de art. 17 din Decretul nr. 197/1958.
Prin urmare, arată recurenta, în anul 2002 are loc întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune prin recunoaşterea datoriei pe care C.N.C.F.R. SA o avea către SC M.I. SRL.
Intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Prin răspunsul la întâmpinare recurenta arată şi faptul că nu au fost respectate dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., fiind încălcat principiul „non reformatio in pejus” creându-i o situaţie mai grea decât aceea din hotărârea atacată.
Analizând actele şi lucrările dosarului în funcţie de criticile recurentei Înalta Curte reţine următoarele:
În conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Doctrina a statuat că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta fost redactată nu poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea dispoziţiilor legale aplicabile speţei, însă fie Ie-a încălcat, fie Ie-a aplicat greşit.
Din această perspectivă precum şi din perspectiva criticilor deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei. Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că recunoaşterile de datorie prin confirmarea soldului de către pârâtă la 31 decembrie 2006 şi fişa furnizor care reprezintă un extras din înregistrările contabile ale pârâtei din 30 noiembrie 2004 sunt ulterioare împlinirii prescripţiei, şi oricum nu reprezintă o recunoaştere neîndoielnică a creanţei.
Nu este lipsit de relevanţă de a sublinia în acest context atitudinea pârâtei faţă de dreptul de creanţă al cedentei SC M.I. SRL în sensul că la data de 27 iulie 2004 pârâta acţionat-o în judecată pe cedentă pentru recuperarea sumei de 4.845.571,35 RON reprezentând rest din factura fiscală din 28 februarie 2002 fără a recunoaşte creanţa de 4.204.379,69 RON opusă de cedentă în cadrul apărării privind compensaţia.
Faţă de faptul că termenul de prescripţie s-a împlinit la 26 iulie 2004, respectiv 11 septembrie 2004, iar recunoaşterile pârâtei au fost ulterioare împlinirii termenului reiese că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la afirmaţia recurentei în sensul că prescripţia s-a întrerupt în anul 2002, Înalta Curte o va înlătura deoarece este o afirmaţie generică, recurenta neprecizând în ce constă actul recunoaşterii din anul menţionat (2002).
În ceea ce priveşte afirmaţia recurentei în sensul că a fost încălcat principiul neagravării situaţiei în propria cale de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o va înlătura deoarece prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acţiunii ca prescrisă nu i s-a creat părţii o situaţie mai grea atât timp cât prima instanţă a respins acţiunea reclamantei ca nefondată.
Este adevărat că principiul nou reformatio in pejus presupune că părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, situaţia stabilită prin hotărârea atacată, însă aşa cum am arătat deja, în prezenta cauză s-a respins acţiunea ca nefondată, astfel că prin admiterea excepţiei prescripţiei extinctive, instanţa de apel nu a încălcat principiul enunţat.
Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC D.F.O.C. SRL împotriva deciziei civile nr. 72/2012 din 20 februarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2350/2013. Civil. Excludere asociat. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2352/2013. Civil. Acţiune în constatare.... → |
|---|
