ICCJ. Decizia nr. 2668/2013. Civil. Acţiune în constatare. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2668/2013
Dosar nr. 54236/3/2011
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2013
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 15 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI a comercială, reclamanta SC M.L. SRL (ce va fi denumită în continuare M. ) a chemat în judecată pe pârâta SC V.R. SA (în continuare V. ) solicitând pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate neopozabilitatea faţă de ea a contractului pentru prestarea serviciului „V.B. D.", precum şi a celor 16 ordine de plată întocmite de fostul administrator al M. în perioada 13 noiembrie 2008 - 29 mai 2009 şi să fie obligată pârâta să-i crediteze contul bancar cu suma de 1 729 900 lei, reprezentînd cuantumul plăţilor neautorizate, precum şi cu dobânda legală aferentă acestei sume, calculată începînd cu data debitării contului până la data achitării efective.
Prin sentinţa civilă nr. nr. 21463 din 18 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 54236/3/2011 a fost admisă excepţia de netimbrare şi pe cale de consecinţă a fost anulată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC M.L. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA, ca insuficient timbrată.
Instanţa de fond a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată deşi în cuprinsul ei reclamanta nu a indicat valoarea integrală în lei a obiectului cererii, omiţând să arate valoarea sumei solicitate cu titlu de dobândă legală solicitată pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, deşi aceasta intră în valoarea taxabilă a cererii potrivit art. 35 alin. (4) din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/1999.
Prin citaţia trimisă reclamantei pentru primul termen de judecată, comunicată acesteia în mod legal prin afişare pe uşa principală a apartamentului în care şi-a stabilit sediul social, conform art. 921 C. proc. civ., i s-au adus la cunoştinţă reclamantei obligaţiile ce îi revin în legătură cu taxa judiciară de timbru, respectiv modul în care trebuie completată cererea de chemare în judecată, existenţa obligaţiei de plată şi modul în care trebuie determinat cuantumul taxei judiciare de timbru, indicându-se explicit normele ce trebuie avute în vedere la calcularea acestei taxe, reclamantei fiindu-i comunicată chiar rezoluţia de la primirea cererii.
Tribunalul a mai reţinut că reclamanta nu a formulat cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar.
De asemenea, s-a constatat că reclamanta a depus în şedinţa publică din 18 noiembrie 2011 un timbru judiciar mobil în cuantum de 5 lei şi un ordin de plată a sumei de 24 669,30 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru în contul Primăriei sectorului 3 al Municipiului Bucureşti (fila 153). Conform menţiunilor din cuprinsul ordinului de plată, plata a fost făcută de S.C.A. O., C. şi Asociaţii pentru reclamanta M.
În raport de completarea cererii de chemare în judecată depusă de reclamantă la data de 18 noiembrie 2011 în şedinţă publică (fila 106) şi de formula de determinare a taxei judiciare de timbru stabilită de instanţă, conform pct. II. 5 din rezoluţia de la primirea cererii (fila 2), comunicată reclamantei împreună cu citaţia pentru termenul stabilit la data de 18 noiembrie 2011, pe care reclamanta nu a contestat-o prin formularea cererii de reexaminare, taxa judiciară de timbru apare ca fiind insuficientă.
Astfel, conform formulei pentru calculul taxei judiciare de timbru stabilită de instanţă, comunicată reclamantei şi necontestată de aceasta, M. ar fi trebuit să achite suma de 21.410 lei pentru cererea principală, la care se adaugă 8 lei, pentru dobânda solicitată pentru perioada ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată şi 7362,29 lei pentru dobânda solicitată pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată.
Drept urmare, deşi raportat la completarea cererii depusă la solicitarea instanţei, reclamanta datora suma de 28780,29 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru aceasta a achitat doar 24 669,30 lei, circumstanţă în care cererea de chemare în judecată a fost apreciată ca insuficient timbrată.
Faţă de prevederile art. 36 alin. (2) din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, potrivit cărora, în cazul în care cererea nu cuprinoe datele necesare pentru determinarea taxei judiciare de timbru la primirea acesteia de către insta.iţă se poate da un singur termen pentru îndeplinirea obligaţiilor în legătură cu taxa judiciară de timbru, cererea reclamantei de acordare a unui al doilea termen, pe lângă cel stabilit la data de 18 noiembrie 2011 pentru când i s-au adus la cunoştinţă în mod complet toate obligaţiile în legătură cu determinarea şi plata taxei judiciare de timbru, nu a fost primită.
În aceste condiţii, în conformitate cu prevederile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997, instanţa a admis excepţia netimbrării, dispunând anularea cererii de chemare în judecată ca insuficient timbrată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta SC M.L. SRL
La termenul de judecată din 30 aprilie 2012, Curtea a pus în discuţia părţilor excepţia lipsei dovezii de reprezentant a avocatului apelantei şi prin încheierea de dezbateri ce constituie practicaua prezentei decizii a dispus respingerea acestei excepţii ca neîntemeiată, cu motivarea arătată în aceasta. Se constată însă că intimata a utilizat în susţinerea aceleiaşi excepţii a lipsei calităţi de reprezentant şi un argument pretins a fi legat de capacitatea de exerciţiu a societăţii comerciale apelante, argument care, însă nu a fost dezvoltat cu referire la o atare capacitate, ceea ce conduce la concluzia că în realitate intimata, deşi a utilizat sintagma „ capacitate de exerciţiu", în realitate se referea tot la „calitatea de reprezentant", aspecte clarificate mai sus (în practica).
Prin Decizia civilă nr. 216 din 30 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta SC M.L. SRL împotriva sentinţei civile nr. 21463 din 18 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială, s-a anulat sentinţa apelată şi s-a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
1. în ce priveşte critica referitoare la nelegala citare „cu copia Rezoluţiei întocmite de instanţă" prin care se punea în vedere reclamantei să achite o taxă de timbru în cuantum de 21.410 lei (fila 2 din dosarul Tribunalului), instanţa de apel a constatat că aceasta este fondată, deoarece, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta şi-a indicat un „ sediu ales", conform art. 93 din C. proc. civ. la S.C.A. „ O., C. şi Asociaţii" din Bucureşti, sector 1 (fila 3 din acelaşi dosar).
În acest sens, curtea de apel a apreciat că indicarea „persoanei" căreia să îi fie înmânată citaţia s-a făcut în mod corespunzător, cu respectarea art. 93 din C. proc. civ., de vreme ce s-a indicat însăşi persoana juridică societatea civilă de avocaţi care cuprinde în denumirea sa şi numele câtorva dintre avocaţii asociaţi. Astfel, aşa cum a susţinut şi apelanta-reclamantă, instanţa a dat o interpretare nepermis de restrictivă dispoziţiilor art. 93 din C. proc. civ. procedând la citarea societăţii la sediul său social (de altfel expirat) în ciuda indicării unui sediu ales, deoarece dispoziţia procedurală nu face distincţia când utilizează sintagma „indicarea persoanei", după cum este vorba de o „ persoană fizică" sau „persoană juridică", ceea ce înseamnă că este legal şi suficient ca partea să indice orice categorie de astfel de persoane pentru înmânarea citaţiei.
Procedând astfel, cu consecinţa necunoaşterii de către reclamanta, care şi-a indicat un sediu ales la avocatul său ce putea fi identificat cu uşurinţă a conţinutului laborios al Rezoluţiei judecătorului şi mai apoi, cu consecinţa anulării ca insuficient timbrată a cererii de chemare în judecată, s-a statuat că prima instanţă a produs reclamantei o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinţei, conform art. 105 alin. (2) din C. proc. civ. şi, respectiv, trimiterea cauzei spre rejudecare (având în vedere şi faptul să aceasta a solicitat expres în scris trimiterea cauzei spre rejudecare, conform art. 297 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ.).
S-a apreciat că aspectele privind neefectuarea operaţiunilor de publicitate a noului sediu social al societăţii reţinute de instanţă nu sunt relevante, în condiţiile indicării unui sediu ales şi, mai ales a neîmpiedicării soluţionării cauzei prin neîndeplinirea unei astfel de obligaţii, a nevătămării părţii adverse sau a procedurii de judecată în sine, în raport cu cele reţinute de instanţa de apel mai sus.
2. Referitor la criticile arătate de apelantă cu privire la modul cum instanţa a înţeles să soluţioneze excepţia netimbrării, instanţa de apel a constatat, de asemenea, că acestea sunt fondate.
Astfel, chiar presupunând că reclamanta a primit în condiţii de procedură legală de citare, Rezoluţia laborioasă în cuprinsul căreia este inserată obligaţia în sarcina reclamantei de a timbra cererea cu o taxă de timbru în cuantum de 21.410 lei, „la care se va adăuga taxa judiciară de timbru aferentă valorii în lei a sumei solicitate cu titlu de dobândă" ( a se vedea Rezoluţia de la fila 2), al cărei cuantum nu a fost stabilit de instanţă şi nici comunicat în prealabil părţii, se constată că la primul termen de judecată acordat în acest sens, reclamanta, de bună-credinţă, prezentându-se prin reprezentantul său avocat, a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 24.669,30 lei, respectiv o sumă mai mare decât cea indicată de judecător în Rezoluţie (fila 153), astfel că referitor la taxa de timbru cuantificată exact de judecător, reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia, nefiind imputabilă o eventuală atitudine de rea-credinţă procedurală.
Mai mult, din încheierea de dezbateri de la termenul de judecată din 18 noiembrie 2011 ( fila 109 din dosarul tribunalului) nu rezultă că instanţa a stabilit şi comunicat reclamantei, în raport cu cererea completatoare referitoare la cuantumul dobânzii aferente pretenţiei principale, depusă la acelaşi termen (filele 106-108 din dosar) diferenţa de sumă între ceea ce s-a achitat cu titlu de taxă de timbru de către reclamantă (24.669,30 lei) şi ceea ce s-a considerat de către instanţă că ar fi datorat, raportat la completarea depusă.
Or, în lipsa îndeplinirii de către instanţă a unor obligaţii procedurale ce îi revin deopotrivă alături de cele ale părţilor, nu se putea aplica sancţiunea anulării cererii, pentru mai multe moiive:
În speţă, instanţa de judecată, deşi nu a determinat cuantumul total al taxei de timbru după precizările făcute expres şi la cererea instanţei, de reclamantă, a apiicat sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.
Este adevărat că reclamanta avea obligaţia pe de o parte de a timbra anticipat, conform art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, iar pe de altă parte, de a indica valoarea totală a obiectului cererii (inclusiv dobânda). însă, în cauza de faţă, reclamanta era îndreptăţită în raport cu dispoziţiile art. 132 alin. (1) raportat la art. 134 din C. proc. civ. să precizeze cuantumul dobânzii şi la prima zi de înfăţişare, ceea ce s-a şi întâmplat.
De aceea, după precizarea valorii totale a obiectului cererii, depusă la data de 18 noiembrie 2011, instanţa avea obligaţia procedurală de a calcula şi determina conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cuantumul total al taxei de timbru, obligaţia de a aduce la cunoştinţa cuantumul total al taxei de timbru şi, pentru respectarea dreptului reclamantei la un proces echitabil şi a dreptului de a formula cerere de reexaminare în cazul în care nu era de acord cu acest cuantum, de a acorda un termen rezonabil pentru a da posibilitatea părţii de a aduce la îndeplinire obligaţia procedurală.
Mai mult, o dată cu cererea precizatoare, reclamanta a depus şi o notă de timbraj, în care susţine şi explică modul în care aceasta a calculat taxa de timbru plătită în raport cu valoarea totală a obiectului cererii.
Aşadar, dezbaterea acestei chestiuni prealabile precum şi cuantumul taxei de timbru datorate nu se putea face decât la termenul de judecată din 18 noiembrie 2011, când instanţa avea obligaţia de a şi determina cuantumul exact al acestei taxe (dacă acesta era altul decât cel comunicat prin Rezoluţie), de a pune în vedere părţii acest cuantum precum şi de a acorda un termen pentru îndeplinirea obligaţiei procedurale.
Altfel spus, deşi instanţa a pus în vedere prin Rezoluţie, reclamantei (şi a citat-o pe aceasta cu o atare menţiune, în mod nelegal, la sediul social, iar nu la sediul ales) să indice valoarea dobânzii şi să timbreze corespunzător, în conţinutul acestei obligaţii procedurale (prevăzute de dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.), nu se include de plano şi aceea de a timbra cu o taxă de timbru în cuantum de. ( obligaţie reglementată de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997), deoarece un atare cuantum nu a fost stabilit şi adus la cunoştinţa părţii, decât prin considerentele sentinţei apelate.
Este aşa deoarece reclamanta, de bună-credinţă a depus diligente procedurale şi a făcut susţineri cu privire la problema de drept referitoare la timbrarea cererii sale, astfel că instanţa, după ce respingea aceste susţineri, motivat, avea obligaţia de a cuantifica obligaţia de timbrare şi numai după aceea, în caz de refuz nejustificat, să procedeze la aplicarea sancţiunii anulării, iar dacă se formula cerere de reexaminare, să ţină seama de soluţia dată acesteia.
În cadrul aceleiaşi critici fondate s-a reţinut şi lipsirea reclamantei de dreptul de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru, este de asemenea fondată, de vreme ce reclamanta putea exercita o astfel de cale de atac, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, în termen de 3 ziie de la data la care taxa ar fi fost stabilită şi i-ar fi fost comunicată părţii.
În cauză însă, reclamanta a fost lipsită de o astfel de posibilitate, de vreme ce la termenul de judecată din 18 noiembrie 2011, instanţa nu numai că nu a stabilit cuantumul total al taxei de timbru, nu l-a comunicat expres părţii, dar nefiind de acord cu susţinerile reclamantei privind modul de calcul al taxei de timbru, a aplicat direct şi imediat (fără a trece cele 3 zile în care se putea contesta modul de stabilire a taxei de timbru) sancţiunea anulării cererii ca insuficient timbrată.
Dreptul de a formula cerere de reexaminare este desigur inclus în conţinutul dreptului reclamantei la un proces echitabil, reglementat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) dir, Constituţia României, de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 304/2004 şi de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece priveşte o cale de atac la îndemâna părţii împotriva unei soluţii date unei chestiuni prealabile, dar de care depinde însăşi judecata cererii de chemare în judecată (timbrarea cererii fiind o chestiune ce priveşte sesizarea instanţei, analizată cu prioritate, pe cale de excepţie). Lipsind partea de dreptul de a formula cerere de reexaminare, instanţa a săvârşit o încălcare a dreptului reclamantei la un proces echitabil (formă procedurală), vătămare ce nu ar putea fi reparată decât prin anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea cererii reclamantei în condiţii echitabile, conform art. 105 alin. (2) din C. proc. civ.
De altfel, reclamanta şi-a şi exercitat acest drept, formulând cerere de reexaminare (filele 164-166 din dosarul tribunalului) însă, în raport de faptul că cererea de chemare în judecată fusese deja soluţionată, respectiv anulată ca insuficient timbrată, completul învestit cu această cerere, a apreciat că după soluţionarea cererii de chemare în judecată în sensul anulării acesteia ca insuficient timbrată, reexaminarea modului cum a fost calculată taxa de timbru -a devenit inadmisibilă, aceasta fiind deja o chestiune ce ar putea fi invocată în calea de atac.
În acest fel, s-a constatat o nouă vătămare produsă părţii prin acest mod de a proceda, vătămare cu privire la lipsirea de dreptul de a formula cerere de reexaminare, ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea întregii hotărâri şi reluarea judecăţii.
Reclamanta nu a cunoscut niciodată (mai înainte de judecarea cererii sale pe excepţia neiimbrării) cuantumul total al taxei judiciare de timbru datorate în această cauză, adică 28.880,29 lei (după aprecierea judecătorului cauzei), pe care îl regăsim abia în considerentele sentinţei, redactate la data de 20 decembrie 2011, pentru a putea: a) fie să conteste acest cuantum ( conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 146/1997), lit. b) fie să îşi asume în mod conştient aplicarea sancţiunii nulităţii cererii, în caz de refuz, c) fie să achite taxa de timbru în cuantumul stabilit de instanţă, chiar dacă nu era de acord cu acest mod de calcul.
Prin modul cum s-a judecat excepţia netimbrării, la acelaşi termen de judecată la care instanţa pare că a respins susţinerile reclamantei privind modul de calcul al taxei de timbru raportat la capătul principal şi capătul accesoriu ale cererii ( separat, cum a calculat instanţa ulterior, prin considerente sau cumulat, la valoarea totală a obiectului cererii, cum a calculat reclamanta prin Nota de timbraj - deşi nu rezultă expres din încheierea de dezbateri ce constituie practicaua sentinţei ), fără a acorda în mod obiectiv posibilitatea de a achita diferenţa sau de a contesta pe calea reexaminării calculul instanţei, reclamanta a fost lipsită în mod nelegal de mai multe drepturi procedurale expres reglementate de dispoziţiile evocate şi citate mai sus ( între care dreptul de a opta între achitarea diferenţei de taxă de timbru sau de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru şi de a beneficia de judecata unei astfel de căi de atac, dreptul său fiind sustras prin soluţionarea în acest fel a excepţiei netimbrării).
3. Instanţa de apel a reţinut că nu este lipsită de relevanţă nici critica apelantei formulată în subsidiar, privind obligaţia instanţei ca, în cazul în care aprecia că nu este timbrat corespunzător capătul de cerere accesoriu privind dobânda, să soluţioneze totuşi, în limita timbrajului satisfăcut, cel puţin capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii plăţilor neautorizate, dar executate de bancă, indicate în primul capăt de cerere, evaluate iniţial şi timbrate corespunzător, conform art. 35 alin. (6) din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 760/1999 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.
De altfel, obligaţia instanţei de a soluţiona cererea în limita timbrajului derivă şi din conţinutul art. 20 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 146/19097, iar în cazul de faţă, cu atât mai mult cu cât capătul principal al cererii fusese suficient timbrat, taxa de timbru achitată fiind chiar mai mare decât cuantumul datorat pentru cererea principală evaluată prin cererea introductivă.
Analizând apoi aspectele privind modul de calcul al taxei de timbru, raportat la diferenţa dintre ceea ce a calculat instanţa şi ceea ce a calculat reclamanta, instanţa de apel a apreciat că taxa se va calcula la valoarea totală a pretenţiilor, aşa cum au fost acestea cuantificate la termenul de judecată din 18 noiembrie 2011, aspect ce rezultă din dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 care utilizează sintagma „ valoarea. declarată în acţiune sau cerere." în acest sens, obiectul cererii se evaluează ca un tot unitar, chiar dacă unele dintre pretenţii derivă din raporturi juridice de drept substanţial principale, iar altele au natură accesorie, astfel că taxa de timbru a fost corect calculată de către reclamantă, cererea sa fiind legal şi suficient timbrată.
De aceea, curtea de apel constatând că prima instanţa soluţionat greşit excepţia netimbării cererii, cu încălcarea principiilor şi dispoziţiilor legale mai sus menţionate, în temeiul art. 297 alin. (1) teza a II a din C. proc. civ., a admis apelul, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Referitor la apărările de fond invocate de către intimată prin întâmpinare, instanţa de apel a constatat că acestea privesc însuşi fondul cererii de chemare în judecată, aspect ce nu poate fi judecat pentru prima oară în apel, în condiţiile în care instanţa de apel, în temeiul art. 295 din C. proc. civ. verifică doar ceea ce s-a judecat de către prima instanţă, adică soluţia dată excepţiei netimbrării, aceste susţineri urmând a fi analizate însă la rejudecare de către prima instanţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.R. SA Bucureşti, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului reclamantei ca neîntemeiat şi menţinerii sentinţei civile nr. 21463 din 18 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca temeinică şi legală, pentru motivele expuse mai jos:
1) În ceea ce priveşte citarea părţilor, susţine recurenta, nu pot fi invocate apărări în ceea ce priveşte nelegalitatea citării părţilor, atât timp cât reclamanta a fost citată în mod corect la sediul acesteia, aşa cum rezultă din extrasul O.R.C., conform art. 93 C. proc. civ.
Instanţa de fond, în rezoluţia comunicată reclamantei odată cu citaţia a specificat faptul că "reclamanta se citează la sediul social, deoarece nu au indicat numele persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură la sediul ales" indicând şi temeiul legal (art. 93 C. proc. civ.).
Nu poate fi reţinut aspectul invocat de către apelantă cu privire la incorecta citare a părţilor atât timp cât Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 21463 din 18 noiembrie 2011 a precizat clar faptul că "procedura de citare este legal îndeplinită".
De asemenea, susţine recurenta, nu poate fi reţinută critica apelantei cu privire la eroarea produsă de instanţa de fond, deoarece dispoziţiile art. 93 C. proc. civ. sunt imperative şi de stricta interpretare arătând sancţiunea legala în condiţiile nedesemnării persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură.
Prin cererea introductivă, reclamanta şi-a ales sediul la "S.C.A. O., C. şi Asociatii cu sediul în Bucureşti, sector 1, prin avocat T.O. ", fără a desemna persoana care va prelua actele de procedură ce se vor efectua. Nu trebuie să se confunde societatea civilă de avocatură cu una din persoanele fizice - avocaţi - pe care le reprezintă, societatea putând avea şi alţi angajaţi (secretara, funcţionar, şofer, etc), şi în nici un caz, instanţa de apel nu poate considera, fără nici un fel de probaţiune, ci doar pe prezumţii total nefondate, că reclamanta-apelantă a intenţionat să considere persoana împuternicită în scop procesual ca fiind unul din reprezentanţii societăţii de avocatură.
Faţă de faptul ca instanţa de fond s. reţinut că reclamanta a fost sancţionată (n.n. Tribunalul Bucureşti recunoscând caracterul sancţionator al prevederilor art. 93 C. proc. civ. şi deci imperativul normei) cu citarea la sediul reclamantei, unde citaţia a fost afişată şi cu anularea cererii pentru netimbrare, citaţia a fost însoţită de Rezoluţia judecătorului prin care reclamantei i-a fost adusa la cunoştinţa timbrajul pe care trebuia să îl satisfacă până la primul termen de judecată. Mai mult, pe citaţia comunicată reclamantei este înscrisă menţiunea cu privire la "cu un exemplar al rezoluţiei de la primirea cererii dosarului şi cu menţiunea de a îndeplini toate obligaţiile procesuale prevăzute în rezoluţie ", rezoluţia făcând parte integrantă (corp comun) cu citaţia transmisă.
Din prevederile art. 93 C. proc. civ. nu rezultă faptul că persoana desemnată în vederea primirii actelor de procedură poate să fie un avocat, o societate civilă de avocaţi sau o alta entitate, având în vedere intenţia practica a legiuitorului care a decis că actele de procedura nu pot fi comunicate decât unei persoane fizice, reprezentant sau angajat al aparitorului/entităţii.
Acest aspect reiese şi din prevederile art. 91 C. proc. civ. "înmânarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură, în cazurile prevăzute de art. 87 pct. 1, 2, 3, 5 şi 7, precum şi în cele prevăzute de art. 90 alin. (3), (4), (5) şi (6) sau atunci când actul urmează să fie înmânat unui avocat ori notar public, se poate face funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondentei, care îşi va arăta în clar numele şi prenumele, precum şi calitatea, iar apoi va semna dovada".
În ceea ce priveşte indicarea de către reclamanta-apelantă a prevederilor art. 68 alin. (3) C. proc. civ., acest text legal priveşte caracterul general al reprezentării părţii în instanţă, al mandatului general şi nicidecum nu vizează comunicarea actelor de procedură, care are un regim special instituit într-un titlul separat în cadrul codului de procedură civilă, şi anume, "Titlul II Dispoziţii generale de procedura, Cap. II Citaţiile şi comunicarea actelor de procedură".
Referitor la citarea reclamantei la sediul expirat al acesteia, contrar celor afirmate prin motivele de apel, având in vedere extrasul de la O.R.C. ataşat din oficiu de către instanţa de fond la data de 18 noiembrie 2011, sediul reclamantei este expirat din luna iulie 2009, iar faptul ca reclamanta nu şi-a actualizat menţiunile în registrul comerţului referitoare la sediul acesteia, culpă ce-l este exclusiv imputabilă, singura adresă la care putea fi citată conform art. 93 C. proc. civ. este cea de la sediul social indicat în acţiune. Ca mijloc de probă instanţa a avut în vedere extrasul de la Registrul Comerţului ataşat din oficiu la data de 18 noiembrie 2011.
De asemenea, prin citaţia transmisă reclamantei pentru primul termen de judecată, comunicată acesteia în mod legal prin afişarea pe uşa principală a apartamentului în care şi-a stabilit sediul social, conform art. 921 C. proc. civ., i s-au adus la cunoştinţă reclamantei obligaţiile ce-i reveneau în legătură cu taxa judiciară de timbru, respectiv modul în care trebuie completată cererea de chemare în judecată, existenţa obligaţiei de plată şi modul în care trebuie determinat cuantumul taxei judiciare de timbru, indicându-se explicit normele ce trebuie avute în vedere la calcularea acestei taxe, reclamantei fiindu-i comunicată chiar rezoluţia de la primirea cererii.
De altfel, societatea civilă de avocaţi a depus la termenul din 18 noiembrie 2011 taxa judiciară de timbru în cuantum de 24.669,30 lei şi timbru judiciar în sumă de 5 lei, de unde rezultă că societatea civilă de avocaţi a avut cunoştinţă de dispoziţiile din rezoluţie, conformându-se parţial prin achitarea taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar mai sus cuantificate, precum şi prin depunerea cererii precizatoare vizând atât capătul 2 din cererea introductivă cât şi indicarea persoanei desemnată cu primirea actelor de procedură.
2) În ceea ce priveşte timbrajul cererii, arată recurenta, aşa cum se poate observa din Dosarul nr. 54236/3/2011 al Tribunalului Bucureşti, împreuna cu citaţia, părţile au primit şi o rezoluţie a judecătorului prin care acestora li s-a pus în vedere îndeplinirea unor condiţii, condiţii ce au fost complinite de către pârâta recurentă, dar care nu au fost îndeplinite de către reclamantă.
Astfel, aceasta s-a conformat parţial solicitărilor instanţei cu privire la: depunerea unei completări a cererii de chemare în judecată prin care să indice o serie de precizări cu privire la numele avocatului care îi reprezintă în proces, numele persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură; achitarea parţială a taxei de timbru aferentă.
Neîndeplinirea tuturor solicitărilor, inclusiv nedepunerea taxei de timbru aferentă fiecărui capăt de cerere (aşa cum a fost solicitată prin rezoluţie) a determinat instanţa să anuleze cererea de chemare în judecată ca netimbrată, având în vedere prevederile legale (C. proc. civ. coroborat cu legea taxelor de timbru).
În condiţiile în care reclamanta nu era de acord cu achitarea taxei judiciare de timbru (în totalitate sau parţial), aceasta avea posibilitatea de a formula cerere de reexaminare a taxei conform art. 18 din Legea nr. 146/1997, aşa cum de altfel Ie-a fost comunicat reclamanţilor chiar prin rezoluţie, motiv pentru care nu poate fi primită nici această critică.
Art. 20 alin. (1) si (3) din Legea nr. 146/1997 prevăd: "Taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat. Neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii."
Art. 36 din Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede: "(1) Instanţele judecătoreşti au obligaţia de a încunoştinţa părţile, o dată cu citarea, despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate în cazurile în care acţiunile şi cererile au fost trimise prin poştă. (2) în situaţia prevăzută la alin. (1), dacă acţiunile sau cererile nu cuprind datele sau documentaţia necesară caracterizării actului sau calculării taxelor sau dacă nu s-au anexat dovezile din care să rezulte plata acestora, instanţele judecătoreşti stabilesc termenul de judecată şi comunică părţilor, o dată cu citarea, şi obligaţiile în legătură cu taxa judiciară de timbru ce trebuie îndeplinite până la termenul de judecată, sub sancţiunea anulării cererii sau acţiunii."
Cererea introductivă a fost înregistrată fără ca reclamanta să indice valoarea integrală în lei a capetelor de cerere, omiţând să arate valoarea sumei solicitate cu titlu de dobândă legală solicitată pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare in judecată, deşi aceasta intra în valoarea taxabilă a cererii.
Reaminteşte aici că, prin citaţia transmisa reclamantei pentru primul termen de judecată, comunicată acesteia în mod legal prin afişarea pe uşa principală a apartamentului în care şi-a stabilit sediul social, conform art. 921C. proc. civ., I s-au adus la cunoştinţă reclamantei obligaţiile ce-i reveneau în legătură cu taxa judiciară de timbru, respectiv modul în care trebuie completată cererea de chemare în judecată, existenţa obligaţiei de plată şi modul în care trebuie determinat cuantumul taxei judiciare de timbru, indicându-se explicit normele ce trebuie avute în vedere la calcularea acestei taxe, reclamantei fiindu-i comunicată chiar rezoluţia de la primirea cererii.
Prin aceeaşi rezoluţie, instanţa a precizat modalitatea de calcul: "taxa judiciară de timbru a fost calculată separat pentru debitul principal şi pentru cel accesoriu, cele două valori obţinute fiind însumate, conform art. 14 din Legea nr. 146/1997, întrucât cele două capete de cere au finalitate diferit", precum şi calea de atac pe care reclamanta ar avea-o la dispoziţie " împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar se poate formula cerere de reexaminare, conform art. 18 din Legea nr. 146/1997 în termen de 3 zile de la data comunicării", cale de atac care nu a fost uzitată de către reclamantă, astfel că invocarea ca motiv de apel "aplicarea greşită a dispoziţiilor privind modalitatea calcului taxei de timbru" apare ca fiind inadmisibilă şi tardiv formulată.
De altfel, instanţa în mod corect a calculat taxa judiciară de timbru prin însumarea taxelor de timbru aferente fiecărui capăt de cerere şi pentru fiecare valoare în parte, arătând şi temeiul de drept aplicat, art. 14 din Legea nr. 146/1997 care prevede „Când o acţiune are mai multe capete de cerere, cu finalitate diferită, taxa judiciară de timbru se datorează pentru fiecare capăt de cerere în parte, după natura lui, cu excepţia cazurilor în care prin lege se prevede altfel."
Cu privire la anularea parţială a acţiunii de către instanţa de judecată, respectiv „anularea numai a capătului de cerere privind dobânda", prin aceasta sintagma reclamanta recunoscând faptul ca solicitarea dobânzii legale este un capăt de cerere diferit din acţiunea introductiva, indicarea ca temei legal al art. 35 alin. (5) din Ordinul sus menţionat nu are aplicabilitate în speţa de faţă.
Textul legal indicat face referire la sancţiunea pe care legiuitorul o solicită a fi aplicată neîndeplinirii obligaţiei de plată a acţiunii sau cererii.
Ipoteza reclamantei că „textul de lege distinge între termenul de acţiune în sensul de cerere de chemare în judecată în întregul său şi cel de cerere în sensul de capăt de cerere", este unul cel puţin hazardat şi fără consistenţă, având în vedere faptul că legiuitorul a avut în vedere în elaborarea acestui articol a tuturor tipurilor de solicitări, aşa cum apar ele şi sunt stabilite în cadrul legii taxelor de timbru şi a normelor metodologice de aplicarea a acestei legi. ( Ase vedea in acest sens art. 1, 2, 3 din Legea nr. 146/1997, art. 2 din Norma metodologica).
De asemenea, apreciază intimata, nu poate fi reţinut ca motiv de apel aplicarea art. 35 alin. (5) din Ordin privind anularea parţială a acţiunii introductive, interpretarea acestui articol fiind strict aplicabil în situaţia în care cererea de chemare în judecată suferă modificări, or, în cazul de faţă reclamanta, la primul termen de judecată a depus precizări cu privire la acţiunea introductivă, prin cuantificarea dobânzii legale, nicidecum nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată.
Reclamanta avea obligaţia conform rezoluţiei să indice suma rezultată din calculul dobânzii legale şi să timbreze şi acest capăt de cerere, fapt ce nu s-a petrecut.
Mai mult, deşi avea posibilitatea de a renunţa la acest capăt de cerere la primul termen de judecată, reclamanta a înţeles să nu modifice acţiunea, astfel că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică care a vizat întreaga acţiune, cu toate capetele de cerere.
Instanţa de judecată nu are la îndemână posibilitatea de a se pronunţa separat pe capetele de cerere cu care este investită în sensul de a distinge între ele, pentru ca, în această situaţie şi-ar depăşi puterile cu care este investită şi s-ar subroga în drepturile reclamantei, modalitate inacceptabilă din punct de vedere juridic, moral, etic etc.
Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 indicat de către reclamanta apelantă nu este incident în cauza de faţă deoarece nu există elemente noi care să determine o valoare mai mare, elemente apărute în desfăşurarea procesului, cuantificarea dobânzii şi timbrarea la valoare a acestui capăt de cerere fiind impus de instanţă din momentul comunicării rezoluţiei din data de 28 iulie 2011, deci înainte de primul termen de judecată.
Faptul că instanţa nu a stabilit cuantumul exact al taxei de timbru nu îi incumbă cu nimic acesteia, instanţa de judecată având obligaţia de „a-i pune în vedere petentului să achite suma datorată" nicidecum să cuantifice suma, cu atât mai mult cu cât dobânda legală nu a fost precizată în acţiunea introductivă, ci ulterior prin cererea precizatoare. Era un simplu calcul pe care apărătorul reclamantei putea să îl facă încă de la momentul primirii rezoluţiei.
În interpretarea dată de reclamantă art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, s-a strecurat o eroare în sensul în care textul de lege face referire la „suma datorată" şi nu la „cuantumul taxelor datorate", calculul taxei de timbru fiind o obligaţie a părţii din proces şi nu a instanţei de judecată. Calculul pe care instanţa de judecată l-a făcut în timpul şedinţei de judecată de la termenul din 18 noiembrie 2011 a fost cu privire la efectuarea controlului asupra sumei cuantificate că dobânda legală/taxa de timbru, şi nu la stabilirea taxei de timbru aferentă dobânzii legale, această sarcină revenindu-i reclamantei din momentul comunicării rezoluţiei.
Recurenta a reiterat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care semnează cererea de chemare în judecată/apelul privind pe SC M.L. SRL, arătând următoarele argumente:
Aşa cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta este SC M.L. SRL, prin reprezentant legal Wilhelm Wolfgang, or aşa cum rezultă din formularul Recom Online din data de 04 noiembrie 2011, pe care îl anexează prezentei, mandatul administratorului W.W.G. a expirat din data de 16 iulie 2011.
Mai mult, conform. portalului instanţelor de judecată, pe rolul instanţelor judecătoreşti exista mai multe dosare în care părţi sunt asociaţii/administratori ai societăţii reclamante.
Faţă de dosarele aflate pe rolul instanţelor, a solicitat S.C.A. O., C. şi Asociatii, la data de 09 noiembrie 2011, cu ocazia întâlnirii la concilierea directă la care a participat, să comunice conţinutul, stadiul şi soluţiile instanţelor, urmând să comunice instanţei aceste informaţii pe care intimata le consideră vitale în soluţionarea prezentei cauze.
Pentru a fi validă, cererea de chemare în judecată trebuia să fie semnată fie de un administrator al cărui mandat să fie valid şi care să parvină de la ambii asociaţi ai SC M.L. SRL, fie de avocatul al cărui mandat a fost dat de o persoană competentă în acordarea acestuia.
Or, aşa cum reiese din aspectele indicate mai sus, mandatul administratorului W.W.G., chiar dacă a fost valabil la un moment dat, în prezent el nu mai este valabil.
Faţă de aspectele invocate mai sus, cererea de chemare în judecată a fost introdusă de o persoană fără a avea calitatea de reprezentant, motiv pentru care solicită admiterea excepţiei invocată.
Recurenta reiterează şi excepţia lipsei de reprezentant al S.C.A. O., C. şi Asociaţii, arătând că, în condiţiile în care se va observa ca W.W.G. nu a avut un mandat special în vederea introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, rezultă pe cale de consecinţă că mandatul acordat societăţii de avocatură de către administratorul societăţii reclamante nu este valabil, motiv pentru care SC M.L. SRL nu poate fi reprezentată în instanţă de către societatea de avocatură.
De altfel, acest aspect a fost invocat de intimată şi prin Procesul verbal încheiat la data de 09 noiembrie 2011, în temeiul art. 7201 C. proc. civ. pe care l-a ataşat.
De asemenea, recurenta invocă excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a SC M.L. SRL:
Aşa cum apreciază în cele de mai sus enunţate, reclamanta nu a făcut dovada în fata instanţei că are capacitate de exerciţiu, şi, prin urmare, poate sta în judecată. Astfel, nu a fost comunicată vreo hotărâre A.G.A. a celor doi asociaţi (Lindner Aktiengesellschaft Decken-, Boden-, Trennwandsysteme si SC M.I.G. SRL), din care să rezulte mandatul valabil exprimat de către cei doi asociaţi cu privire la introducerea prezentei cereii de chemare în judecată.
Mai mult, aşa cum a arătat mai sus, între cei doi asociaţi/administratori există disensiuni de ordin comercial şi financiar, de care nu are cunoştinţă să fi fost finalizate de către instanţele judecătoreşti.
Faţa de cele prezentate mai sus, arată că SC M.L. SRL nu are la acest moment capacitate de exerciţiu şi nu poate sta în judecată în calitate de reclamantă.
De altfel, se mai susţine, SC M.I.G. SRL, unul din cei doi asociaţi ai societăţii reclamante, i-a comunicat prin adresa pe care o depune alăturat faptul că este în litigiu cu celălalt asociat în ceea ce priveşte calitatea de administrator a d-lui D.M.N., precum şi a pretinselor plaţi făcute în mod nejustificat.
Chiar dl. W.W.G., prin adresa din data de 27 februarie 2009, îi comunica faptul că „vom încerca să clarificam această situaţie în interiorul SC M.L. SRL şi vă aducem totuşi la cunoştinţă, că vom cere despăgubiri pentru eventualele daune de la SC V.R. SA, dacă nu vom reuşi să clarificăm situaţi în alt mod"
De asemenea, în temaiul art. 244, alin. (1), pct. 1 C. proc. civ., intimata a solicitat suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea în mod definitiv şi irevocabil a dosarelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti ce au ca obiect diferendele legate de calitatea de asociat/administrator în cadiul societăţii reclamante.
Pe fond, recurenta - pârâtă mai susţine:
Situaţia descrisă de către reclamantă în cererea de chemare în judecată nu este una obiectiv/ă, faptele prezentându-se în mod denaturat.
În realitate, evoluţia evenimentelor se prezintă astfel:
La data de 08 august 2008 între reclamantă, reprezentată de administrator N.D.M. şi B. s-au semnat:
- Contractul de deschidere de cont curent şi fisa specimenelor de semnătură prin care se prevede că societatea poate să efectueze operaţiuni cu o singura semnătură, respectiv a dl. N.D.M. Prin însăşi definiţia specimenului de semnătură, acesta presupune ca documentele prin care se dispun operaţiuni să fie pe suport hârtie.
Contractul de prestare a S.I.B. V.B. Direct şi anexa la aceasta privind utilizatorii autorizaţi să efectueze operaţiunile prevăzute în contractul de V.B. Direct, respectiv dl N.D.M.
Ambele contracte s-au încheiat cu respectarea prevederilor legale, astfel;
La pct. 10.4. lit. d) din actul constitutiv al SC M.L. SRL se arată ca administratorii pot să încheie separat (adică fără acordul expres al celorlalţi administratori) contracte în numele societăţii cu o valoare până la concurenta sumei de 20.000 euro, ori valoarea acestor contracte nu depăşea la momentul semnării lor suma de 20.000 euro (comisioane şi alte taxe bancare). Totalul comisioanelor încasate pentru prestarea serviciilor de către Bancă prin V.B. Direct este de aproximativ 170 lei până la data prezentei adrese.
În data de 25 septembrie 2008, arată recurenta, s-a depus la bancă un nou specimen de semnături (cel anexat la cererea de chemare în judecata a reclamantei) şi s-a anulat specimenul de semnături din 08 august 2008 pentru operaţiunile pe suport hârtie.
Modificarea specimenului de semnături s-a efectuat cu respectarea legislaţiei, astfel:
Art. 72. din Legea nr. 31/1990 prevede: „Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele special prevăzute în această lege."
La data modificării specimenului de semnături, în 25 septembrie 2008, Banca nu a solicitat Administratorilor mandatul special dat de A.G.A. privind puterile conferite, prezumând că aceştia au acest mandat. Aşa cum rezultă din art. 384 C. com. Banca nu avea obligaţia să solicite acest mandat, ci doar un drept, de care însă nu a uzat.
Conform art. 384 C. com. „Mandatarul este dator să-şi arate mandatul persoanelor cu care tratează, când i se cere. El nu poate opune celor de al treilea instrucţiunile deosebite ce i s-ar fi dat de către mandant, afară numai daca nu probează că aceştia aveau cunoştinţă de ele în momentul când obligaţiunea a fost contractată".
Menţinerea dl. N.D. ca utilizator autorizat pentru serviciul V.B. Direct ulterior datei de 25 septembrie 2008 s-a efectuat în conformitate cu dispoziţiile legale şi contractuale.
Astfel, SC M.L. SRL nu a depus la bancă nici o notificare de încetare a contractului de V.B. Direct sau o solicitare de modificare a anexei 2 la acesta şi nici vreo hotărâre A.G.A. din care să rezulte că acesta nu mai are dreptul individual de a efectua operaţiuni de plaţi prin V.B. Direct.
Nu se poate consideia că schimbarea specimenului de semnătură pentru operaţiuni efectuate la sediul băncii prin O.P. sau numerar, ce presupun o semnătură olografă, echivalează cu revocarea drepturilor de utilizator autorizat, care presupun o semnătură electronica.
Din punct de vedere legal modificarea unui contract nu este de natură a modifica un alt contract, chiar dacă ambele contracte sunt încheiate între aceleaşi părţi.
În cazul în care dl N.D. a acţionat contrar instrucţiunilor primite de la SC M.L. SRL cu încălcarea mandatului primit, acesta nu a informat Banca şi urmează să răspundă faţă de societate, conform art. 381 C. com. „Mandatarul care nu se conforma instrucţiunilor primite de la mandant, răspunde de daune interese, "şi conform articolului 382 C. com.: „Mandatarul este dator a încunoştinţa fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului."
Dacă în urma primirii acestei încunoştinţări, mandantul întârzie răspunsul un timp mai lung decât cel cerut de natura afacerii, el este considerat că a acceptat executarea mandatului, chiar dacă mandatarul a trecut peste limitele mandatului."
Faţă de faptul că a) operaţiunile efectuate prin V.B. Direct sunt reflectate în contul curent al societăţii; b) SC M.L. SRL a ridicat lunar extrasele de cont pentru întocmirea balanţelor lunare, precum şi situaţiei financiare la 31 decembrie 2008, luând astfel la cunoştinţă de operaţiunile efectuate de Dl N.D. prin V.B. Direct; c) SC M.L. SRL nu a notificat băncii încetarea contractului de prestări servicii V.B. Direct sau modificarea anexei 2, şi nici nu a depus o hotărâre A.G.A. privind drepturile autorizate pentru serviciul V.B. Direct; d) SC M.L. SRL nu a contestat nici o tranzacţie în termen de 15 zile de la data la care se poate considera în mod rezonabil că aceasta a ajuns la client, conform pct. 13 din Condiţiile generale de afaceri ale SC V. SA, parte integrantă din convenţia de deschidere cont; e) dl. M.R. (una dintre persoanele autorizate pe contul curent) a primit bani de la societate prin V.B. Direct in doua rânduri, tranzacţie necontestată; f) în perioada în care s-au efectuat plăţile prin Internet Banking ce fac obiectul prezentului litigiu Dl N.D. nu a fost revocat de către A.G.A. din funcţia de administrator şi a avut în continuare drept de semnătură A, în baza contractului de cont curent;g) dl W.W., în calitate de administrator ce a sesizat efectuarea de plaţi prin V.B. Direct, avea dreptul să solicite oricând BĂNCII un extras cu toate operaţiunile efectuate pe cont, contra comisioanelor prevăzute în tariful de comisioane al băncii şi să ia masuri pentru modificarea anexei 2 la Contractul de prestare a Serviciului V.B. Direct, se poate concluziona că SC M.L. SRL a luat la cunoştinţă şi a acceptat efectuarea plaţilor de către Dl. N.D. prin serviciul V.B. Direct, ca utilizator autorizat din partea societăţii.
Mai mult, se pare că angajaţii societăţii SC M.L. SRL obişnuiau că pentru plăţile efectuate prin Internet Banking să completeze şi ordin de plată semnat de persoanele autorizate pentru a avea în propria contabilitate ordine de plată semnate. În acest sens, depune doua ordine de plată în copie pe suport hârtie, ce au fost prezentate Băncii de către SC M.I.G. SA pentru plăţile în sumă de 500.000 lei şi 400.000 lei, efectuate electronic de către SC M.L. SRL la data de 16 februarie 2009, respectiv la data de 16 aprilie 2009, ordine de plata ce poartă semnătura a două persoane conform celor două ordine de plată pe care le anexează.
Solicită recurenta să se respingă şi motivul arătat în cererea introductivă privind ratificarea contractului de Internet banking având în vedere împrejurarea că, în condiţiile în care s-ar impune ratificarea acestui contract de către cel de-al doilea administrator, această operaţiune trebuia efectuată de către societate şi nu de către Bancă, căreia trebuia să-i fie adusă la cunoştinţă această nouă situaţie.
Recuperarea sumelor plătite de către SC M.L. SRL către terţi prin serviciul V.B. Direct se poate realiza numai de la beneficiarii sumelor, dacă sumele plătite nu au fost datorate, pentru îmbogăţire fără justă cauză. Cum SC M.I.G. SRL, unul din beneficiarii sumelor, este acţionarul SC M.L. SRL, recuperarea sumelor de la acesta are ca temei prevederile art. 80 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,, Asociatul care, fără consimţământul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său sau în acela al unei alte persoane este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate." si art. 79. - (1) Asociatul care, într-o operaţiune determinată, are, pe cont propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nici o deliberare sau decizie privind această operaţiune. (2) Asociatul care contravine dispoziţiilor alin. (1) este răspunzător de daunele cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută."
Banca nu are obligaţia legală sau contractuală să verifice dacă plăţile fiecărui client sunt datorate conform contractelor încheiate de client şi conform serviciilor/bunurilor furnizate efectiv de terţ Clientului. Astfel de servicii ar implica multe resurse umane, de timp şi materiale, iar clienţii nu ar fi dispuşii să plătească astfel de servicii costisitoare, ce ar putea cauza şi întârzieri mari în efectuarea plaţilor. Aceasta este obligaţia administratorilor societăţii, pentru care sunt remuneraţi şi se bazează pe încrederea pe care acţionarii Ie-o acordă acestora.
În cazul în care aceste sume nu se pot recupera de la terţi, recuperarea sumelor se poate face de la Administratorul care a ordonat plăţile, conform art. 383 C. com.: „Mandatarul care schimba destinatiunea sumelor primite în socoteala mandantului, e dator dobânda la aceste sume din ziua în care Ie-a primit, deosebit de daune interese provenind din neîndeplinirea mandatului şi de orice altă acţiune, chiar penală, în caz de doi sau fraudă," Art. 78 din Legea nr. 31/1990 „(1) Dacă un administrator ia iniţiativa unei operaţiuni ce depăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, acesta trebuie să înştiinţeze pe ceilalţi administratori, înainte de a o încheia, sub sancţiunea suportării pierderilor ce ar rezulta din aceasta" si art. 86.din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale: - (1) Pentru aprobarea situaţiei financiare anuale şi pentru deciziile referitoare la introducerea acţiunii în răspunderea administratorilor este necesar votul asociaţilor reprezentând majoritatea capitalului social."
În cazul în care, faţă de SC M.L. SRL se va deschide procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2006 exista posibilitatea antrenării răspunderii administratorilor acesteia, conform art. 138 din această Lege dacă apariţia stării de insolvenţă a Clientului se datorează acestora (au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea; au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia, etc).
De asemenea, societatea poate formula plângere penala împotriva administratorului Nichifor Danut, şi să se constituie parte vătămata cu sumele nerecuperate de la SC M.I.G. SRL
Din cele precizate mai sus de recurentă, prin care a arătat situaţia de fapt şi pentru care anexează şi actele de care a făcut vorbire, aceasta consideră că reiese faptul că Banca a acţionat în mod legal şi conform clauzelor contractuale, neputând fi pusă la îndoiala reaua credinţa a intimatei.
Prin prisma acestor aspecte recurenta nu a făcut nimic altceva decât să respecte clauzele contractuale şi să procedeze în consecinţă, astfel că susţinerile reclamantei cu privire la caracterul nelegal şi abuziv al deciziilor băncii sunt total nefondate şi solicită a fi respinse.
Astfel, arată că din actele depuse la dosarul cauzei, precum şi din administrarea materialului probator nu reiese existenţa unui prejudiciu, şi câtă vreme nu s-a dovedit nicio clipă existenţa acestui prejudiciu solicită respingerea acesteia.
Prin pronunţarea unei sentinţe ce i-ar obliga la restituirea sumelor pretinse de reclamantă s-ar ajunge în situaţia în care, patrimoniul acesteia s-ar mari nejustificat cu aceste sume, ajungându-se la situaţia "îmbogăţirii fără justa cauză".
De asemenea, nu a fost nici relevată şi nici demonstrată existenţa unui prejudiciu produs societăţii reclamante de către recurentă.
Atât timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile menţionate mai sus, solicitarea reclamantei este nefondată.
Pentru motivele expuse şi având în vedere temeiul legal şi dovezile rezultând din toate înscrisurile pe care se bazează susţinerile, recurenta -pârâtă solicită admiterea recursului, anularea deciziei recurate şi menţinerea sentinţei civile nr. 21463 din 18 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti ca temeinică şi legală.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Prin recursul promovat, pârâta reiterează apărările susţinute prin întâmpinarea formulată în apel, ori în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
Astfel, motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ. ce poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori stmine de natura pricinii a fost menţionat mai mult formal, fără a se arăta în mod concret motivele care nu au fost analizate de instanţa de apel sau care sunt concluziile pe care instanţa de apel Ie-a reţinut în neconccrdanţă cu considerentele ori dispozitivul hotărârii.
Din motivarea explicită şi argumentele aduse în sprijinul soluţiei rezultă că s-au respectat circumstanţele cauzei şi că au fost analizate motivele de fapt şi de drept care s-au invocat, precum şi argumentele din întâmpinare, instanţa referindu-se expres la dispoziţiile legale aplicabile.
Având în vedere că dezlegarea dată în considerente duce la soluţia din dispozitiv nu se poate reţine nici lipsa motivării şi nici contradictorialitatea între dispozitivul decizjei recurate şi considerentele acesteia sau între considerente, astfel încât acest motiv va fi respins ca nefondat.
Nefondat este şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ. invocat de recurentă ce vizează lipsa temeiului legal sau încălcarea legii.
Prin demersul judiciar, reclamanta SC M.L. SRL, prin reprezentant legal W.W., indicând sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la S.C.A. O., C. şi Asociaţii a solicitat obligarea pârâtei să-i crediteze contul cu suma de 1.729.900 lei reprezentând contravaloarea plăţilor neautorizate, dar executate de bancă care au fost indicate prin primul capăt de cerere, precum şi a dobânzii legale aferente de la data debitării contului societăţii până la data achitării efective, menţionând că va depune o cerere precizatoare, în care va indica valoarea dobânzii calculate până la data introducerii acţiunii.
Tribunalul a dispus prin rezoluţia din 28 iulie 2011, citarea reclamantei la sediul social, conform art. 93 C. proc. civ., întrucât nu a indicat numele persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură la sediul ales şi i-a pus în vedere, să indice numele persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură la sediul ales, să depună o completare a cererii de chemare în judecată în care să indice valoarea în lei a dobânzii legale solicitate pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată şi totodată, să achite suma de 21.410 lei cu titlu de taxă judiciară de timbru, la care se adaugă taxa judiciară de timbru aferentă valorii în lei a sumei solicitate cu titlu de dobândă pentru perioada anterioară introducerii cererii, indicată în completarea cererii de chemare în judecată, determinată conform regulii de calcul prevăzută la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, sub sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată, conform art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997.
La primul termen de judecată reclamanta s-a prezentat prin avocat şi a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei de timbru în cuantum de 24.669,30 lei, îndeplinindu-şi obligaţia stabilită prin rezoluţie, însă instanţa nu a stabilit şi nu a comunicat reclamantei, în raport cu cererea completatoare referitoare la cuantumul dobânzii aferente pretenţiei principale, depusă la acelaşi termen, diferenţa de sumă între ceea ce s-a achitat cu titlu de taxă de timbru de către reclamantă şi ceea ce s-a considerat de către instanţă că ar fi datorat, raportat la completarea depusă.
În acest context, se constată că instanţa de fond în mod greşit a dispus citarea la sediul social din lipsă de persoane indicate pentru înmânarea citaţiei, respectiv a rezoluţiei, situaţie în care instanţa de apel a apreciat cu justeţe că, având în vedere că reclamanta şi-a indicat un sediu ales la avocatul său, soluţia de anulare ca insuficient timbrată a cererii de chemare în judecată a produs părţii o vătămare prin interpretarea mult prea restrictivă a textului art. 93 C. proc. civ.
Astfel, şi critica ce vizează soluţionarea greşită de către instanţa de apel a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant este nefondată, întrucât s-a statuat de către instanţa de apel în mod corect că mandatul acordat de reprezentantul societăţii W.W. societăţii de avocatură este valabil, raportat la data încheierii contractului de asistenţă juridică din 5 august 2010, dată la care acesta reprezenta legal societatea, mandatul său expirând la data de 16 iulie 2011.
Totodată, instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, reţinând faptul că, după precizarea totală a obiectului cererii, instanţa avea obligaţia procedurală de a calcula şi determina cuantumul total al taxei de timbru, obligaţia de a aduce la cunoştinţă cuantumul total al taxei de timbru şi, pentru respectarea dreptului reclamantei la un proces echitabil şi a dreptului de a formula cerere de reexaminare în cazul în care nu era de acord cu acest cuantum, de a acorda un termen rezonabil pentru a da posibilitatea părţii de a aduce la îndeplinire obligaţia procedurală.
Înalta Curte reţine că pentru aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, republicată, instanţa de judecată este obligată să înştiinţeze partea nu doar asupra existenţei obligaţiei de timbrare, astfel cum rezultă din rezoluţia din dosarul tribunalului care face referire la timbrarea sumei solicitate cu titlu de dobândă prin raportare la valoarea contestată, ci are obligaţia legală de a indica cuantumul exact al taxei de timbru legal datorate. O atare obligaţie este impusă de interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 146/1997, care include şi dreptul părţii în sarcina căreia s-a stabilit o anumită taxă de timbru, de a contesta cuantumul acesteia prin formularea unei cereri de reexaminare. Or, în absenţa indicării cuantumului taxei de timbru, partea în proces este lipsită de posibilitatea demarării unui atare demers juridic.
Potrivit principiului contradictorialităţii, această chestiune a timbrării cererii de chemare în judecată nu a fost pusă în discuţia părţilor, iar tribunalul nu a respectat şi celelalte cerinţe impuse de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997, precum şi de art. 35 alin. (3) din Ordinul nr. 760/ C din 22 aprilie 1999, în sensul că nu a indicat cuantumul legal al taxei judiciare de timbru aferente fiecărui capăt de cerere şi nu a pus în vedere, nici nu a citat partea cu menţiunea de a îndeplini această obligaţie de plată pentru un termen ulterior, indicând şi sancţiunea neîndeplinirii ei, cea de anulare a cererii.
Abia după îndeplinirea acestei obligaţii şi, eventual, după soluţionarea unei posibile cereri de reexaminare, prin încheiere irevocabilă, tribunalul avea posibilitatea de a se pronunţa asupra chestiunii timbrajului, respectiv de a face aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.
Neregularităţile procedurale reclamate şi reţinute în cauză vizează chiar exerciţiul dreptului de acces la justiţie, drept protejat atât de legislaţia internă, cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât anularea cererii de chemare în judecată ca netimbrată este de natură, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, a-i produce reclamantei o gravă şi iremediabilă vătămare din perspectiva nejudecării fondului cererii.
În acest sens, jurisprudenţa C.E.D.O. - în mod special, Cauza Weissman şi alţii împotriva României, publicată în M. Of. nr. 588 din 27 august 2007 constată încălcarea atât a art. 6 din CEDO, cât şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 în legătură cu anularea ca netimbrată a acţiunii, ce a dus la imposibilitatea acestora de a-şi valorifica pretenţiile în faţa jurisdicţiilor interne, aducând atingere dreptului la respectarea bunurilor lor.
În consecinţă, sub acest aspect, hotărârea recurată este legală, întrucât instanţa de apel a stauat în mod judicios că sancţiunea anulării cererii de chemare în judecată nu putea interveni în mod automat, tribunalul fiind obligat, astfel cum s-a arătat anterior, să încunoştiinţeze partea în cauză despre necesitatea timbrării şi, numai în măsura în care, după această înştiinţare, cererea nu s-a timbrat, să procedeze în consecinţă; astfel, prima instanţă trebuia să stabilească cuantumul sumei datorate şi pentru dobânda solicitată pentru perioada anterioară introducerii cererii de chemare în judecată, cu argumentaţia aferentă, punând în vedere reclamantei, sub sancţiunea anulării cererii, să-şi îndeplinească această obligaţie, pentru ca partea nemulţumită să poată avea posibilitatea să formuleze o cerere de reexaminare, prin care să combată raţionamentul instanţei.
Celelalte critici invocate de recurentă prin cererea de recurs privesc însuşi fondul cererii de chemare în judecată, aspect ce nu poate fi judecat pentru prima oară în recurs, în condiţiile în care instanţa de recurs, în limitele impuse de art. 304 C. proc. civ., verifică doar legalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel în adoptarea soluţiei de anulare a sentinţei, aceste susţineri urmând a fi analizate însă la rejudecare de către prima instanţă.
Astfel, se constată că, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti, aplicând dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ. a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, deoarece instanţa de fond a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în judecată, făcând o aplicare greşită a prevederilor art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 146/1997.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC V.R.a SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 216 din 30 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 216 din 30 aprilie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2606/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2673/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
