ICCJ. Decizia nr. 2673/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2673/2013
Dosar nr. 5610/107/2009
Şedinţa publică de la 18 septembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 199/COM/2011 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5610/107/2009 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii reconvenţionale, invocată de reclamanta - pârâtă reconvenţională SC I. SRL.
A fost admisă acţiunea introductivă exercitată de reclamanta SC I. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC F.C. SRL şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta SC F.C. SRL, să plătească reclamantei SC I. SRL: suma de 408.291 lei, cu titlul de obligaţie contractuală neîndeplinită, penalităţi de întârziere contractuale în cuantum de 894.157,29 lei, calculate până la data de 17 noiembrie 2009 inclusiv, precum şi penalităţi de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 şi până la data achitării debitului.
A fost admisă acţiunea reconvenţională exercitată de reclamanta reconvenţională SC F.C. SRL, în contradictoriu cu pârâta reconvenţională SC I. SRL şi, în consecinţă, s-a constatat că reclamanta reconvenţională SC C. SRL, deţine asupra pârâtei reconvenţionale SC I. SRL, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 1.475.576,81 lei, (reprezentând contravaloarea a 349.125 euro la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlul de penalităţi de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul din 14 noiembrie 2007.
A fost compensată creanţa de 1.302.448,29 lei invocată de reclamanta SC I. SRL, cu cea de 1.475.576,81 lei, invocată de reclamanta reconvenţională SC F.C. SRL, până la concurenţa celei mai mici şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta reconvenţională SC I. SRL, să plătească reclamantei reconvenţionale SC F.C. SRL, suma de 173.128,52 lei.
S-au compensat cheltuielile de judecată reprezentând taxe judiciare şi onorarii experţi, avansate de părţi (exceptând suma de 1.400 lei rest onorariu expert S.A., care s-a dispus a rămâne în sarcina reclamantei introductive) şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta SC F.C. SRL, să achite reclamantei SC I. SRL, suma de 1397,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
A fost obligată pârâta SC F.C. SRL să achite reclamantei SC I. SRL suma de 12.778,22 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii reconventionale a fost respinsă şi a arătat că acţiunea reconvenţională a fost privită încă de la început ca una în realizare, reclamantei reconventionale dispunându-i-se să achite taxa judiciară de timbru în cuantum de 18.866,77 lei, pentru petitul I al cererii reconventionale, (distinct de suma de 200 lei, pe care aceasta a achitat-o odată cu introducerea acţiunii).
Referitor la fondul litigiului dedus judecăţii, s-a reţinut la fond că:
Atât prin cererea reconvenţională, cât şi prin concluziile scrise formulate, pârâta - reclamantă reconvenţională a solicitat, în esenţă, instanţei:
- să constate că deţine asupra reclamantei introductive o creanţă certă, lichidă, exigibilă în cuantum de 349.125 euro (echivalent a 1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlu penalităţi de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul încheiat între părţile litigante în 14 noiembrie 2007.
- să se constatate compensarea de drept a creanţei invocate de reclamantă în acţiunea introductivă (în valoare totală de 1.302.448,29 lei compusă din obligaţie neîndeplinită în cuantum de 408.291 lei şi penalităţi de întârziere de 894.157,29 lei) cu creanţa sa, menţionată, în baza art. 1143 -1144 C. civ., până la concurenţa celei mai mici dintre creanţe.
A apreciat prima instanţă că, dată fiind natura compensării, aceea de modalitate de stingere a două creanţe reciproce, aceasta înseamnă că pârâta - reclamantă reconvenţională recunoaşte implicit faptul că reclamanta introductivă SC I. SRL deţine asupra patrimoniului său, creanţa la a cărei realizare se tinde prin exercitarea acţiunii introductive, în cuantumul indicat în acţiunea introductivă.
A arătat că, faţă de opoziţia pârâtei reconventionale la admiterea acţiunii reconventionale, rămânea de stabilit dacă pretenţiile invocate de către pârâta - reclamantă reconvenţională asupra reclamantei introductive sunt justificate.
A motivat că la data de 14 noiembrie 2007, între pârâta reconvenţională SC I. SRL, în calitate de vânzător, şi reclamanta reconvenţională SC F.C. SRL, în calitate de cumpărător, s-a încheiat contractul din 2007, în conformitate cu ale cărui clauze, pârâta reconvenţională se obligă la furnizarea, coordonarea montării şi punerea în funcţiune a unei instalaţii destinată producerii de cărămizi găurite (blocuri ceramice), formată dintr-un uscător şi un cuptor tip tunel modular, prefabricat, denumit în continuare instalaţie având caracteristicile tehnice de funcţionare şi descrierea tehnică a componentelor care urmează a fi livrate conform Anexei I la Contract.
Potrivit Clauzelor contractuale care reglementează predarea şi condiţiile de predare (Secţiunea V din contract), vânzătorul SC I. SRL trebuia să livreze componentele instalaţiei începând cu data de 15 ianuarie 2007,astfel încât să se poată termina montajul până la data de 30 aprilie 2007,cu condiţia ca şi cumpărătorul SC F.C. SRL, să termine până în 28 februarie 2008 toate lucrările necesare în vederea începerii montajului, acceptându-se expedierile parţiale.
Preţul total al lucrării a fost stabilit la 950.000 euro.
Ulterior, la data de 05 mai 2009, între părţi se încheie Actul adiţional la contractul menţionat, act adiţional în conformitate cu care vânzătoarea SC I. SRL va proceda la schimbarea în totalitate a plăcilor de pe platformele de vagoneti, care sunt neconforme, cu altele noi, pe care le va furniza în termen de 8 zile de la semnarea actului adiţional.
Potrivit aceluiaşi act adiţional, după montajul plăcilor pe toate platformele de vagoneti, vânzătorul va proceda la efectuarea probelor tehnologice, în sensul aprinderii cuptorului şi încălzirii acestuia până la temperatura de 950 Grade Celsius, abia în momentul în care se vor executa lucrările constând în schimbarea în totalitate a plăcilor de pe platformele de vagoneti şi se vor atinge parametrii de încălzire a cuptorului, menţionaţi, părţile considerând că montajul a fost pe deplin efectuat, fiind încheiată faza de executare a lucrărilor care se va concretiza în încheierea procesului verbal de recepţie la finalizarea lucrărilor.
Apoi, în termen de cel mult 15 zile de la finalizarea lucrărilor, cumpărătorul SC F.C. SRL se obliga în mod irevocabil şi necondiţionat şi fără posibilitatea de a invoca vreun motiv în favoarea sa, să plătească vânzătorului SC I. SRL, prin transfer bancar, suma de 95.000 euro, sumă prevăzută în contract la cap. 7, ca reprezentând 10% din valoarea totală a contractului, sumă care devine certă, lichidă şi exigibilă.
Instanţa de fond a arătat că din Procesul verbal încheiat la data de 04 iunie 2009 rezultă că, la acel moment, s-a efectuat montajul plăcilor pe toate platformele de vagoneti, respectiv că s-au efectuat probele tehnologice, în sensul aprinderii cuptorului şi încălzirii acestuia până la temperatura de 950 grade Celsius, dovada făcându-se cu document listat din imprimanta legată la computerul cuptorului.
Raportat la cele mai sus expuse, instanţa a reţinut că începând cu data de 04 iunie 2009, în sarcina cumpărătorului SC F.C. SRL s-a activat clauza inserată în pct. 5 al Actului Adiţional, în conformitate cu care, în termen de cel mult 15 zile de la finalizarea lucrărilor, cumpărătorul SC F.C. SRL se obligă, în mod irevocabil şi necondiţionat şi fără posibilitatea de a invoca vreun motiv în favoarea sa, să plătească vânzătorului SC I. SRL, prin transfer bancar, suma de 95.000 euro, sumă prevăzută în contract la cap. 7, ca reprezentând 10% din valoarea totală a contractului, sumă care devine certă, lichidă şi exigibilă.
Aşa fiind, văzând şi dispoziţiile art. 969 C. civ. coroborate cu art. 1073 din acelaşi act normativ, instanţa a reţinut că acţiunea introductivă este întemeiată, în sensul că, reclamanta introductivă deţine asupra pârâtei - cumpărător SC F.C. SRL, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în sumă de 408.291 lei, cu titlu de obligaţie contractuală neîndeplinită, căreia i se adaugă penalităţi de întârziere contractuale în cuantum de 894.157,29 lei, calculate până la data de 17 noiembrie 2009 inclusiv -data introducerii acţiunii pe rolul Tribunalului Alba, precum şi penalităţi de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 şi până la data achitării debitului.
S-a reţinut, de altfel, că prin acţiunea reconvenţională şi, mai apoi, prin concluziile scrise formulate, pârâta cumpărătoare a fost de acord că reclamanta vânzătoare deţine asupra patrimoniului său, cu titlu de creanţă certă, lichidă şi exigibilă, suma invocată în acţiunea introductivă.
A arătat, pe de altă parte, că la rândul său, pârâta cumpărătoare, SC F.C. SRL şi-a fundamentat pretenţiile din cererea reconvenţională, pe Clauzele de penalizare inserate în contractul iniţial formulat de părţi (Secţiunea IX).
Instanţa a înlăturat susţinerile pârâtei reconvenţionale, vânzătorul SC I. SRL, în conformitate cu care, prin încheierea actului adiţional din 05 mai 2009, clauzele penalizatoare menţionate ar fi fost dezactivate, în sensul desfiinţării unei presupuse compensări legale.
Astfel, potrivit Art. 1- Secţiunea XI- Dispoziţii finale din Contractul din 2007, prezentul contract reprezintă singurul instrument probatoriu pentru soluţionarea eventualelor litigii între părţi, iar potrivit art. 2 modificarea, completarea sau revocarea clauzelor prezentului contract, se va face, de comun acord, numai prin act adiţional în scris, semnat şi datat de cele două părţi.
Interpretând per a contrario art. 2 precitat, instanţa a reţinut că modificarea sau revocarea clauzelor contractului din 2007, trebuie să fie expresă, lipsită de echivoc şi efectuată în scris, ea neputându-se deduce din completarea clauzelor aceluiaşi contract prin acte adiţionale ulterioare.
Or, Actul adiţional încheiat la data de 05 mai 2009 nu face decât să completeze contractul iniţial încheiat de părţi, în sensul reglementării situaţiei ivite urmare furnizării de către vânzătoarea SC I. SRL a unor plăci de vagoneţi neconforme, care s-a impus a fi schimbate în totalitate, fără însă ca aceasta să aibă ca efect şi modificarea sau revocarea contractului iniţial în ceea ce priveşte Clauzele penalizatoare inserate în el, menţionate mai sus şi fără ca încheierea acestui act adiţional să poată fi privită (contrar susţinerilor reclamantei introductive) ca o manifestare de voinţă a părţilor contractante, incompatibilă cu stingerea prin compensaţie - fie ea legală, convenţională sau judecătorească, a creanţelor reciproce ale părţilor.
Aşa fiind, s-a apreciat că odată cu depăşirea de către reclamanta vânzătoare SC I. SRL, a termenului limită de executare a obligaţiei de terminare a montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, în sarcina acesteia s-a activat clauza de penalizare inserată în Secţiunea IX, art. 1 lit. a), din contract, potrivit căreia, în ceea ce-l priveşte pe vânzător, pentru întârziere la livrarea mărfii sau la montajul componentelor, vânzătorul datorează cumpărătorului penalităţi în valoare de 0,15 %, din valoarea prezentului contract, pentru fiecare zi de întârziere.
În ceea ce priveşte cauzele exoneratoare de răspundere a vânzătorului (în speţă pârâta reconvenţională SC I. SRL), pentru neexecutarea contractului, (neexecutarea contractului însemnând şi executarea necorespunzătoare sau cu întârziere), s-a remarcat faptul că acestea sunt extrem de limitate, fiind reduse de art. 2 din Secţiunea IX, la cazul de forţă majoră, notificată cumpărătorului în termen de 5 zile, de la apariţia acesteia şi constatată în termen de 5 zile de la notificare. Or, în speţă, s-a reţinut că reclamanta - în sarcina căreia revenea aceasta, nu a făcut dovada existenţei vreunui caz de forţă majoră, fiind evident că, raportat atât la modul de formulare a clauzei de penalizare, cât şi la dispoziţiile art. 1080 - 1082 din Vechiul C. civ., în vigoare la data încheierii contractului, în ceea ce o priveşte pe reclamanta vânzătoare este instituită prezumţia de culpă în neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a contractului.
În plus, potrivit art. 3 din aceeaşi secţiune, vânzătorul este de drept în întârziere, pentru neexecutarea obligaţiilor de livrare a componentelor instalaţiei şi montarea la termenele stabilite, fiind dator cu daune materiale în condiţiile art. 1 lit. a).
Din perspectiva celor mai sus expuse, s-a considerat că începând cu data de 01 mai 2008, urmare împlinirii termenului limită de executare a obligaţiei de terminare a montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, în sarcina pârâtei reconventionale - vânzătoare SC I. SRL, s-a activat clauza penalizatoare prevăzută de art. 1 lit. a), precitat, iar corelativ, în favoarea reclamantei reconventionale - cumpărătorul SC F.C. SRL s-a născut o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care în mod corect o pretinde prin acţiunea reconvenţională, constând în penalităţi de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008, conform cap. IX art. 1 lit. a) din Contractul din 2007, cuantificată în suma de 1.475.576,81 lei, reprezentând contravaloarea a 349.125 euro la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010.
S-a reţinut că prin întâmpinarea depusă cererii reconventionale, pârâta reconvenţională nu a contestat modul de calcul al penalităţilor de întârziere, expus de reclamanta reconvenţională în cererea reconvenţională, pe care instanţa şi l-a însuşit.
A arătat prima instanţă că, în ideea de a fi exonerată de plata penalităţilor de întârziere pretinse pe cale reconvenţională, pârâta reconvenţională a încercat să dovedească faptul că, la rândul său nici pârâta - reclamantă reconvenţională nu şi-a executat la termen obligaţia de achitare a valorii mărfii, în condiţiile prevăzute de Cap. nr. V art. 4 al Contractului, potrivit cărora, fiecare expediere a componentelor şi materialelor care alcătuiesc instalaţia, va avea loc numai după achitarea valorii mărfii, care urmează a fi trimisă potrivit menţiunilor din „Condiţii de plată", (f. 7)
S-au înlăturat susţinerile reclamantei-pârâtă reconvenţională, în sensul că de fapt depăşirea termenului limită de terminare a montajului, stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, s-a datorat culpei cumpărătorului SC F.C. SRL, care nu ar fi plătit valoarea expediţiilor parţiale, reţinându-se că Actul adiţional încheiat la data de 05 mai 2009, relevă fără echivoc, faptul că montajul instalaţiei nu a fost finalizat la termenul limită din 30 aprilie 2008, deoarece toate plăcile de pe platformele de vagoneţi, livrate de reclamanta-pârâtă reconvenţională, au fost neconforme, (art. 1 - fila. 20), or furnizarea unor placi neconforme, nu are nicio legătură şi nu poate fi justificată de întârzierile pârâtei reclamante reconvenţionale, în efectuarea plăţilor expediţiilor parţiale. S-a arătat că aceste apărări ale pârâtei reconvenţionale ar fi putut fi primite în ipoteza în care, chiar dacă livrate cu depăşirea termenului limită - 30 aprilie 2008, totuşi, plăcile de pe platformele vagoneţi, ar fi fost conforme. în plus, prin art. 6 al aceluiaşi act adiţional, părţile stabilesc că, în urma confruntării situaţiilor contabile privind plăţile efectuate, se constată că există o restanţă de plată a cumpărătorului în sumă de 4675 euro, ce se va achita prin transfer bancar, în termen de 5 zile de la semnarea actului adiţional.
Or, modalitatea în care a fost întocmit Actul Adiţional şi conţinutul clauzelor acestuia, relevă faptul că, părţile, de comun acord, au privit ca două chestiuni distincte şi care nu se interconditionează, pe de o parte depăşirea termenului de efectuare a montajului plăcilor pe platformele vagoneţi, datorita neconformităţii acestora şi, pe de altă parte, restanţa la plată a cumpărătorului.
În ceea ce priveşte apărarea reclamantei-pârâtă reconvenţională, în sensul că, la rândul său, nici pârâta-reclamantă reconvenţională, cumpărătorul SC F.C. SRL, nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia contractuală de predare a frontului de lucru până la data de 28 februarie 2008, instanţa a reţinut că obligaţia de predare a frontului de lucru şi cea de furnizare a unor placi conforme sunt obligaţii distincte şi nu interdependente, fiind evident că predarea la timp a frontului de lucru, nu putea înlătura viciile tehnologice de construcţie a platformelor.
Analizând probatoriul testimonial administrat, instanţa de fond a concluzionat că au existat nu numai întârzieri din partea reclamantei în livrarea produselor necesare efectuării montajului de către pârâtă, ci şi livrarea dezordonată a pieselor necesare efectuării montajului, or, livrarea dezordonată nu se poate susţine că s-a datorat întârzierii efectuării plăţilor de către pârâtă, câtă vreme, potrivit clauzelor contractuale, fiecare expediere va avea loc numai după achitarea valorii mărfii care urmează a fi trimisă. Deci pârâta trebuia să plătească marfa cu privire la a cărei expediţie era notificată, astfel că, efectuarea la timp a plăţilor din partea pârâtei tot nu ar fi fost de natură să înlăture întârzierile cauzate de livrarea altor piese decât cele necesare unei anumite etape din efectuarea montajului.
S-a arătat că, în cauză, au fost efectuate şi două expertize tehnice, una în specialitatea construcţii industriale (efectuată de expert Stanciu Aurel), iar cealaltă în specialitatea contabilitate (efectuată de expert F.M.) şi că depoziţiile martorilor propuşi de pârâta-reclamantă reconvenţională se coroborează cu concluziile expertului tehnic S.A.
În ceea ce priveşte Raportul de expertiză contabilă judiciară, instanţa a reţinut că, concluziile acestuia sunt relevante sub aspectul faptului că practic reclamanta este cea care se prevalează de propria culpa pentru a paraliza cererea reconvenţională a pârâtei.
Astfel, aşa cum s-a arătat, reclamanta susţine că întârzierile în efectuarea montajului s-au datorat pârâtei cumpărătoare, care nu ar fi efectuat la timp plăţile pentru expediţiile parţiale, cu privire la care era anunţată.
Or, potrivit concluziilor expertului contabil, avizele de trimitere, prin care vânzătorul anunţa cumpărătorul cu privire la marfa care este pregătită pentru livrare, nu sunt documente contabile, iar datorită menţiunilor incomplete, nu fac posibilă înregistrarea în contabilitate a valorii mărfurilor la care se referă (fila 66 Vol. II- completare Raport de expertiză).
În plus, potrivit concluziilor aceleiaşi experte, pe aceste avize nu era trecută valoarea mărfurilor. Aşa fiind, instanţa a reţinut că nu i se poate imputa pârâtei cumpărătoare faptul că nu ar fi achitat la timp livrările parţiale de marfă necesare efectuării montajului.
Pe de altă parte, nici email-urile depuse de către reclamantă în dovedirea notificării pârâtei cu privire la marfa livrată, nu reprezintă în opinia expertului contabil judiciar, documente contabile justificative, în sensul prevederilor Legii nr. 82/1991, ele nerespectând regimul înregistrării documentelor justificative în contabilitatea românească, unde documentul justificativ este factura.
S-a arătat că, de altfel, obligativitatea emiterii facturilor de către vânzător, cu ocazia livrării componentelor instalaţiei, rezidă şi din dispoziţiile exprese în acest sens ale Cap. (Secţiunii) nr. VII, art. 1, alin. (2) din Contractul din 2007, potrivit căruia, . 70 % din preţul contractului se va plăti în termen de 7 zile de la data din care, componentele instalaţiei sunt pregătite pentru livrare, plătind integral facturile emise de către vânzător (fils 8 Vol. I).
Susţinerile martorilor propuşi de pârâta-reclamantă reconvenţională, în sensul că reclamanta vânzătoare a expediat, într-o modalitate dezordonată, produsele necesare efectuării montajului, se coroborează cu concluziile expertului tehnic judiciar S.A., care, răspunzând obiectivului nr. 1 al expertizei, în baza facturilor trimise de către SC I. SRL, a stabilit că după prima livrare, reclamanta a început să livreze materiale care nu se puteau folosi decât după terminarea cuptorului, din facturi rezultând că piesele componente nu s-au livrat în ordinea de montaj la uscător şi cuptorul de ardere a cărămizilor, iar urmare acestui fapt, cuptorul de ardere şi uscătorul nu au fost executate în termenul stabilit prin contract.(filele 343, 380 Vol. I).
Potrivit concluziilor aceluiaşi expert, în momentul efectuării expertizei tehnice judiciare, Fabrica de cărămida Sântimbru, aparţinând pârâtei-reclamantă reconvenţională, era oprită din pricina lipsei plăcilor pe cărucioare, în condiţiile în care, cu ocazia punerii în funcţiune a cuptorului, plăcile ceramice s-au spart.
Reclamanta a mai tins să dovedească, tot pe calea expertizei tehnice, şi faptul că, în realitate, ordinea în care au fost trimise piesele din Italia, respectă tehnologia de montaj a cuptoarelor, însă, potrivit concluziilor aceluiaşi expert tehnic judiciar, documentaţia depusă de reclamantă cu titlul de proiect de montaj, reprezintă în esenţă un colaj, cel puţin pentru considerentele că-i lipsesc detaliile de execuţie, cotele, elementele elementare de execuţie, cu planşele depuse neputându-se realiza nici linia de rulare a cărucioarelor şi nici cuptoarele de uscare sau de ardere.
În plus, în opinia expertului tehnic judiciar, dacă linia de rulare cărucioare era în lucru, în aceeaşi perioadă se putea realiza şi cuptorul de ardere.
Instanţa mai reţine şi că, potrivit art. 4 al Cap. nr. V, al contractului încheiat de părţi, ordinea de livrare a componentelor instalaţiei este stabilită de către vânzător, astfel că, faptul că acesta a optat pentru o modalitate dezordonată de trimitere a componentelor şi deloc în acord cu etapele realizării montajului, nu-i poate fi imputabil pârâtei, fiind evident că, reclamantei i-a revenit şi responsabilitatea întocmirii proiectului de realizare a montajului, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1 alin. (10) Cap. nr. II al convenţiei părţilor, potrivit căruia, obiectul contractului constă în furnizarea, coordonarea montării şi punerea în funcţiune de către vânzătoarea reclamantă a unei instalaţii destinată producerii de cărămizi găurite (fila 5 Vol. I), cât şi dispoziţiile art. 1 din Cap. III, privind obligaţiile vânzătorului (fila 6 Vol. I). în acest context, instanţa reţine că reclamanta vânzătoare nu a făcut dovada comunicării cu pârâta cumpărătoare a proiectului de montaj privind realizarea uscătorului şi cuptorului tunel şi în baza căruia să se fi putut urmări şi verifica respectarea paşilor de realizare efectivă a montajului.
În ceea ce priveşte concluziile experţilor asistenţi desemnaţi de reclamanta introductivă, instanţa Ie-a privit ca obiecţiuni la concluziile Rapoartelor tehnice efectuate de experţii judiciari desemnaţi în cauză şi le-a tratat ca atare, astfel cum rezulta din încheierile de şedinţă de pe parcursul judecăţii.
Referitor la eventualele erori materiale strecurate in încheierea Şedinţei publice din 30 martie 2011, instanţa a arătat că s-a pronunţat motivat prin încheierea Şedinţei publice din 05 octombrie 2011, asupra căreia părţile aveau obligaţia să se edifice, potrivit art. 129 alin. (1) C. proc. civ. Prin încheierea antemenţionată (cea din 05 octombrie 2011- filele 148-149 Vol. II), instanţa a statuat că a stabili în sarcina cui revenea efectuarea proiectului pentru cuptor, reprezintă o chestiune de fond, care urmează a fi stabilită, prin coroborarea tuturor probelor administrate în cauza. Or, asupra acestei chestiuni, instanţa s-a pronunţat cu două alineate mai sus, în sensul că: „potrivit art. 4 al Cap. nr. V, al contractului încheiat de părţi, ordinea de livrare a componentelor instalaţiei este stabilită de către vânzător, astfel că, faptul că acesta a optat pentru o modalitate dezordonată de trimitere a componentelor şi deloc în acord cu etapele realizării montajului, nu-i poate fi imputabil pârâtei, fiind evident că, reclamantei i-a revenit şi responsabilitatea întocmirii proiectului de realizare a montajului, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 1 alin. (10) Cap. nr. II al convenţiei părţilor, potrivit căruia, obiectul contractului constă în furnizarea, coordonarea montării şi punerea în funcţiune de către vânzătoarea reclamantă a unei instalaţii destinată producerii de cărămizi găurite, (fila 5 Vol. I), cât şi dispoziţiile art. 1 din Capitolul III, privind obligaţiile vânzătorului (fila 6 Vol. I ). în acest context, instanţa a reţinut că reclamanta vânzătoare nu a făcut dovada comunicării cu pârâta cumpărătoare a proiectului de montaj privind realizarea uscătorului şi cuptorului tunel şi în baza căruia să se fi putut urmări şi verifica respectarea paşilor de realizare efectivă a montajului."
Aşa fiind, pentru toate considerentele de fapt şi de drept expuse, văzând şi prevederile art. 1143-1144 C. civ. (vechiul C. civ.), instanţa a soluţionat cererile părţilor în sensul celor arătate la începutul celor dezvoltate mai sus.
S-a menţionat că, instanţa a compensat doar creanţele reciproce, al căror cuantum este determinat, ceea ce înseamnă că penalităţile de întârziere contractuale de 0,15% pe zi de întârziere, calculate începând cu data de 18 noiembrie 2009 şi până la data achitării debitului, nu au fost compensate, ele rămânând în continuare în sarcina pârâtei SC F.C. SRL.
În temeiul art. 274 si 276 C. proc. civ., raportat la soluţia dispusă, au fost compensate cheltuielile de judecată reprezentând taxe judiciare şi onorarii experţi, avansate de părţi, (exceptând suma de 1.400 lei rest onorariu expert S.A., care rămâne în sarcina reclamantei introductive), reţinându-se că, reclamanta SC I. SRL a achitat taxe judiciare şi timbru judiciar în cuantum de 21.266,3 lei (filele 3, 38 Vol I) şi onorariu expert (contabil) în cuantum de 1.197 lei (filele 311 şi 369 Vol. I), în timp ce pârâta a achitat taxe judiciare şi timbru judiciar în cuantum de 19.066 lei (filele44, 65 Vol. I) şi onorariu expert (tehnic) în cuantum de 2.000 lei (filele 356, 337), ceea ce înseamnă că, urmare compensării acestor sume, pârâta SC F.C. SRL trebuie să achite reclamantei SC I. SRL, suma de 1.397,3 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.
Instanţa a lăsat în sarcina reclamantei-pârâtă reconvenţională suma de 1.400 lei, rest onorariu expert tehnic S.A., reţinând că, aceasta reprezintă costul ultimei completări a raportului de expertiză tehnică, privind relevanţa Raportului tehnic cu privire la mostrele de placi din Comanda SC I. SRL, înscris extrajudiciar, pe care reclamanta reconvenţională nu şi l-a însuşit şi în baza căruia oricum expertul judiciar nu a formulat nicio concluzie, care să poată fi câştigată cauzei.
În fine, întrucât şi pretenţiile reclamantei introductive au fost admise, a obligat pârâta SC F.C. SRL, să achite reclamantei SC I. SRL suma de 12.778,22 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial dovedit prin factura din 11 noiembrie 2009, emisă de Cabinet de avocat B.C.O., sumă rezultată din înjumătăţirea celei pentru care a fost emisa factura, întrucât şi pretenţiile reclamantei reconvenţionale au fost admise, iar reclamanta introductivă s-a opus admiterii lor.
Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanta SC I. SRL, cât şi pârâta SC F.C. SRL au declarat apel.
Prin Decizia nr. 66 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta -reclamantă reconvenţională SC F.C. SRL Sântimbru împotriva sentinţei nr. 199/COM/2011 pronunţată de Tribunalul Alba şi s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a admis în parte acţiunea principală formulată de reclamanta SC I. SRL şi a fost obligată pârâta SC F.C. SRL să plătescă reclamantei suma de 1.601.997,54 lei, din care 408.291 lei cu titlu de preţ neachitat şi 1.193.706,54 lei penalităţi de întârziere contractuale până la data de 05 ianuarie 2010; s-a respins în rest acţiunea principală; s-au compensate creanţele reciproce şi a fost obligată pârâta -reclamantă reconvenţională la plata sumei de 126.420,73 lei către reclamanta - pârâtă reconvenţională; s-a respins apelul declarat de reclamanta - pârâtă reconvenţională SC I. SRL şi s-a menţinut în rest sentinţa atacată.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut că prin întâmpinarea depusă la 05 ianuarie 2010, pârâta SC F.C. SRL Sântimbru a recunoscut existenţa creanţei pretinse de reclamanta SC I. SRL prin acţiunea principală, respectiv că-i datorează acesteia suma de 1.302.448,29 lei, compusă din obligaţie neîndeplinită, în valoare de 408.291 lei şi penalităţi de întârziere de 894.157,29 lei - până la 17 noiembrie 2009 (conform acţiunii principale).
Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta SC F.C. SRL a pretins să se constate că la rândul ei are împotriva reclamantei o creanţă în cuantum de 349.125 euro (echivalent a 1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010), cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada 01 mai 2008 - 31 decembrie 2008 şi să se constate compensarea de drept a creanţelor reciproce.
În fapt, la 14 noiembrie 2005, părţile au încheiat contractul din 2007, având ca obiect furnizarea, coordonarea montării şi punerea în funcţiune a unei instalaţii destinată producerii de cărămizi găurite, formate dintr-un uscător şi un cuptor tip tunel modular, prefabricat, Cap. II, art. 1).
S-a stabilit, în Cap. V, art. 4 alin. ultim, că montajul trebuia terminat până la 30 aprilie 2008, cu condiţia ca şi cumpărătorul să termine până în 28 februarie 2008 toate lucrările necesare în vederea începerii montajului şi că fiecare expediere va avea loc numai după achitarea valorii mărfii, ce urmează a fi trimisă.
Modalităţile de plată au fost stabilite în Cap. VII din contract.
S-a reţinut că în mod corect a înlăturat prima instanţă susţinerile vânzătoarei SC I. SRL, conform cărora, prin încheierea ulterioară a Actului adiţional din 05 mai 2009, clauzele penalizatoare menţionate în art. 1 din Cap. IX ale contractului nu mai operează.
Astfel, s-a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1 din Cap. XI - Dispoziţii finale din contractul din 2007.
Actul adiţional la contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 14 noiembrie 2007, perfectat la 05 mai 2009, cuprinde acordul de schimbare totală a plăcilor de pe platformele de vagoneţi, ce s-a dovedit a fi neconforme, contractul iniţial nefiind modificat ori revocat. Au convenit părţile, conform art. 4, că în momentul în care se vor executa lucrările prevăzute la pct. 1 şi se vor atinge parametri de încălzire a cuptorului, prevăzuţi la pct. 3, consideră că montajul a fost pe deplin efectuat, fiind încheiată faza de executare a lucrărilor care se va concretiza prin încheierea procesului verbal de recepţie la finalizarea lucrărilor.
Dacă părţile ar fi înţeles să compenseze creanţele reciproce ar fi prevăzut aceasta expres, în conformitate cu art. 2 din Cap. XI - Dispoziţii finale, din contract, care prevede că modificarea, completarea sau revocarea clauzelor contractului se face, de comun acord, numai prin act adiţional, în scris, semnat şi datat de cele 2 părţi.
Or, în art. 7 din Actul adiţional s-a prevăzut expres că „celelalte clauze contractuale rămân neschimbate".
Fiind, prin urmare, incidentele prevederile contractuale înserate în art. 1 lit. a) din Cap. IX (conform cărora vânzătorul - SC I.SRL - îi datorează cumpărătorului penalităţi în valoare de 0,15% din valoarea contractului - 950.000 euro, conform art. 1 din Cap. VI - pentru întârzierea la livrarea mărfii sau la montajul componentelor, s-a constatat că în mod legal şi temeinic a fost admisă cererea reconvenţională, pentru depăşirea de către SC I. a termenului limită de terminare a montajului stabilit pentru data de 30 aprilie 2008, fără a se putea reţine vreo cauză exoneratoare de răspundere.
În ceea ce priveşte împrejurarea că s-ar fi depăşit termenul limită de terminare a montajului din culpa SC F.C. SRL, care n-ar fi plătit valoarea expediţiilor parţiale, instanţa de apel a constatat că părţile au convenit, la momentul încheierii la 05 mai 2009 a Actului adiţional, că montajul nu era finalizat la 30 aprilie 2008, pentru aceea că toate plăcile de pe platformele de vagoneţi au fost neconforme şi nu pentru că SC F.C. SRL nu ar fi făcut plata unor expediţii parţiale. Părţile au stabilit că există o restanţă de plată în sarcina SC F.C. SRL în sumă de 4.675 euro (art. 6), dar fără a face o legătură între nefinalizarea montajului şi această restanţă de plată, modică, raportat la valoarea contractului.
Într-adevăr, în art. 4 Cap. V din contract s-a prevăzut că montajul trebuie terminat până la 30 aprilie 2008, cu condiţia ca şi cumpărătorul să termine până la 28 februarie 2008 toate lucrările necesare începerii montajului.
Chiar dacă predarea frontului de lucru ar fi fost un inconvenient la montaj, este fără relevanţă cât timp s-a constatat neconformitatea plăcilor şi s-a încheiat Actul adiţional menţionat.
Apoi, pentru a putea pretinde că reclamanta reconvenţională nu a plătit ritmic, pe măsura livrării materialelor, pârâta reconvenţională trebuia să dovedească că s-a conformat prevederilor art. 4 din Cap. III din contract transmiţând cumpărătorului, prin mijloace electronice, cu 10 zile înainte de expedierea mărfii, avizul de trimitere şi factura pro forma.
În mod corect s-a reţinut şi că livrarea dezordonată a mărfii a dus la împiedicarea montajului, or, realizarea proiectului de montaj revenea tot reclamantei.
Procesul verbal de recepţie s-a încheiat la 04 iunie 2009, moment la care părţile au constatat că s-a efectuat montajul plăcilor de platformele de vagoneţi şi că s-au efectuat probele tehnologice, în sensul aprinderii cuptorului şi încălzirii acestuia până la temperatura de 950 grade Celsius.
În aceste circumstanţe, raportat la culpa pârâtei reconvenţionale, ce a determinat admiterea cererii reconvenţionale, este nejustificată acordarea de penalităţi reclamantei, în acţiunea principală, după data de 05 ianuarie 2010, când pârâta a recunoscut integral pretenţiile reclamantei şi a depus cererea reconvenţională, la care, însă, aşa cum s-a arătat, în mod netemeinic, pârâta reconvenţională s-a opus. în caz contrar, prin poziţia sa, doar de opunere la admiterea cererii reconvenţionale, reclamanta-pârâtă reconvenţională ar obţine penalităţi de întârziere într-o sumă considerabilă, ceea ce s-ar constitui într-o îmbogăţire fără justă cauză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC I. SRL, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
1. Critica soluţiei pronunţată de instanţa de apel în ceea ce priveşte apelul reclamantei se referă la următoarele:
1.1. încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta - reclamantă susţine inadmisibilitatea acţiunii în constatare promovată de reclamanta reconvenţională, consecinţa fiind încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ.
Arată că, admiţând ipotetic că şi recurenta avea o creanţă faţă de intimată, singura compensare care ar putea opera ar fi una judecătorească. Ori, în contextul în care nu ne aflăm în fata unei compensări legale, care operează de drept şi poate fi, eventual, constatată de instanţă, ci în faţa unei compensări judecătoreşti ce trebuie dispusă de instanţă, acţiunea în constatare este inadmisibilă.
Pentru a opera compensarea legală este nevoie ca cele două creanţe să fie certe, lichide şi exigibile, însă în speţă cele două creanţe nu aveau un caracter cert. Astfel, existenţa acestora a fost stabilită de instanţa de fond, pe baza probatoriului administrat în cauză.
Existenţa obligaţiei de plată a daunelor interese contractuale nu rezultă în mod exclusiv şi necondiţionat din cuprinsul contractului supus atenţiei instanţei, ea nerezultând nici dintr-un act emanat de la recurentă sau recunoscut de aceasta.
În aceste condiţii, chiar dacă creanţa pe care o avea faţă de intimată avea un caracter cert (dată fiind recunoaşterea acesteia), este evident că existenţa creanţei recurentei a fost stabilită de instanţa de judecată abia după administrarea probatoriului în cauză. în consecinţă, condiţia caracterului cert al creanţelor reciproce, condiţie necesară pentru a putea opera compensarea legală, este neîndeplinită.
A doua condiţie care trebuia îndeplinită pentru a ne afla în faţa unei compensări legale este cea a caracterului lichid al creanţelor, adică a faptului că ele trebuiau să fie determinate cu exactitate în valoarea lor.
Ori, în ceea ce priveşte datoria societăţii SC F.C. SRL faţă de recurentă, aceasta constă în debit plus penalităţi de întârziere.
Susţine că, fiind într-o situaţie de compensare judecătorească a creanţelor, efectele acesteia se vor produce de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus compensarea. Ori, în prezenta speţă, este evident că sentinţa instanţei de fond nu era definitivă la momentul în care instanţa de apel a analizat-o, sens în care efectele compensării încă nu erau produse nici măcar în acel moment.
Astfel, în fata instanţei de apel creanţele reciproce nu erau stinse şi, în consecinţă, ne aflăm în situaţia în care neplata de către SC F.C. SRL a debitului în sumă de 408.291 lei constând în preţul contractului a generat, în continuare, penalităţi de întârziere, al căror cuantum nu era stabilit concret.
Faţă de aceste aspecte, consideră că nu ne aflăm în faţa unei situaţii în care operează compensarea de drept a creanţelor reciproce, nefiind îndeplinite condiţiile compensării legale. Ori, ceea ce instanţa de fond a dispus a fost compensarea judecătorească a celor două creanţe, compensare ale cărei efecte încă nu s-au produs nici măcar când instanţa de apel a analizat cauza supusă atenţiei sale.
Recurenta invocă şi dispoziţiile art. 1111 C. civ., conform cărora în situaţia unei creanţe producătoare de dobânzi, plata se impută mai întâi asupra dobânzilor, afară de cazul în care creditorul ar fi de acord ca ea să se impute mai întâi asupra capitalului.
Susţine că nu şi-a exprimat nicicând acordul ca plata să se impute mai întâi asupra debitului constând în preţul contractual, sens în care stingerea obligaţiei prin compensaţie, atunci când operează, se va imputa mai întâi asupra penalităţilor, şi abia apoi asupra capitalului, consecinţa fiind aceea că lichiditatea creanţei nu este stabilită.
Arată că singura compensaţie care poate, eventual, opera între părţi, este cea judecătorească. Cum însă acest fel de compensaţie trebuie pronunţată de instanţă, nu doar constatat faptul că ea a operat de drept, soluţia care se impunea era aceea de respingere a acţiunii reconventionale în constatarea compensării de drept, dat fiind faptul că partea avea la îndemână acţiunea în realizarea dreptului, prin care trebuia să solicite instanţei să stabilească existenţa dreptului său de creanţă faţă de recurentă şi apoi să dispună compensarea judecătorească a celor două creanţe reciproce.
1.2. Interpretarea dată de instanţa de apel actului adiţional încheiat la data de 05 mai 2009 este greşită, sens în care devine incident art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Semnificaţia acestui act este de renunţare din partea SC F.C. SRL la o posibilă compensare, iar aceasta interpretare este completată de plăţile făcute de intimata către recurentă după momentul 01 mai 2008.
În cadrul acestui motiv, recurenta critică motivarea instanţei de apel conform căreia în mod corect instanţa de fond a înlăturat susţinerile reclamantei referitoare la actul adiţional din data de 05 mai 2009. Astfel, afirma instanţa de apel că din cererea promovată ar rezulta susţinerea recurentei că încheierea actului adiţional ar face inoperantă clauza penalizatoare menţionată în art. 1 din Cap. IX al contractului.
Susţine recurenta că această afirmaţie nu îi aparţine, instanţa de apel dând un alt inţeles motivelor pe care Ie-a susţinut. Astfel, a arătat în apelul declarat faptul că instanţa de fond a interpretat într-un mod eronat dispoziţiile actului adiţional încheiat între părţi în data de 05 mai 2009, în sensul că nu a luat în considerare renunţarea din partea SC F.C. SRL la o presupusă compensare de drept a creanţelor.
Astfel, învederează instanţei de recurs faptul că prin actul adiţional încheiat la data de 05 mai 2009 între recurentă şi intimată, părţile contractante au consemnat în scris faptul că unica creanţă existentă între ele este o restanţă la plată pe care reclamanta reconvenţională o avea în favoarea recurentei.
Ori, prin cererea reconvenţională formulată intimata SC F.C. SRL a solicitat să se constate compensarea datoriei sale faţă de recurentă, pe care în acest fel o recunosc cu o presupusă datorie a recurentei, datorie aferentă perioadei 01 mai 2008-31 decembrie 2008, deci anterioară datei de 05 mai 2009 la care s-a încheiat actul adiţional.
Faptul că la data de 05 mai 2009 se încheie un act în care reclamanta reconvenţională recunoaşte că are o datorie faţă de recurentă, fără a uza de o eventuală compensare şi, de asemenea, faptul că s-au efectuat o serie de plăţi către aceasta, fără a se invoca vreo compensare, are valoarea juridică a desfiinţării unei presupuse compensări legale.
În consecinţă, ceea ce a subliniat în fata instanţei de apel este faptul că semnificaţia actului adiţional încheiat de părţi si a plaţilor pe care societatea SC F.C. SRL Ie-a făcut către recurentă (ulterior momentului în care afirma ca s-ar fi născut datoria recurentei faţă de ea) are semnificaţia unei renunţări la o posibilă compensaţie legală.
Arată că afirmaţia instanţei de apel, conform căreia dacă părţile ar fi înţeles să compenseze creanţe reciproce ar fi prevăzut aceasta expres în actul adiţional încheiat, este perfect întemeiată, în condiţiile în care părţile nu au dorit niciodată să compenseze eventuale creanţe, ci dimpotrivă din acel act, coroborat cu plăţile mai sus amintite, rezultă în mod neechivoc ca SC F.C. SRL a renunţat la compensare.
2. Critica soluţiei pronunţată de instanţa de apel faţă de apelul declarat de SC F.C. SRL.
Conform motivării deciziei, raportat la culpa recurentei, consideră că este nejustificat să i se acorde penalităţi de întârziere după data când reclamanta reconvenţională a recunoscut pretenţia sa şi a solicitat, la rândul ei, obligarea recurentei la plata unei sume de bani. Motivul susţinut de instanţa de apel este acela că prin opoziţia recurentei faţă de admiterea cererii reconventionale a determinat instanţa de fond să administreze probatoriu, ceea ce a dus la acumularea de penalităţi de întârziere, penalităţi care reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză în contextul în care cererea reconvenţională a fost admisă şi s-a constatat ca datorează intimatei o sumă de bani.
Susţine că s-a apărat în cauză, iar recunoaşterea făcută de intimată cu privire la existenta creanţei sale nu poate avea vreo semnificaţie faţă de creanţa pe care o are recurenta. Chiar dacă intimata a recunoscut existenta creanţei, această recunoaştere s-a făcut după momentul promovării acţiunii în justiţie, fapt dovedit şi prin încercarea de conciliere realizată, care nu a dus la niciun rezultat. Această recunoaştere a creanţei recurentei, neurmată de plata datoriei, nu poate avea vreo semnificaţie cu privire la existenţa creanţei şi a temeiului acesteia. Consideră că ambele părţi contractante s-au dovedit a fi în culpă contractuală, chiar dacă acest lucru a rezultat într-un caz în urma administrării probatoriului, iar în celalat caz în urma recunoaşterii făcute după momentul introducerii cerereii de chemare în judecată.
În ceea ce priveşte motivarea soluţiei pronunţate, conform căreia penalităţile de întârziere obţinute de recurentă ar reprezenta o îmbogăţire fără just temei, susţine că, condiţia esenţială pentru ca aceasta instituţie să fie incidenţă, inexistenţa unui temei juridic, lipseşte. Temeiul care stă la baza sumelor datorate este clauza penală inserată în contract, clauză ce a devenit operantă datorită culpei intimatei. Recunoaşterea de către intimată a faptei sale culpabile nu poate să o exonereze de răspundere, motiv pentru care soluţia instanţei de fond este eronată.
Având în vedere aceste considerente, recurenta -reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă şi respingerii apelului pârâtei, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel şi din recurs.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în considerarea argumentelor ce succed.
Prin acţiunea introductivă reclamanta SC I. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC F.C. SRL la plata sumei de 408.291 lei cu titlu de obligaţie neîndeplinită, conform contractului din 2007 şi la penalităţi de întârziere de 0,15% pe zi, în cuantum de 894.157,29 lei calculate contractual până la data introducerii acţiunii, precum şi a penalităţilor de întârziere până la data achitării debitului.
Prin întâmpinarea depusă la 05 ianuarie 2010, pârâta SC F.C. SRL a recunoscut existenţa creanţei pretinse de reclamanta SC I. SRL prin acţiunea principală, respectiv că-i datorează acesteia suma de 1.302.448,29 lei, compusă din obligaţie neîndeplinită, în valoare de 408.291 lei şi penalităţi de întârziere de 894.157,29 lei - până la 17 noiembrie 2009 (conform acţiunii principale).
Pe calea cererii reconvenţionale, pârâta SC F.C. SRL a susţinut că deţine asupra reclamantei o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 349.125 euro (echivalent a 1.475.576,81 lei, la un curs de 4,2265 lei pentru un euro, valabil pentru data de 05 ianuarie 2010) cu titlu de penalităţi de întârziere pentru perioada 01 mai 2008-31 decembrie 2008, solicitând să se dispună compensarea de drept a creanţelor reciproce.
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. atunci „când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii".
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurenta a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 111 C. civ. din perspectiva inadmisibilităţii acţiunii în constatare promovată de pârâtă prin cererea reconventionala, întemeiată pe argumentul că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile pentru constatarea compensării legale a datoriei, care operează de drept, ci suntem în ipoteza unei compensări judecătoreşti ce trebuie dispusă de instanţă, această compensare producându-şi efectele pe data la care hotărârea prin care s-a dispus a rămas definitivă.
Pentru ca instanţa să hotărască compensarea judiciară nu este necesar a fi întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru compensaţia legală, care presupune existenţa unor creanţe certe, lichide şi exigibile. Instanţa de judecată poate decide compensarea datoriilor reciproce dintre părţile litigante ori de câte ori la acţiunea principală introdusă de reclamant, pârâtul formulează cerere reconventionala, emiţând pretenţii proprii faţă de acesta. în cazul în care pretenţiile reciproce au fost dovedite, instanţa procedează la compensarea datoriilor pe care părţile le au una faţă de alta, până la valoarea cea mai mică dovedită şi dispune obligarea debitorului având cea mai mare datorie la plata numai a diferenţei rămase neacoperită prin compensare.
Doctrina, într-o clasificare larg acreditată, potrivit cu scopul urmărit de reclamant, distinge între acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei dreptului şi acţiuni în constituire sau de transformare.
Art. 111 C. proc. civ. prevede că partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, iar cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Acţiunea în constatarea compensării legale este o acţiune în realizare, întrucât produce o modificare a raporturilor juridice dintre părţi, calificarea acţiunii realizându-se în raport de obiectul supus judecăţii.
Contrar susţinerilor recurentei, reclamanta reconventionala SC F.C. SRL a solicitat instanţei, nu numai să constate că deţine asupra patrimoniului pârâtei reconvenţionale SC I. SRL o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sumă de 349.125 euro, ci şi compensarea acestei creanţe, cu cea la a cărei realizare tinde reclamanta prin exercitarea acţiunii introductive, astfel că, atât timp cât compensarea, indiferent că e legală, convenţională sau judecătorească, este o modalitate de stingere a obligaţiilor, mai concret a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai mici dintre ele, este evident că acţiunea reconventionala este una în realizare, compensaţia având dublu efect, în sensul că reprezintă o modalitate simplificată de executare a obligaţiilor, prin evitarea unei plăţi duble.
Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. prevede ca motiv de recurs cazul în care instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Instanţa schimbă natura contractului dacă, de exemplu, califică un contract de vânzare-cumpărare drept un contract de donaţie, şi îl denaturează atunci când, interpretând actul, îi atribuie un alt înţeles, pe care termenii şi textul lui, în loc să-l sprijine, îl exclud în mod clar şi vădit neîndoielnic.
Altfel spus, acest motiv de recurs, sancţionează hotărârea prin care s-a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în actul dedus judecăţii.
Recurenta susţine că instanţa a interpretat greşit Actul Adiţional din 05 mai 2009 întrucât semnificaţia acestui act este de renunţare din partea SC F.C. SRL la o posibilă compensare, iar această interpretare este completată de plăţile făcute de intimată către recurentă după momentul 01 mai 2008.
Modalitatea în care a fost întocmit Actul Adiţional şi conţinutul clauzelor acestuia, relevă faptul că, părţile, de comun acord, au privit ca două chestiuni distincte şi care nu se intercondiţionează, pe de o parte depăşirea termenului de efectuare a montajului plăcilor pe platformele vagoneţi, datorită neconformităţii acestora şi, pe de altă parte restanţa de plată a cumpărătorului.
În art. 7 din Actul Adiţional s-a prevăzut că "celelalte clauze rămân neschimbate", astfel că nu poate fi primită susţinerea recurentei conform căreia prin acest Act Adiţional încheiat la data de 05 mai 2009, SC F.C. SRL ar fi renunţat la o posibilă compensare, atâta timp cât acest act adiţional nu face decât să completeze contractul iniţial, fără a avea ca efect modificarea sau revocarea contractului în ceea ce priveşte clauzele penalizatoare stipulate de părţi.
Clauza penală, în lumina dispoziţiilor C. civ., are caracterul unei convenţii accesorii ce exprimă voinţa părţilor.
Având în vedere şi dispoziţiile art. 1070 C. civ., potrivit cărora în prezenţa unei clauze penale instanţa nu poate nici majora nici reduce suma convenită de părţi cu titlu de penalităţi, judecătorul are dreptul de a diminua penalitatea convenită de părţi numai în cazul în care obligaţia principală a fost parţial executată.
În acest context, instanţa de apel a constatat cu justeţe că, raportat la culpa pârâtei reconvenţionale, este nejustificată acordarea de penalităţi reclamantei, în acţiunea principală, după data de 05 ianuarie 2010, când pârâta a recunoscut integral pretenţiile reclamantei şi a depus cererea reconvenţională, la care însă în mod netemeinic pârâta reconvenţională s-a opus.
De o îmbogăţire fără just temei nu poate fi vorba atunci când foloasele realizate de parte sunt consecinţa unui act juridic la care a consimţit celaltă parte şi care constituie temeiul legal.
Instanţa de apel a constatat în mod corect că, prin poziţia sa, doar de opunere la admiterea cererii reconvenţionale, reclamanta - pârâtă reconvenţională ar obţine penalităţi de întârziere într-o sumă considerabilă, ceea ce s-ar constitui într-o îmbogăţire fără justă cauză.
Aşa fiind, se constată că, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, în cauză neexistând motive de modificare sau de casare, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva Deciziei nr. 66 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, să fie respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC I. SRL împotriva Deciziei nr. 66 din 19 septembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publicăTsastăzi 18 septembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2668/2013. Civil. Acţiune în constatare.... | ICCJ. Decizia nr. 2679/2013. Civil. Nulitate act juridic. Recurs → |
|---|
