ICCJ. Decizia nr. 2712/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2712/2013
Dosar nr. 32588/3/2011
Şedinţa publică din 17 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 32588/3/2011, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligat pârâtul la plata sumei de 128.101,37 RON reprezentând despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv.
În motivarea acţiunii reclamantul a învederat că, potrivit sentinţei civile nr. 589 din 08 iunie 2005, definitivă şi irevocabilă, Tribunalul Prahova a constatat dreptul acestuia de a beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilele situate in U., judeţul Prahova.
Ca urmare a pronunţării acestei hotărâri judecătoreşti, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia din 22 mai 2008 prin care a stabilit cuantumul despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv la suma de 128.101,37 RON.
Reclamantul precizează că, de la data comunicării deciziei mai sus menţionate, a formulat în mod constant cereri de plata a despăgubirii, însă de fiecare dată efectuarea plăţii a fost amânată. Reclamantul a solicitat urgentarea soluţionării cererii motivat de împrejurarea că este o persoană în vârstă cu o stare de sănătate precară, dovedind cererea cu acte medicale.
Deşi i-a fost confirmată posibilitatea legală de emitere cu prioritate de titluri plată şi/sau conversie, acest lucru nu s-a întâmplat până în prezent.
În drept reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, 20 şi 44 din Constituţia României.
Prin sentinţa civilă nr. 285 din 15 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, faţă de prevederile art. 182 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, există o procedură specială reglementată în mod expres de legiuitor, prin care s-a prevăzut modalitatea de emitere a unui titlu de plată sau de conversie, care va ţine seama de ordinea înregistrării cererilor de opţiune a persoanelor îndreptăţite a primi despăgubiri. De asemenea, aceleaşi dispoziţii legale statuează regula potrivit căreia emiterea unui titlu şi plata despăgubirilor băneşti în numerar către persoana/persoanele îndreptăţită/îndreptăţite se va face în termen de 15 zile de la existenţa disponibilităţilor financiare.
În speţă, tribunalul a constatat că imposibilitatea plăţii sumei solicitate de către reclamant s-a datorat exclusiv lipsei disponibilităţilor financiare, situaţie în care acţiunea reclamantului apare ca fiind neîntemeiată, aceasta fiind respinsă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul D.A., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
În motivarea apelului declarat, apelantul a arătat, în esenţă, că motivarea soluţiei de respingere a acţiunii sale este redusă la o singură concluzie, aceea a imposibilităţii plăţii sumei solicitate de reclamant din cauza lipsei disponibilităţilor financiare.
Faţă de această motivare, apelantul a invocat nulitatea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru soluţionare, dată fiind nemotivarea sentinţei pronunţate, judecătorul fondului reţinând un motiv neinvocat şi nedovedit de către pârât, ceea ce denotă că, în realitate, nu s-a pronunţat pe acţiunea sa. Împrejurarea că în prezent nu există disponibilitate financiară pentru efectuarea plăţilor, constituie un element extrinsec admisibilităţii acţiunii.
Cu referire la această critică, apelantul a făcut trimitere la hotărârile C.E.D.O. din cauza Albina c.României din 28 aprilie 2007 şi la hotărârea aceleiaşi Curţi din cauza Gheorghe c.României din 15 martie 2007.
Printr-o altă critică, apelantul a invocat caracterul contradictoriu al motivării soluţiei apelate, precizând că argumentul acesteia legat de lipsa disponibilităţilor financiare confirmă admisibilitatea acţiunii sale întemeiată pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ca şi pe cele ale art. 11, 20 şi 44 din Constituţia României.
Caracterul admisibil al cererii justifică şi aprecierea asupra temeiniciei acesteia, reclamantul dovedind existenţa creanţei pretinse fără ca intimatul pârât să facă dovada inexistenţei disponibilităţilor financiare necesare şi a respectării celorlalte dispoziţii legale ce reglementează procedura achitării despăgubirilor, inclusiv sub aspectul soluţionării cererii în ordine cronologică.
Prin decizia civilă nr. 385A din 30 octombrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În motivarea deciziei s-a reţinut că motivarea succintă a hotărârii nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii care să permită constatarea încălcării dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi care să facă imposibil de exercitat controlul judiciar asupra hotărârii atacate ori să îndreptăţească convingerea că părţile s-au aflat într-o procedură în care nu le-au fost asigurate garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a constatat că sunt relevante în economia cazului următoarele elemente:
Prin decizia din 22 mai 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost emis în favoarea apelantului reclamant titlul de despăgubire în cuantum de 128.101,37 RON, titlu valorificabil după procedura prevăzută în capitolul V1 din titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 81/2007, conform prevederilor art. 4 din decizie.
În conformitate cu dispoziţiile art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, A.N.R.P. va emite, pe baza acestora şi a opţiunilor persoanelor îndreptăţite, un titlu de conversie şi/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acţiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcţiei pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar în vederea efectuării operaţiunilor de plată.
Prin dispoziţiile art. 141, introduse prin O.U.G. nr. 81/2007, a fost limitată posibilitatea acordării despăgubirilor în numerar persoanelor îndreptăţite cărora li s-au emis titluri de plată la limita sumei maxime de 500.000 RON, persoanele îndreptăţite la despăgubiri în cuantum de peste 500.000 RON putând opta pentru acordarea de despăgubiri în numerar în cuantum maxim de 500.000 RON, diferenţa urmând a fi acordată în acţiuni la SC P. SA.
La solicitarea instanţei, A.N.R.P. a informat cu adresa din 24 octombrie 2012 că în dosarul de opţiune al reclamantului din 9 iunie 2009, nu a fost emis un titlu de plată sau un titlu de conversie.
Pe de altă parte, instanţa de apel a reţinut că prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010 a fost suspendată pe o perioadă de 2 ani de la intrarea sa în vigoare (30 iunie 2010) emiterea titlurilor de plată prevăzute în titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin dispoziţiile O.U.G. nr. 4 din 13 martie 012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziţii din Titlul VII „Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, au fost suspendate pe o perioadă de 6 luni emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Prin Legea nr. 117 din 4 iulie 2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 4/2012 şi pentru modificarea art. III din O.U.G. nr. 62/2010, alin. (1) al art. unic al O.U.G. nr. 4/2012 a fost modificat, prevăzându-se că la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum şi procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Acelaşi act normativ, respectiv Legea nr. 117 din 4 iulie 2012, a modificat şi art. III alin. (1) din O.U.G. nr. 62/2010, în sensul că a prevăzut că se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII al Legii nr. 247/2005 până la data de 15 mai 2013.
Aceste măsuri au fost adoptate în vederea pregătirii şi adoptării unei strategii naţionale care să reglementeze raporturile de proprietate la care a fost obligat Statul român prin hotărârea pilot din cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României.
Prin urmare, nu pentru lipsa disponibilităţilor băneşti ale Statului Român în momentul de faţă se justifică respingerea cererii reclamantului care a solicitat obligarea acestuia la plata în numerar a despăgubirilor înscrise în decizia din 22 mai 2008 emisă în favoarea de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci întrucât această solicitare nu se justifică atâta timp cât reclamantul nu a parcurs etapa de procedură a emiterii în favoarea sa a unui titlu de plată, dar şi întrucât legislaţia evocată anterior dovedeşte că intimatul pârât - aflat în beneficiul termenului oferit prin decizia C.E.D.O. menţionată - a suspendat temporar procedurile instituite prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în cadrul cărora urmau a fi valorificate şi drepturile apelantului reclamant), respectiv până la data de 15 mai 2013.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamantul D.A., criticând-o ca nelegală, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul reclamant a arătat că, deşi instanţa de apel confirmă soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată de către instanţa de fond, o contrazice pe aceasta din punct de vedere al motivării.
Se susţine că instanţa de apel aduce, faţă de motivele hotărârii instanţei de fond, argumente noi în sprijinul soluţiei de respingere a acţiunii reclamantului, însă acestea sunt conturate pe interpretarea trunchiată şi ruptă din context a Hotărârii pilot Maria Atanasiu ş.a.m.d. În cuprinsul acestei hotărâri, instanţa de contencios european stabileşte că „statul pârât trebuie să garanteze prin măsuri legale şi administrative adecvate respectarea dreptului de proprietate tuturor persoanelor care se află într-o poziţie asemenătoare celei a petentelor ţinând cont de principiile enunţate de jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1”. În schimb, Curtea a lăsat la libera apreciere a statului modalitatea concretă de rezolvare a acestei situaţii, statuând:” Curtea constată oportun să îi lase statului pârât o marjă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze raporturile de proprietate în ţară şi pentru punerea lor în practică”. Faţă de aceste considerente, recurentul reclamant apreciază că, în speţă, îşi găsesc aplicabilitatea dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care nici instanţa de fond şi nici cea de apel nu s-au pronunţat.
Intimatul pârât nu a formulat întâmpinare.
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că decizia Curţii de Apel Bucureşti este dată cu aplicarea greşită a legii, criticile formulate sub acest aspect încadrându-se în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.
Problema de fond a speţei se rezumă la ideea că recurentul reclamant deţine un titlu executoriu, respectiv decizia din 22 mai 2008, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor într-o procedură specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, titlu care poate fi valorificat în condiţiile normelor speciale prevăzute în legile menţionate.
Drept urmare, problema de drept în discuţie este analiza posibilităţii de a cere despăgubiri în justiţie pe calea dreptului comun, în alte condiţii şi în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială.
Astfel, prin decizia în interesul legii nr 33 din 9 iunie 2008, publicată în M. Of. nr 108/23.02.2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
Subsumată acestor idei care vizează problema de fond a speţei, susţinerile recurentului reclamant că motivarea instanţei de apel o contrazice pe cea a instanţei de fond nu sunt de natură a conduce la modificarea hotărârii, soluţia de respingerea a acţiunii fiind argumentată de instanţa de apel prin substituirea motivării primei instanţe cu motivarea proprie.
De asemenea, în cauză, nu se poate susţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aplicării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, contrar susţinerilor recurentului reclamant, aceste prevederi au fost analizate în raport de legislaţia naţională şi cauzele pronunţate împotriva României în materie, la care atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au făcut trimitere.
Totodată, în speţă, nu se poate pretinde că s-ar încălca exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr 1 la Convenţie şi că ar exista neconcordanţă între Convenţie şi dreptul intern. Aceasta, deoarece jurisprudenţa Curţii Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri
Astfel, în cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin
Or, în această materie, statul a decis că restituirea în natură şi acordarea măsurilor reparatorii au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanţă Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce priveşte natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptăţite şi procedura de stabilire şi acordare a acestora.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit alin. (6) şi alin. (7) al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanţei de contencios administrativ, doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel cum este cazul în speţa de faţă.
Cu privire la acest aspect, trebuie subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la o instanţă aspect reamintit în recenta cauză pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României.
De altfel, problema de drept ce face obiectul prezentului litigiu, a fost definitiv tranşată prin decizia din 14 noiembrie 2011, dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în compunerea prevăzută de art. 3306 alin. (1) din C. proc. civ., care a statuat că primirea unor astfel de cereri ar echivala cu deschiderea unei căi paralele legii speciale deja existente, fără nicio garanţie a oferirii remediului cel mai adecvat.
Astfel, se arată, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, a fost deja realizat de CEDO prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care a stabilit în sarcina Statului Român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6, parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional.
Prin urmare, exigenţele coerenţei şi certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudenţa sa în ceea ce priveşte adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităţilor statale inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.
Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei Curţii Europene după pronunţarea hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 par 1 şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Chiar dacă, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, cel puţin un astfel de mecanism există şi, aşa cum tot Curtea europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluţii în ceea ce priveşte plata sumelor datorate
Or, obligarea directă a Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligaţiei de plată, dar şi schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite
Punerea în executare a hotărârilor prin care Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, este debitor se face, de această dată, de la bugetul de stat, cu condiţia ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a debitelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti.
Desigur, instanţele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului şi să realizeze studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat cu titlu de plată a despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi
Pe cale de consecinţă, nu există nicio garanţie că obligarea Statului Român, prin ea însăşi, ar accelera şi eficientiza sistemul de acordare de despăgubiri.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să fie respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.A. împotriva deciziei nr. 385A din 30 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2709/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2715/2013. Civil → |
|---|
