ICCJ. Decizia nr. 2715/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2715/2013
Dosar nr. 2688/62/2011
Şedinţa publică din 17 mai 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov, ca urmare a declinării de competenţă de la Judecătoria Zărneşti, reclamanta K.R. a chemat în judecată pe pârâţii statul român reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, oraşul Râşnov reprezentat legal prin Primar, SC G. SA Cetatea Râşnov solicitând instanţei să constate nevalabilitatea titlului cu care statul român a preluat imobilul situat în Râşnov, judeţul Braşov, identificat în CF să dispună rectificarea CF Râşnov, în sensul revenirii la situaţia anterioară, să oblige pârâţii să-i lase în proprietate deplină şi liniştită posesie acest imobil.
Cererea a fost precizată şi completată prin chemarea în judecată a pârâtului B.G., cumpărător al imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, în sensul obligării acestuia să-i lase reclamantei în deplină proprietate imobilul în litigiu, cât şi a obligării pârâtului statul român la plata sumei de 200.000 euro dacă, din probele administrate, va rezulta că restituirea în natură nu mai este posibilă.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 153 din 28 mai 2012, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului statul român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor, lipsei calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor, pentru statul român şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei K.R.. A admis în parte acţiunea civilă formulată, precizată şi completată şi a constatat nevalabilitatea titlului cu care statul român a preluat imobilul situat în Râşnov, judeţul Braşov, identificat în CF Râşnov. A respins restul pretenţiilor formulate de reclamantă. A respins cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul B.G., cu domiciliul în Râşnov, judeţul Braşov.
La pronunţarea aceste hotărâri, prima instanţă a reţinut următoarele:
Imobilul în litigiu a fost supus măsurii exproprierii în baza Decretului nr. 223/1974 care contravenea atât Constituţiei din 1965, C. civ., potrivit căruia nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului.
Celelalte capete de cerere au fost considerate neîntemeiate, deoarece reclamanta putea solicita măsuri reparatorii, în baza Legii nr. 10/2001, statul creând posibilitatea acordării măsurilor reparatorii în natură sau echivalent, după caz.
Prin decizia din 9 iunie 2008, în recurs în interesul legii, instanţa supremă a statuat cu putere obligatorie că o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun este admisibilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub condiţia de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
În speţă, imobilul în litigiu a fost înstrăinat în condiţiile Legii 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 1996, către fostul chiriaş, pârâtul B.G., urmare a hotărârii din 12 iulie 1991 a Prefecturii Braşov.
Reclamanta nu a făcut dovada unui drept de proprietate actual în favoarea sa, condiţie esenţială pentru admisibilitatea unei acţiuni în revendicare, motiv pentru care nu a fost reţinut ca fiind întemeiat nici capătul de cerere ce vizează radierea dreptului din cartea funciară.
Nici cererea de obligare directă la plata despăgubirilor nu a putut fi primită, atât din perspectiva prevederilor Legii nr. 10/2001, cât şi în raport de statuările Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din decizia nr. 27/2011, pronunţată în recurs în interesul legii.
Cererea de intervenţie a fost respinsă, constatându-se că drepturile intervenientului au fost conservate urmare a apărărilor acestuia în calitate de pârât şi soluţiei pronunţate faţă de cererea reclamanţilor.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanta şi pârâţii.
Prin decizia civilă nr. 135Ap din 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamanta K.R. şi pârâţii Oraşul Râşnov, Staul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov; a admis în parte apelul declarat de pârâtul-reclamant-reconvenţional B.G. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a anulat-o în parte, cu privire la soluţionarea cererii reconvenţionale, şi în consecinţă, a trimis cauza instanţei de fond pentru rejudecarea cererii reconvenţionale, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei.
Examinând sentinţa atacată, Curtea a reţinut următoarele, cu privire la apelul reclamantei:
Critica referitoare la nesoluţionarea petitului privind rectificarea cărţii funciare a fost considerată ca neîntemeiată, câtă vreme în dispozitivul sentinţei atacate se menţionează că acţiunea a fost admisă în parte, în sensul constatării nevalabilităţii titlului statului, iar celelalte pretenţii au fost respinse. Ca urmare, nu se poate reţine că prima instanţă nu ar fi soluţionat capătul de cerere privind rectificarea cărţii funciare.
Pe fond, s-a constatat că atât cererea de rectificare a cărţii funciare, cât şi cea de obligare a pârâtelor la lăsarea în deplină posesie a imobilului mai sus menţionat sunt inadmisibile, în aplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că, de principiu, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 10/2001, şi numai în cazul în care există neconcordanţe între legea specială şi CEDO se acordă prioritate acesteia din urmă, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.
În speţă, imobilul a fost cumpărat de apelantul-intervenient B.G., astfel că prin admiterea cererii reclamanţilor s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al acestuia.
În ceea ce priveşte a doua critică din recurs, referitoare la convertirea pretenţiilor reclamantei în despăgubiri şi inaplicabilitatea deciziei nr. 27/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, susţinerea apelantei că această decizie s-ar aplica doar acţiunilor înregistrate după data publicării sale nu a fost primită, întrucât decizia are valoarea unei norme de interpretare a legii, de imediată aplicabilitate.
Analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de apel a considerat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui „bun actual" în patrimoniul său, astfel că nu poate pretinde în mod direct despăgubiri de la stat, pentru că i-a fi fost nesocotit acest drepf.
Cu privire la apelurile pârâţilor statul român şi oraşul Râşnov s-a reţinut că în mod corect instanţa de fond a apreciat asupra nevalabilităţii titlului cu care statul român a preluat imobilul în litigiu, în raport de neconstituţionalitatea Decretului nr. 223/1974. De altfel, caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilelor în baza unor legi speciale, este recunoscut şi de art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceleaşi motive a fost respins şi apelul declarat de pârâta U.A.T. Râşnov.
Cu privire la apelul pârâtului B.G. s-a stabilit că la data de 16 februarie 2009 a fost depusă la Judecătoria Zărneşti cerere de intervenţie în interes propriu de către B.G.. Prin precizarea de acţiune din data de 22 aprilie 2009, reclamanta a solicitat introducerea în cauză a lui B.G., în calitate de pârât, iar în raport de această precizare, prin încheierea din 9 martie 2010, instanţa a calificat cererea de intervenţie ca cerere reconvenţională.
Cu toate acestea, prima instanţă nu a avut în vedere acest aspect şi a dispus respingerea cererii de intervenţie, deşi cererea fusese calificată ca cerere reconvenţională, fără a motiva această soluţie.
Întrucât prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei cereri, în baza art 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul pârâtului B.G., s-a anulat în parte sentinţa, în privinţa soluţionării cererii reconvenţionale şi s-a trimis cauza instanţei de fond pentru soluţionarea acestei cereri.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamanta K.R. şi pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov.
În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanta K.R. a arătat următoarele:
Instanţa de apel nu a motivat respingerea capătului de cerere privind rectificarea cărţii funciare, menţinând soluţia primei instanţe, care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938. Susţinerea instanţei de apel potrivit căreia petitul privind rectificarea cărţii funciare a fost soluţionat de prima instanţă, în sensul că a fost respins, ignoră motivul pentru care s-a formulat apel, respectiv faptul că instanţa de fond a respins acest capăt de cerere fără a motiva soluţia dată, fără a analiza incidenţa dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, conform cu care operaţiunea de dezmembrare nu poate fi efectuată decât la cererea proprietarului, şi a dispoziţiilor art. 34 punctul 1 din Decretul nr. 115/1938, potrivit cărora rectificarea cărţii funciare se operează atunci când fie înscrierea, fie titlul în baza căruia s-a făcut înscrierea nu sunt valabile.
Prezenta acţiunea este în principal o acţiune în rectificare de carte funciară cu accesoriul obligării celorlalte părţi de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu reclamantei.
În măsura în care se va constata nevalabilitatea titlului statului şi se va dispune rectificarea cărţii funciare, recurenta va deveni titulara unui drept de proprietate asupra unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană.
Având în vedere acest cadru procesual, în speţă, nu pot fi invocare motivele de inadmisibilitate cuprinse în decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Acordarea de despăgubiri este un subsidiar al acţiunii, pentru situaţia în care se constată imposibilitatea restituirii în natură a imobilului.
În ceea ce priveşte incidenţa deciziei nr. 27/2011, se observă că acţiunea fost introdusă pe rolul Judecătoriei Zărneşti în anul 2008, faţă de care decizia nr. 27/2011 nu poate produce efecte, ea fiind obligatorie cauzelor introduse după data publicării sale în M. Of.. în caz contrar, s-ar încălca principiul predictibilităţii derulării unui proces, iar lipsa de predictibilitate are drept consecinţă încălcarea dreptului la asigurarea unui proces echitabil, respectiv a principiului securităţii raporturilor juridice.
Nelegal este şi argumentul instanţei de apel potrivit cu care intervenientul B.G. are un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu, în condiţiile în care acest aspect nu a fost dezlegat de către instanţă, soluţia pronunţată în apel fiind aceea de a anula în parte hotărârea şi de a trimite cauza instanţei de fond spre soluţionarea cererii reconvenţionale care are ca obiect tocmai constatarea dreptului de proprietate al pârâtului-reclamant B.G..
În dezvoltarea criticilor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul statul român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Braşov, a arătat următoarele:
Instanţa de judecată a respins în mod greşit excepţiile invocate de către statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, cât timp imobilul a intrat în mod legal în proprietatea statului român, conform Decretului nr. 223/1974, reclamanta nefacând nicio dovadă în sensul că preluarea a fost abuzivă.
Au fost reiterate în cauză excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, ca reprezentant al statului, cât şi a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că imobilul în cauză se află situat în intravilanul municipiului Braşov, astfel cum rezultă din extrasul CF depus la dosarul cauzei, caz în care statul român este reprezentat de unitatea administrativă reprezentată prin primar, respectiv oraşul Râşnov, şi nicidecum de către Ministerul Finanţelor Publice.
De asemenea, având în vedere obiectul cauzei, este evident faptul că statul român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă, legitimitatea procesuală revenindu-i oraşului Râşnov prin Primar, aspect ce rezultă şi din conţinutul cererii de chemare în judecată. Imobilul care face obiectul prezentului litigiu nu face parte din domeniul public potrivit Legii nr. 213/1998, anexa nr. 2, cu privire la clasificarea bunurilor de interes public, judeţean sau naţional pentru a putea fi justificată calitatea procesuală a statului român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Pe de altă parte, nu s-a avut în vedere faptul că reclamanta nu a uzat de legile speciale în domeniul proprietăţii, ci a promovat această acţiune în condiţiile dreptului comun, astfel încât greşit s-a considerat că acţiunea este admisibilă.
De asemenea, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, instanţa de judecată nu poate analiza chestiuni legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor ce fac obiectul acestei legi, având în vedere că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, toate acţiunile pentru imobilele preluate de stat, cu titlu valabil, nevalabil sau fără titlu, se soluţionează numai pe calea prevederilor acestei legi.
Nevalabilitatea titlului statului nu a fost dovedită. Instanţa nu a manifestat un rol activ în clarificarea modalităţii de preluare a acestui imobil, avându-se în vedere doar susţinerile teoretice ale reclamantei, care nu au fost nedovedite.
În faza procesuală a recursului, Înalta Curte a invocat din oficiu excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Analizând recursurile formulate, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte constată următoarele:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta K.R., Înalta Curte îl consideră nefondat, pentru următoarele considerente:
Capătul de cerere privind revendicarea a fost considerat ca admisibil în mod corect, pentru a se da posibilitatea reclamantei de a dovedi existenţa în patrimoniul său a unui bun actual pe care nu l-ar putea valorifica pe altă cale, astfel cum s-a decis, cu caracter obligatoriu pentru instanţe, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Insă acest capăt de cerere a fost respins cu motivarea că, pe de o parte, reclamanta nu deţine un bun iar, pe de altă parte, că o eventuală admitere a acţiunii în revendicare ar constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate al altei persoane, ceea ce nu poate fi admis din perspectiva dezlegării date, prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008, asupra modului de soluţionare a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001.
În accepţiunea jurisprudenţei actuale a Curţii Europene a Drepturilor Omului exprimată în cauza Atanasiu împotriva României, existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dus mai departe raţionamentul în ceea ce priveşte existenţa unui "bun actual" şi a statuat că nu este suficient să existe o hotărâre irevocabilă anterioară prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului, ci trebuie să existe şi o dispoziţie în sensul restituirii bunului către reclamant.
Prin urmare, apare ca nefondată susţinerea recurentei în sensul că, prin constatarea nevalabilităţii titlului statului şi rectificarea de carte funciară, ar dobândi un bun pe care să îl poată valorifica în acţiunea în revendicare.
Întrucât reclamanta nu a urmat procedura Legii nr. 10/2001, pentru a-şi valorifica dreptul de proprietate în temeiul legii speciale, şi nu deţine o hotărâre definitivă şi executorie, prin care instanţele să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi să fi dispus în mod expres restituirea bunului, în mod corect s-a reţinut că nu deţine un bun actual, în temeiul căruia să poată pretinde restituirea în natură a imobilului pe calea acţiunii în revendicare bazată pe dreptul comun.
Respingerea acţiunii în revendicare şi pierderea dreptului de a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 prin neformularea unei notificări în temeiul acestei legi, prevăzut de art. 22 alin. (5) al Legii nr. 10/2001, fac ca posibilitatea de recunoaştere şi de valorificare a dreptului de proprietate pretins de reclamantă în prezent să se fi epuizat, astfel încât nu mai există posibilitatea pentru aceasta de a obţine un folos material concret.
Prin urmare, capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului urmează a fi respins ca lipsit de interes.
Întrucât acţiunea în rectificare de carte funciară are caracter subsidiar în raport cu cererea privind nevalabilitatea titlului statului, astfel cum rezultă din prevederile art. 34 pct. 1 al Legii nr. 7/1996, nu va fi primită critica potrivit căreia prezenta acţiune este în principal o acţiune în rectificare de carte funciară, astfel încât decizia în interesul Legii nr. 33/2008 nu ar fi aplicabilă în cauză.
Întrucât s-a cerut restituirea în natură a imobilului, această cerere nu poate fi opusă decât posesorului actual al imobilului, deci chiriaşului-cumpărător, B.G., care deţine un titlu de proprietate valabil asupra imobilului, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din decembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112, contract care nu a fost anulat.
Opunerea unui titlul de proprietate adversarului nu înseamnă că se invocă în realitate caracterul absolut al titlului, ci o prezumţie de proprietate în favoarea celui care deţine titlu, prezumţie născută din existenţa titlului. Cealaltă parte poate răsturna această prezumţie, invocând o prezumţie mai puternică şi contrară, întemeiată, de exemplu, pe un titlu anterior celui al adversarului.
Întrucât o astfel de probă nu a fost produsă, acţiunea în revendicare a fost corect respinsă, fără ca prin această soluţie să se stabilească calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu a pârâtului-reclamant B.G..
Ca urmare a anulării parţiale a deciziei din apel, se va analiza cererea reconvenţională, care va tranşa definitiv dacă acest pârât este proprietar asupra imobilului în litigiu.
Faţă de argumentele expuse anterior cu privire la nedovedirea de către reclamantă a dreptului său de proprietate asupra imobilului în litigiu, constând într-un bun actual, face ca nici pretenţiile acesteia de a primi, în subsidiar, despăgubiri băneşti pentru acest bun, să nu poată fi primite. Aşadar, criticile cu privire la acest aspect şi la incidenţa în cauză a recursului în interesul Legii nr. 27/2011, nu se mai impun a fi analizate.
De asemenea, pentru aceleaşi argumente, rămân fără obiect şi aspectele învederate de recurentă cu privire la neanalizarea capătului de cerere privind rectificarea de carte funciară.
Analizând recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov, Înalta Curte îl apreciază ca fiind fondat, sub următoarele aspecte:
Recurentul invocă, pe de o parte, că imobilul a fost preluat cu titlu valabil iar, pe de altă parte, că instanţa nu putea analiza nevalabilitatea titlului statului cu privire la un imobil care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, lege care a epuizat toate posibilităţile de revendicare a imobilului.
Cu privire la lipsa interesului pentru stabilirea modului de preluare a imobilului de către stat s-a motivat anterior, astfel încât acest recurs va fi admis, în considerarea faptului că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun a fost respinsă, iar procedura legii speciale, Legea nr. 10/2001, nu a fost iniţiată în termenul legal de către reclamantă, ceea ce a atras pierderea dreptului de a obţine măsuri reparatorii în temeiul acesteia, aşa încât, într-adevăr, nu se mai impunea verificarea modului de preluare a imobilului de către stat întrucât nu se mai poate obţine nici un folos practic din constatarea acestei preluări.
Insă sunt nefondate excepţiile reiterate de recurent, deoarece calitatea procesuală pasivă în cauză a acestuia, cât şi a Ministerului Finanţelor Publice este dată de petitele privind obligarea statului român, reprezentat legal de Ministerului Finanţelor Publice, conform art. 25 alin. (1) şi (2) al Decretului nr. 31/1954, la plata despăgubirilor băneşti, cât şi de cel de rectificare a cărţii funciare, unde nu unitatea administrativ teritorială este menţionată ca proprietar, nici proprietarul actual, B.G., ci statul român.
În consecinţă, în raportul juridic dedus judecăţii pe aceste capete de cerere, obligat este statul român, reprezentat legal de Ministerul Finanţelor Publice (care, la rândul său, a dat mandat de reprezentare D.G.F.P. Braşov).
Pentru argumentele prezentate, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.R., va admite excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, invocată din oficiu şi recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov. Va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul formulat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei nr. 153/S din 28 mai 2012 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă, va schimba în parte sentinţa apelată, astfel: va respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta K.R. împotriva deciziei nr. 135/Ap din 10 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Admite excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, invocată din oficiu.
Admite recursul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte decizia recurată, în sensul că:
Admite apelul formulat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov împotriva sentinţei nr. 153/S din 28 mai 2012 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă.
Schimbă în parte sentinţa apelată, astfel:
Respinge, ca lipsit de interes, capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2712/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2716/2013. Civil → |
|---|
