ICCJ. Decizia nr. 2784/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2784/2013
Dosar nr. 14089/325/2011
Şedinţa publică din 22 mai 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, la data de 09 iunie 2011, reclamanta B.M. a chemat în judecată Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin Primar şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că Statul Român a preluat fără titlu valabil cota de ½ parte din terenul înscris în CF Timişoara, în suprafaţă de 2877 mp, situat în Timişoara, să dispună restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară prin rectificarea acesteia în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al antecesoarei reclamantei, R.D., şi radierea dreptului de proprietate al Statului Român, cu cheltuieli de judecată.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituţia din 1965, art. 948, 968 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 34 din Legea nr. 7/1996.
La termenul de judecată din data de 06 septembrie 2011, Uniunea A.M.G. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor Statul Român reprezentat prin Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi al Municipiul Timişoara prin Primar, iar Prefectul Judeţului Timiş a formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea pârâţilor Municipiul Timişoara şi Consiliul Local Timişoara.
La acelaşi termen de judecată, reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, solicitând în subsidiar, obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor băneşti reprezentând valoarea de piaţă a cotei de ½ parte din terenul înscris în CF Timişoara, respectiv CF Timişoara, în suprafaţă de 2877 mp, situat în Timişoara.
Totodată, la termenul de judecată din data de 04 octombrie 2011, reprezentantul reclamantei a precizat că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este de 1.319.679 RON.
Prin sentinţa civilă nr. 24735 din 18 octombrie 2011, Judecătoria Timişoara, a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş.
Pe rolul Tribunalului Timiş, prin încheierea de la termenul de judecată din data de 18 ianuarie 2012, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea A.M.G., a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de Prefectul Judeţului Timiş şi a fost respinsă excepţia de netimbrare a acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 753 din 07 martie 2012, Tribunalul Timiş, a respins excepţiile lipsei dovezii calităţii de reprezentat, a lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes. A respins acţiunea formulată de reclamantă şi a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea A.M.G. în favoarea pârâţilor.
Tribunalul a reţinut că, prin acţiunea formulată, întemeiată pe temeiuri juridice cu caracter general, reclamanta tinde la constatarea nevalabilităţii titlului statului de preluare a bunului litigios şi, subsecvent, la readucerea acestui bun, sau a contravalorii lui, în propriul patrimoniu.
Ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, persoanele care se considerau îndreptăţite la reparaţie în temeiul acestui act normativ cu caracter special trebuiau să urmeze procedura administrativă instituită.
Reclamanta nu a urmat această procedură şi nu se mai poate prevala de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Prin reglementarea unui control jurisdicţional cu privire la dispoziţiile/deciziile emise în procedura administrativă, legiuitorul a asigurat respectarea garanţiilor unui proces echitabil, în sensul Convenţiei.
În aceeaşi măsură, reclamanta nu poate invoca dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu are în patrimoniu un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. În acest sens, se impune a se face şi aplicarea deciziei nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a apreciat că o acţiune cu configuraţia celei de faţă devine admisibilă numai în măsura în care reclamantul se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi al protocoalelor sale adiţionale.
Cu forţă juridică superioară se impune hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010, obligatorie pentru instanţele române.
Astfel, instanţa de la Strasbourg a statuat că „transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Raţionamentul juridic evocat este valabil şi în ipoteza în care se solicită contravaloarea bunului preluat, cum este cazul în speţă, întrucât legile speciale au prevăzut şi această modalitate de reparaţie.
În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 27/2011 pronunţată în interesul legii.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, iar prin decizia nr. 177/A din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat şi a obligat reclamanta apelantă la plata către intervenienta Uniunea A.M.G. a sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a deciziei nr. 33/2008 dată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Corespunde realităţii că adoptarea Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare.
Se observă, însă, că prin sus-menţionata decizie s-a statuat că o atare posibilitate este recunoscută persoanelor exceptate de la aplicarea legii speciale, respectiv celor care nu au putut apela la dispoziţiile ei fiind împiedicaţi de o împrejurare mai presus de voinţa lor; or, în cauză, reclamanta nu a susţinut şi nu a dovedit că situaţia sa s-ar încadra în vreuna dintre aceste ipoteze.
În consecinţă, cum reclamanta era ţinută să urmeze calea prevăzută de legea specială şi nu a înţeles să procedeze în acest sens, este indiferent că imobilul în litigiu se află, încă, în patrimoniul statului, nefiind înstrăinat.
Pe de altă parte, reclamanta nu poate opune statului existenţa în patrimoniul său a unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme, prin hotărârea dată în cauza Atanasiu contra România s-a statuat că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor abuziv deposedaţi doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.
În fine, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului lasă la aprecierea statelor adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri, astfel că susţinerile apelantei referitoare la efectul adoptării legilor speciale asupra cererilor de drept comun sunt neîntemeiate, statul având aptitudinea de a adopta norme reparatorii cu caracter special ce nu pot fi aplicate în concurs cu normele generale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamanta B.M..
Prin motivele de recurs, reclamanta formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..:
Recurenta susţine că decizia instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 480 C. civ., a Legii nr. 10/2001 şi a deciziei nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a reţinut că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
Or, reclamanta a dovedit în cauză că, prin acţiunea formulată nu a adus atingere vreunui alt drept de proprietate, întrucât imobilul în litigiu se află şi în prezent în proprietatea Statui Român.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credită şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri. Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Prin întimpinarea formulată, intimata-intervenientă Uniunea A.M.G. a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele formulate nu pot fi încadrate în prevederile art. 304 C. proc. civ..
Înalta Curte va analiza cu prioritate această excepţie faţă de dispoziţiile art. 316 C. proc. civ.. raportat la art. 137 C. proc. civ.., şi o va respinge, constatând, în temeiul art. 306 C. proc. civ.., că dezvoltarea motivelor de recurs formulate permite încadrarea criticilor pe care cererea de recurs le cuprinde în cazul de modificare a deciziei prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
Reclamanta a învestit instanţele cu o cerere, formulată în contradictoriu cu Statul Român, a cărei finalitate este readucerea bunului în litigiu, în natură, sau a contravalorii lui, în patrimoniul reclamantei. Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ, art. 6 din Legea nr. 213/1998, Constituţia din 1965, art. 948, 968 C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 34 din Legea nr. 7/1996.
Înalta Curte apreciază că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, o astfel de cerere nu mai poate fi promovată.
Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă, Legea nr. 10/2001, şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ..
S-a concluzionat că opinia unor instanţe, în sensul că o astfel de opţiune există pentru că nu este exclusă şi că acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanşat în termenul legal o atare procedură ori care, deşi au urmat-o, nu au obţinut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., este greşită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
S-a reţinut în decizia pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi că, atâta timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Totodată, s-a argumentat că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Reclamanta nu se află în situaţia menţionată în considerentele deciziei în interesul legii în care, din motive obiective, nu a putut să utilizeze această procedura specială în termenele legale reglementate de Legea nr. 10/2001, în cauză nefăcându-se susţineri sau probe în acest sens.
În consecinţă, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ..
Prin urmare, printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, au stabilit în privinţa concursului dintre legea specială şi legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Aşa cum rezultă din considerentele anterior expuse ale acestei decizii în interesul legii, Legea nr. 10/2001 are, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acţiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmăreşte restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.
Faţă de prevederile art. 329 alin. (3) C. proc. civ.., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, hotărârea instanţei de apel este legală.
Împrejurarea că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), actul normativ asigurând astfel o jurisdicţie deplină.
În plus, prin decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se adoptă în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Este adevărat că, prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În analiza recursului în interesul legi cu care a fost sesizată şi în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteze în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terţ dobânditor, ambele părţi prevalându-se de existenţa unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În cauză însă, reclamanta nu se poate prevala de existenţa unui „bun” în accepţiunea dată de normele convenţionale şi de jurisprudenţa instanţei europene acestei noţiuni.
Aceasta deoarece, în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a intervenit o schimbare în ceea ce priveşte interpretarea atribuită noţiunii de „bun” în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor Omului.
În practica anterioară a instanţei europene, simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilităţii exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terţi coroborată şi a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piaţă a bunului.
Însă, prin hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia declanşării procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Hotărârea pilot pronunţată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanţele naţionale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie fiind obligatorie.
Prin urmare, câtă vreme reclamanta nu beneficiază de o hotărâre definitivă şi executorie prin care să-i fi fost recunoscută calitatea de proprietar a bunului în litigiu şi care să cuprindă dispoziţia expresă de restituire a imobilului, ea nu este titulara unui bun în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În plus, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.
Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat şi aflate în posesia unei unităţi deţinătoare nu vine în conflict cu norma europeană, se înscrie în soluţiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat şi nu poate fi apreciată ca instituind un regim discriminatoriu, aplicabil numai anumitor categorii de persoane.
Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-intervenientă Uniunea A.M.G..
Respinge recursul declarat de reclamanta B.M. împotriva deciziei nr. 177/A din 24 octombrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2782/2013. Civil. Conflict de competenţă.... | ICCJ. Decizia nr. 2788/2013. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
