ICCJ. Decizia nr. 2875/2013. Civil. Acţiune în anulare. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2875/2013

Dosar nr. 105/99/2012

Şedinţa publică din 26 septembrie 2013

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Tribunalul laşi, secţia a ll-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 745 din 24 aprilie 2012 a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor şi excepţia lipsei de obiect a acţiunii.

A respins acţiunea formulată de reclamanţii L.Ş.C. şi L.L.C., în contradictoriu cu SC V.R. SA-Sucursala laşi.

A admis acţiunea formulată de reclamanţii L.Ş.C. şi L.L.C. în contradictoriu cu pârâta SC V.R. SA Bucureşti şi a constatat nulitatea clauzelor menţionate la pct. 3 lit. d) şi pct. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 27 martie 2008, privind data ajustării dobânzii şi comisionul de risc.

A obligat pârâta la eliminarea acestor clauze din convenţia de credit din 27 martie 2008 şi la restituirea către reclamanţi a sumei de 3716,79 chf reprezentând contravaloarea comisionului de risc achitat în perioada 27 martie 2008 - 22 noiembrie 2010, sumă actualizată în raport cu indicele de inflaţie de la data restituirii.

A obligat pârâta să plătească reclamanţilor suma de 3.000 lei cheltuieli de judecată.

În soluţionarea excepţiilor prima instanţă a constatat că cererea reclamanţilor are ca obiect constatarea nulităţii absolute a unor clauze din convenţia de credit având ca temei de drept Legea nr. 193/2000. Constatarea caracterului abuziv are drept consecinţă juridică constatarea nulităţii absolute a acestora, acţiunea fiind imprescriptibilă extinctiv, iar capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc este prescriptibilă, însă dreptul la acţiune conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 ce se coroborează cu art. 2 din Legea nr. 193/2000 se naşte de la data constatării caracterului abuziv al clauzelor şi nu de la un moment anterior.

Acţiunea are obiect întrucât prin actele adiţionale s-au modificat clauzele referitoare la garanţii şi nu clauzele contestate ce nu au fost eliminate din convenţie, instanţa având competenţa de a analiza caracterul abuziv al acestora.

Instanţa a reţinut că sucursala laşi a SC V.R. SA nu este parte în contract şi în consecinţă nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a analizat clauzele contestate prin prisma art. 4 alin. (6) şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE şi a constatat că raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa legii

privind clauzele abuzive din contractele între comercianţi şi consumatori, categorii ce sunt definite prin legea specială.

Apărarea pârâtei ce a invocat ca fiind componente ale preţului clauzele contestate a fost înlăturată, motivată pe faptul că Directiva şi nici art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000 nu exclud automat şi nediferenţiat de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la preţ, ci fac referire la adecvarea dintre preţ şi serviciile sau produsele oferite în schimb, ci trebuie să existe o contraprestaţie corespunzătoare preţului perceput. Totodată, pentru a fi excluse de la controlul privind caracterul abuziv, clauza referitoare la preţ să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, condiţii pe care clauzele contestate nu le îndeplinesc.

Tribunalul a reţinut în ce priveşte comisionul de risc, definit în Secţ. 3 Costuri că este identic cu aceea din art. 3 alin. (1) dobânda curentă, iar destinaţia, justificarea acestuia, nu se regăseşte în altă prevedere contractuală, ce impune concluzia a două costuri pentru acelaşi serviciu şi nu exceptează clauza din pct. 5 a de la analiza caracterului abuziv.

Tribunalul a analizat punctual art. 4 din Legea nr. 193/2000, constatând că nu s-a probat negocierea, sarcină ce îi revenea pârâtei. Comisionul este inclus într-un contract standard, preformulat, incluse în Condiţiile generale ale convenţiei, fiind un drept stabilit, fiind fixat doar modul de calcul şi scadenţa prin Convenţia de credit încheiată de părţi. Destinaţia comisionului de risc nu a fost clarificată în contract, având acelaşi rol cu dobânda, explicată doar în cursul judecăţii, fiind imposibil pentru un consumator diligent, dar fără cunoştinţe de specialitate în domeniu să-l poată negocia, comision al cărui mod de funcţionare nu-i era cunoscut. Constatarea caracterului abuziv al clauzei pct. 5 lit. a) impune, se arată în considerentele sentinţei, repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv a obligării pârâtei la restituirea sumelor încasate necuvenit cu titlu de comision de risc.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei art. 3 lit. d), data ajustării dobânzii, cu aceeaşi motivare tribunalul reţine ca fiind admisibilă cererea de a se constata caracterul abuziv.

Astfel, nu s-a dovedit că pârâta a procedat la particularizarea clauzei în raport de art. 4 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, iar schimbările semnificative pe piaţa monetară nu sunt transparente, fiind indicate generic fără o fundamentare obiectivă şi rezonabilă, lăsând loc arbitrariului băncii.

Tribunalul nu a primit apărarea pârâtei ce a invocat posibilitatea rezilierii contractului, restituirea anticipată a creditului, motivată pe comportamentul potenţial abuziv al acesteia ce nu poate genera o cauză de reziliere, cât şi a faptului că cele două părţi au încheiat convenţia pentru a produce efecte şi nu în scopul rezilierii anticipate, prin fraudarea drepturilor consumatorului.

Constatând caracterul abuziv al clauzelor, instanţa a dispus eliminarea din convenţie, derularea în continuare a acesteia cu restituirea sumelor încasate necuvenit.

Prin Decizia nr. 149 din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel laşi, secţia civilă a respins apelul formulat de pârâta SC V.R. SA împotriva sentinţei nr. 745 din 24 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul laşi, secţia a II-a civilă contencios administrativ şi fiscal, şi a obligat apelanta să plătească intimatului L.Ş.C. suma de 3.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:

Excepţiile privind prescripţia dreptului la acţiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor şi restituirea sumelor încasate cu titlul de comision de risc au fost corect analizate prin prisma Decretului nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă şi Legea nr. 193/2000, a momentului naşterii dreptului la acţiune.

Nulitatea ca sancţiunea a unui act juridic este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voinţa individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv. Constatarea nulităţii unei clauze contractuale are ca efect repunerea părţilor în situaţia anterioară care implică restituirea reciprocă a prestaţiilor ce s-au făcut în temeiul acesteia.

Întrucât obligaţia are ca obiect o sumă de bani, repunerea în situaţia anterioară este posibilă şi constă în restituirea a ceea ce s-a încasat necuvenit de pârâtă urmare constatării caracterului abuziv şi al nulităţii clauzei înscrise în art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit. Faptul că reclamanţii şi-au asumat obligaţia de a restitui creditul în rate, conform planului de rambursare nu înlătură obligaţia de restituire a sumelor încasate în baza clauzei abuzive pentru care s-a constatat nulitatea, fiind incident art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori care prevăd: „Clauzele abuzive cuprinse în contract şi contestate fie personal fie prin intermediul organelor abilitate de lege nu vor produce efecte asupra consumatorului".

În speţă sintagma, „a nu produce efecte" constă în repunerea părţilor în situaţia anterioară, a obligării pârâtei să restituie ceea ce a încasat necuvenit, nefiind supusă unui termen pentru exercitarea dreptului.

Sub acest aspect soluţia tribunalului se reţine ca fiind legală.

În art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 în Cap. Dispoziţii Generale prevede că: „Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau pretarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În consecinţă, faptul că reclamanţii sunt consumatori de credite cât şi pretinsa transparenţă nu poate constitui un motiv pentru înlăturarea caracterului abuziv a clauzei contestate în măsura în care sunt îndeplinite celelalte condiţii cerute de lege.

Motivarea în drept a tribunalului cuprinde aplicarea şi interpretarea la situaţia de fapt probată a Legii nr. 193/2000 republicată - conform art. 5 lit. m) Titlu III din Legea nr. 367/2007, a textului în vigoare la data încheierii convenţiei de credit şi nu a actului normativ adoptat ulterior O.U.G.nr. 50/2010.

Reclamanţii, ca motiv de nulitate, nu au invocat vicii de consimţământ ca o condiţie de validitate a actului juridic conform dreptului comun, a C. civ. de la art. 1864 (art. 948), ci încălcarea dispoziţiilor legii speciale ce defineşte clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, calitate pe care o au părţile în proces, aşa cum este definită prin art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi Lista anexă cuprinzând clauzele considerate a fi abuzive.

În consecinţă, reclamanţii aveau numai obligaţia de a dovedi îndeplinirea condiţiilor impuse de legea specială, pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei ceea ce au probat, în speţă.

În condiţiile generale ale Convenţiei în Secţiunea Definiţii 3) Costuri la pct. 3.5 pârâta a inclus comisionul de risc pe care împrumutatul îl datorează băncii pe toată perioada creditului, a cărui mod de calcul şi scadenţa /scadenţele plăţii acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.

În art. 5 Comisioane; 5.1. Comisioane în legătură cu acordarea şi utilizarea creditului (a) comision de risc se prevede „0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadenţă, pe toată durata de derulare a convenţiei". Constatarea tribunalului că nu s-a negociat direct cu reclamanţii clauza este corectă, întrucât este inclusă în convenţia standard ce cuprinde Condiţii generale şi Condiţii speciale, forma convenţiei fiind impusă de bancă.

Alăturat celorlalte clauze, între care alte comisioane, garanţii, penalităţi, dobânda curentă (pct. 3) a creat un dezechilibru între prestaţiile părţilor, în sensul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a avut în vedere şi faptul că acest comision a fost impus fără să se arate în funcţie de ce a fost stabilit şi concret, când se produce, în ce constă, de ce s-a impus aplicarea lui deşi existau garanţii imobiliare, de ce este nerambursabil la finalul creditului în situaţia neproducerii riscului sau dacă se poate restitui şi în ce situaţii.

Curtea de apel a reţinut că prin modul în care a fost formulat şi perceput comisionul de risc, fără nici o posibilitate de negociere s-a urmărit perceperea sub altă formă a unui nou comision, cu acelaşi efect ca şi dobânda

Susţinerile apelantei potrivit cărora contractul este legea părţilor, că reclamanţii l-au acceptat şi că nu trebuiau să-l încheie nu au fost primite.

Reclamanţii ca şi celelalte persoane ce apelează la împrumuturi bancare nu au avut altă posibilitate pentru a beneficia de serviciile băncii decât să accepte aplicarea în bloc a condiţiilor prestabilite de aceasta.

Împrejurarea că în condiţiile generale ale convenţiei în secţiunea costuri sunt redate toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru credit inclusiv dobânda (curentă, penalizatoare, pentru debit neautorizat) şi celelalte cheltuieli (diferite cheltuieli) nu exclude în temeiul Legii nr. 193/2000 controlul judiciar asupra caracterului abuziv al clauzei contestate, pentru fiecare în parte.

Tribunalul a aplicat corect dispoziţiile legale în materie când a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrisă în art. 3 lit. d) din Legea nr. 193/2000.

Curtea a constatat că prin clauza contestată (art. 3 lit. d) s-a acordat pârâtei dreptul discreţionar de a revizui în mod unilateral rata dobânzii curente, fără o negociere prealabilă cu clientul-reclamant, ce urmează a fi doar înştiinţat.

Pretinsul motiv întemeiat "nu reprezintă o" situaţie clară, precisă, caracterizată prin previzibilitate ci este doar „generică", astfel încât consumatorul este pus în situaţia de a nu le cunoaşte sau putea aprecia şi anticipa consecinţele ce se pot produce. Textul impune pentru apelantă numai obligaţia de înştiinţare, data modificării fiind aceea a comunicării, consumatorul nu are nici un drept, părţile nu negociază dobânda şi nu este motiv de reziliere.

În consecinţă, clauzele referitoare la dobândă pot constitui obiect al cercetări judecătoreşti şi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, fiind incluse în lista anexă a legii ce cuprind clauzele considerate ca fiind abuzive alin. (1) lit. a).

Curtea a reţinut că în contract nu s-au precizat (lit. a) anexă) motivele întemeiate în concret. Faptul că furnizorul de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii (teza a ll-a, alin. (2) plătite de consumator este condiţionată alăturat notificării prealabile, cumulativ şi cu dreptul celeilalte părţi contractante de a avea „libertatea de a rezilia imediat contractul", condiţie neîndeplinită în cauză.

Caracterul abuziv al clauzei contestate este dat de modalitatea unilaterală fără negociere a neindicării în concret în contract a motivelor la data încheierii, cu efect imediat de la comunicare şi fără drept de a solicita rezilierea de consumatori, neavând relevantă costul total al creditului.

În consecinţă, clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză - aşa cum a reţinut şi tribunalul - să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, aceasta servind doar intereselor comerciantului fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară sau proporţională scopului urmărit.

Omisiunea înserării, motivelor temeinice în contract impune concluzia că nu s-au negociat, ceea ce este contrar şi bunei-credinţe creând totodată şi dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. întrucât nu sunt cunoscute motivele de consumator iar apelanta prin rezervarea dreptului de a modifica oricând art. 3, fără nici o opţiune a intimatului în a o influenţa ori a cere rezilierea, face incident art. 4 din Legea nr. 193/2000, clauza fiind abuzivă.

Curtea de apel a reţinut că numai înştiinţarea consumatorului căruia nu i se poate imputa că nu a fost diligent, în speţă, fără a fi îndeplinite cumulativ şi, celelalte condiţii - obligatorii impuse comerciantului nu înlătură caracterul abuziv.

De altfel, contractul fiind pe durată determinată şi tipul de dobândă negociat şi, acceptat prin semnarea contractului, cât şi legislaţia privind clauzele abuzive din contractele între comercianţi şi consumatori, stabilesc şi momentul la care dobânda poate fi modificată şi anume atunci când apar motive temeinice. Părţile pot recurge la procedura stabilită de lege, la o dată ulterioară încheierii contractului, în cursul derulării. Astfel nu are nici o justificare rezervarea dreptului la data negocierii şi, semnării contractului, când potrivit bunei-credinţe prezumate, toate elementele şi costurile pot fi determinate.

Sub aspect probator, reclamanta a dovedit că dreptul rezervat de apelantă parte în contract a avut loc prin încălcarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 ce impune şi sancţiunea nulităţii.

În concluziile orale, ca motiv de ordine publică s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii şi a calităţii procesuale active a reclamanţilor, Legea nr. 193/2000 fiind un instrument de lucru pentru A.N.P.C.

Excepţiile nu sunt întemeiate.

În conformitate cu art. 14 din Legea nr. 193/2000 „Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile C. civ. şi ale C. proc. civ. Fiind părţi în Convenţie, reclamanţii sunt titularii drepturilor şi obligaţiilor deduse judecăţii ce le conferă calitate procesuală.

Reclamanţii au optat pentru sesizarea organelor judecătoreşti, potrivit C. civ. ceea ce legea specială permite şi nu a sesizării organelor de control în procedura şi competenţele instituite prin art. 8 și 12 din Legea nr. 193/2000.

O altă interpretare, a condiţionării investirii instanţei de judecată de o cercetare prealabilă, pe care legea nu o prevede duce la încălcarea principiului legalităţii ce guvernează procesul civil şi liberului acces la justiţie, reclamanţii având exerciţiul dreptului la acţiune.

Cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimat s-a apreciat ca întemeiată şi dovedită conform art. 274 C. proc. civ.

Împotriva Deciziei nr. 149 din 26 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă a declarat recurs pârâta SC V.R. SA Bucureşti întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, admiterea apelului, schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată a reclamanţilor.

În criticile formulate recurenta pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:

1. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale, în sensul că în mod nelegal a respins excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc.

Că potrivit art. 3 alin. (1) teza I din Decret nr. 167/1958, termenul prescripţiei este de 3 ani, că art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ dispune că prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită, iar conform art. 8 alin. (1) prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, iar alin. (2) prevede că dispoziţiile alineatului precedent se aplică prin asemănare şi în cazul îmbogăţirii fără just temei. Că în speţă este aplicabil art. 9 alin. (2) din Decret nr. 167/1958, fiind esenţială identificarea momentului de la care prescripţia dreptului subiectiv personal dedus judecăţii (privind restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare) începe să curgă, fiind de notorietate aspectul că acţiunea in restituire arc caracterul unei acţiuni patrimoniale şi personale (şi prescriptibile extinctiv) care se încadrează în acţiunile bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză sau uneori, în acţiunile întemeiate pe plata nedatorată.

Recurenta susţine că regula instituită de art. 8 alin. (1) din Decret nr. 167/1958 stabileşte în ceea ce priveşte acţiunea în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită şi cazurile asimilate, că prescripţia extinctivă începe să curgă, în principiu, de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia ori putea să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Or, în speţa de faţă este de necontestat că reclamanţii aveau posibilitatea şi trebuiau să cunoască pretinsul prejudiciu şi, implicit, „micşorarea patrimoniului" acestora, precum şi beneficiarul acestei măriri, respectiv Volksbank, încă de la momentul perceperii comisionului de risc.

În acest sens a susţinut că, având în vedere că acţiunea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului laşi la data de 26 iulie 2011, rezultă fără echivoc faptul că dreptul de a cere restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc în perioada 20 martie 2008 - 21 iulie 2008 este prescris (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

2. Instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit, referitoare la variaţia dobânzii şi comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recurenta susţine că dobânda şi comisionul de risc fac parte din preţul contractului, preţul contractului fiind o componentă a obiectului contractului, astfel că, clauzele cuprinse în convenţia de credit din 27 martie 2008 încheiată între societatea sa şi reclamanţi, art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a), sunt exprimate clar şi inteligibil astfel că nu pot face obiectul controlului instanţei de judecată cu privire la caracterul abuziv, neîndeplinind niciuna dintre cele trei condiţii cumulative, după cum urmează:

Clauzele reglementate la art. 3 lit. d) şi 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit au fost negociate, susţinând în acest sens, că la încheierea convenţiei de credit, clienţilor băncii li se comunică Condiţiile generale şi se discută şi negociază Condiţiile speciale, care conţin şi obligaţiile cele mai importante ale acestora, fapt confirmat prin semnătura lor, clauze ce sunt obligatorii pentru părţi. Recurenta a susţinut că, contractele încheiate de instituţiile de credit sunt formate din mai multe documente, printre care Condiţiile speciale, care se negociază şi se discută cu fiecare client în parte şi Condiţiile generale, standardizate, şi că în toate cazurile numai condiţiile generale bancare au natura juridică a unor contracte de adeziune, nu şi condiţiile speciale, care se discută şi se negociază cu fiecare client în parte, situaţie ce este explicată în special prin raţiuni de eficienţă economică, cu consecinţa standardizării cadrului contractual care le guvernează.

Conţinutul acestor condiţii standard este elaborat de bancă, clientul putând să le accepte şi să intre într-un raport juridic contractual cu instituţia de credit sau să le refuze şi să nu încheie contractul.

Raţiunea elaborării de către bancă a condiţiilor generale contractuale rezidă în guvernarea ansamblului contractelor bancare aparţinând unei anumite specii contractuale, pe care banca urmează să le încheie eu potenţialii clienţi. în considerarea calităţii sale de profesionist, banca are sarcina de a informa clientul în scopul de a face serviciul respectiv util clientului, însă obligaţia unei informări corecte incumbă şi clientului faţă de bancă.

Banca are, însă, obligaţia de a oferi clienţilor acces la condiţiile generale de contractare, iar clienţii au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informaţiile relevante pentru operaţiunile bancare întreprinse. Or, această obligaţie a fost îndeplinită cu ocazia negocierii condiţiilor speciale cu reclamanţii intimaţi, moment în care aceştia au avut acces la condiţiile generale.

Recurenta a susţinut, că numai condiţiile generale din convenţie ridică din perspectiva dreptului consumatorului, problema clauzelor abuzive, justificat de caracterul nenegociabil al acestora, legată practic de imposibilitatea obiectivă a clientului de a influenţa conţinutul acestora. Prin urmare, legislaţia reţine prezumţia inexistenţei negocierii clauzelor numai în ceea ce priveşte condiţiile standard preformulate, nu şi în cazul condiţiilor speciale, faţă de care eventuala probă a inexistenţei negocierii cade în sarcina consumatorului.

3. Clauza contractuală prin care s-a reglementat modalitatea de calcul/de percepere a ratei dobânzii şi condiţiile modificării unilaterale a acesteia, respectiv art. 3 lit. d), nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzei 3 lit. d) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit, arată că, aceştia din urmă au semnal convenţia de credit din 15 februarie 2008, iar, părţile, prin semnarea acesteia, au declarat în mod expres că (i) sunt de acord cu costurile contractului şi (ii) cunosc şi acceptă drepturile şi obligaţiile ce le revin conform clauzelor contractuale.

Clauza reglementată la art. 3 lit. d) din convenţia de credit nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În acest sens, recurenta a arătat faptul că însuşi scopul inserării în convenţia de credit a posibilităţii băncii de a revizui rata dobânzii a fost tocmai acela de a nu se ajunge la un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, având în vedere perioada îndelungată de timp (30 de ani) pentru care s-a încheiat contractul.

Convenţia în cauză fiind un contract de credit, are ca obiect punerea la dispoziţie a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, costuri care sunt într-o continuă evoluţie fiind imposibil de prevăzut, pentru toate băncile, uneori chiar pe o perioadă foarte scurtă de timp.

Astfel, având în vedere perioada foarte îndelungată în care un contract de credit îşi produce efectele precum şi evoluţia continuă a costurilor pe care o banca le poate avea, rezultă că este mai mult decât vital pentru bancă prevederea în contract a unei dispoziţii care să îi confere acesteia posibilitatea de a revizui rata dobânzii.

O astfel de posibilitate este prevăzută inclusiv de legislaţia în vigoare, respectiv de dispoziţiile pct. 1, lit. a) parag. 2 din Anexa Legii nr. 193/2000.

Este adevărat că, potrivit pct. 1, lit. a), primul parag., din Anexa Legii nr. 193/2000 conform căruia „sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract", motivul întemeiat care dă dreptul comerciantului să modifice unilateral clauzele contractului trebuie prevăzut în contract, însă această prevedere este una generală de la care se poate deroga dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la următorul paragraf de la pct. 1, lit. a) din Anexa Legii nr. 93/2000.

În acest sens, dispoziţiile pct. 1, lit. a), al doilea parag., din Anexa Legii nr. 193/2000 prevăd expres faptul că „prevederile acestei litere (respectiv ale pct. 1 lit. a), primul parag., din Anexa Legii nr. 193/2000, nu se opun (respectiv, nu se aplică) clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul".

Astfel, rezultă fără echivoc faptul că prevederile pct. 1 lit. a), al doilea parag., din Anexa Legii nr. 193/2000 nu mai impun ca „motivaţie întemeiată" să fie prevăzută în contract, ci doar ca aceasta să existe la data modificării ratei dobânzii, cu obligaţia furnizorului de servicii financiare de a informa în acest sens consumatorul.

În consecinţă, având în vedere faptul că obligaţia sa de a informa consumatorul în cazul revizuirii ratei dobânzii curente este prevăzută expres în convenţia de credit, la art. 7 alin. (2). lit. d) din Condiţiile generale, nu se va putea reţine existenţa vreunui abuz caracterizat de însăşi existenţa acestei clauze, întrucât motivul pentru care rata dobânzii poate fi modificată unilateral este verificabil.

De asemenea, arătă şi faptul că prin art. 3 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit părţile au prevăzut o anumită rată a dobânzii, însă la art. 3 lit. d) tot din Condiţiile speciale, s-a prevăzut perioada limită până la care este aplicabil procentul iniţial.

Prin urmare rata fixă stabilita iniţial este supusă unui termen, eveniment viitor şi sigur ca realizare, dar a cărei dată nu este cunoscută, astfel încât nu se poate reţine de către instanţă că părţile au avut în vedere o dobândă fixă decât pe o durată limitată de timp.

Astfel, rezultă fără echivoc faptul că reclamanţii au cunoscut de la bun început că dobânda poate fi modificată de către bancă în temeiul 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit, încât nu se poate afirma că există un dubiu în acest sens.

S-a invocat ca şi practică judiciară Decizia nr. 77 din data de 13 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, într-o cauză similară.

De asemenea, nu se poate reţine nici că o asemenea clauză este contrară bunei-credinţe având în vedere ca ea nu intervine în mod speculativ şi în detrimentul clientului ci în situaţii excepţionale atunci când, în mod obiectiv, piaţa monetară suferă o transformare care impune luarea unor măsuri pentru restabilirea echilibrului contractual.

În aceste condiţii, nu se poale considera că inserarea unei astfel de clauze în contract ar fi de natură să creeze un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor astfel încât, din această perspectivă, această condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită.

Totodată, având în vedere cele mai sus menţionate, art. 3 lit. d) din Condiţiile speciale ale convenţiei, ce conferă băncii posibilitatea de a modifica rata dobânzii numai în cazul apariţiei unor situaţii semnificative pe piaţa monetară sub nicio formă nu poate fi considerat ab initio o clauză abuzivă întrucât este esenţial pentru bancă stipularea unor astfel de clauze care să combată riscul apariţiei unor situaţii imprevizibile, în aşa fel încât banca să poată revizui efectele contractului în astfel de situaţii care conduc la ruperea echilibrului contractual, respectiv în momentul în care efectele contractului ajung să fie altele decât cele avute în vedere de părţi la data încheierii actului, când părţile şi-au asumat obligaţii în anumite condiţii economice date.

Pe de altă parte, rezultă cu claritate faptul că, un eventual caracter abuziv al unor astfel de clauze se va putea analiza numai prin raportare la situaţia concretă, respectiv dacă banca în funcţie de situaţia dată a interpretat cu bună - credinţă sau abuziv clauza contractuală şi dacă a avut o conduită coerentă în desfăşurarea raporturilor contractuale. Or, în prezenta cauza reclamanţii nu au pretins şi nu au dovedit că banca ar fi majorat dobânda în mod abuziv.

În consecinţă, pentru a se reţine un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor se impunea producerea unui prejudiciu reclamanţilor, or, în mod evident intimaţii nu au dovedit producerea unui prejudiciu în patrimoniul acestora atâta timp cât dobânda nu a fost majorată.

Recurenta a susţinut şi faptul că dispoziţiile convenţiei de credit nu îngrădesc în nici un mod posibilitatea reclamanţilor de a solicita rezilierea contractului, conform art. 7 din Legea nr. 193/2000, cu toate consecinţele ce decurg din exercitarea acestei opţiuni, iar, dreptul acestora de a rezilia contractul rezultă din lege, nefiind necesară prevederea acestuia şi în convenţia de credit.

Clauza referitoare la rata dobânzii se asociază cu obiectul principal al convenţiei de credit.

În opinia recurentei, o clauză abuzivă este aceea care modifică echilibrul contractual, de cele mai multe ori în mod imperceptibil, sau greu perceptibil pentru consumator. Or. în cazul prevăzut la art. 3 lit. d) nu se regăseşte o astfel de situaţie, deoarece clauza face parte din chiar obiectul convenţiei de credit încheiate.

Prin aceste dispoziţii s-a urmărit impunerea cel puţin a unui nivel minim de conştientizare în sarcina consumatorului, care nu poate profita de calitatea de consumator pentru a obţine beneficii referitoare la preţ, care este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Rata dobânzii este elementul cheie despre care banca îşi informează clienţii de la primul contact referitor la încheierea unui contract de credit, fiind principalul criteriu al reglării concurenţei între bănci.

În consecinţă, modalitatea de stabilire a acesteia nu poate fi analizată din perspectiva clauzelor abuzive, în acest sens convergand atât dispoziţiile din legislaţia naţională, cât mai ales prevederile comunitare.

4. Clauza contractuală ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc, respectiv art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale, nu este o clauză abuzivă în înţelesul art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens recurenta a arătat faptul că perceperea comisionului de risc de către bancă este perfect legală, cu atât mai mult cu cât la data încheierii convenţiei de credit perceperea unui astfel de comision nu era interzisă de nicio dispoziţie legală în vigoare la acel moment.

În acest sens a arătat că, prevederile O.U.G. nr. 50/2010, nu se aplică contractelor de credit în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, astfel încât, prevederea şi totodată, perceperea comisionului de risc, de către bancă au fost şi sunt perfect legale.

În continuare a susţinut că dispoziţiile contractuale, care reglementează comisionul de risc nu intră în categoria clauzelor considerate abuzive prevăzute la pct. 1, lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000, întrucât comisionul de risc a fost cunoscut de către părţi la momentul încheierii contractului, fiind prevăzut în mod expres atât cuantumul procentual - art. 5. lit. a) din convenţia de credit - cât şi suma pe care reclamanţii urmau să o achite pe parcursul perioadei contractuale, fiind evidenţiat distinct şi clar în graficul de rambursare care, de asemenea, a fost semnal de către clienţi la momentul contractării creditului.

Din analiza graficului de rambursare, care reprezintă o parte integrantă a convenţiei de credit rezultă că acest comision de risc este prevăzut ca o parte importantă a preţului creditului alături de dobânda, prestaţie cuvenită băncii în schimbul acordării creditului şi care a fost avută în vedere de ambele părţi la momentul încheierii contractului iar, pentru instituţia sa, această prestaţie are semnificaţia a însuşi preţului creditului acordat.

Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2008, precum şi considerentele de mai sus, rezultă fără echivoc faptul că, în acest caz, nu s-a creat, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, ci situaţia reprezintă un caz tipic în care cumpărătorul acceptă preţul contractului propus de către vânzător, element căruia instanţa nu îi poate aduce atingere prin invocarea legii clauzelor abuzive, indiferent de denumirea sau structura preţului contractului -dobândă, comision de risc, de administrare, etc, cât timp acesta a fost cunoscut şi acceptat de către cumpărător la momentul încheierii contractului.

Clauza ce reglementează comisionul de risc nu creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că natura abuzivă a clauzei prevăzute la art. 5. lit. a) este dată de faptul că în convenţia de credit nu este descris motivul perceperii comisionul de risc, iar, prin aceasta s-ar crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât deşi în convenţia de credit nu s-a prevăzut în mod concret care este riscul pe care urmează să îl acopere comisionul de risc această împrejurare, privită şi din perspectiva faptului ca simpla acordare a unui credit presupune o serie de riscuri inerente acestei activităţi comerciale, nu este suficientă pentru a transforma clauza având ca obiect stipularea unui comision de risc într-una abuzivă.

De asemenea, scopul comisionului de risc rezultă chiar din denumirea sa de "comision de risc", respectiv de acoperire a riscului de nerambursare a creditului, astfel încât în convenţia de credit nu era necesară explicarea detaliată a sa, pentru reclamanţi esenţial era să cunoască cuantumul comisionului de risc şi dacă acesta este convenabil pentru ei.

În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 117 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, care permit instituţiilor de credit să perceapă dobânzi, penalităţi, comisioane, alte costuri şi speze bancare numai dacă plata acestora este prevăzută în contractul încheiat între părţi, or, plata comisionului de risc a fost stipulată în convenţia de credit încheiată între părţi.

Totodată, art. 5. lit. a) din Condiţiile speciale, ce reglementează comisionul de risc nu poate fi calificat ca fiind o clauză abuzivă, întrucât articolul în cauză este clar, cuantumul comisionului este determinat şi nu depinde de voinţa unilaterală a băncii deoarece a fost stabilit de ambele părţi la data încheierii convenţiei de credit şi nu sunt prevăzute în contract clauze de modificare unilaterală a acestui comision.

De asemenea, nu se poate susţine că între cuantumul comisionului de risc şi prestaţia suportată de către bancă s-a creat un dezechilibru având în vedere riscul ridicat pe care banca ar fi nevoită să îl suporte în cazul în care nu ar fi rambursat creditul. Nu se poate susţine nici faptul că pentru comisionul de risc nu există o contraprestaţie a băncii, atâta timp cât banca preia riscurile rezultate din nerambursarea creditului. Cu privire la acest aspect, a susţinut că art. 1 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 interzice comercianţilor să stipuleze clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Art. 4 califică drept abuzivă acea clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul şi care prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului, prin înfrângerea cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Potrivit Legii nr. 193/2000, în aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, se ţine scama de natura bunurilor sau serviciilor care fac obiectul contractului, de toate circumstanţele care privesc încheierea sa şi, de asemenea, de toate celelalte clauze ale contractului sau ale altui contract de care acesta depinde.

Pe de altă parte, o clauză poate fi declarată abuzivă în caz de disproporţie considerabilă şi nejustificată între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Atât Directiva nr. 93/13/ CEE, cât şi Legea nr. 193/2000 au exclus din spaţiul lor de incidenţă clauzele care privesc adecvarea între preţ şi

remuneraţie, pe de o parte şi serviciile sau bunurile de furnizat în contraprestaţie.

Potrivit acestor acte normative sancţiunile legale intervin numai dacă dezechilibrul este semnificativ, la nivelul întregului contract, capabil să afecteze însăşi utilitatea acestuia.

în speţă, însă, nu s-a probat că articolul care reglementează comisionul de risc ar fi fost inserat cu rea credinţă, de către bancă şi cu atât mai puţin că determină caracterul nevalabil al cauzei actului juridic şi implicit că ar compromite echilibrul acestuia şi că potrivit art. 967 C. civ. valabilitatea cauzei se prezumă, până la dovada contrarie, iar reclamanţii nu au răsturnat prezumţia legală în condiţiile în care au beneficiat de credit şi au cunoscut de la încheierea contractului cuantumul acestui comision.

Ca şi alte comisioane şi comisionul de risc este un clement al preţului băncii, o componentă a costurilor aferente punerii la dispoziţie a creditului şi că nu trebuie uitat că, în momentul în care se acordă un credit, banca, ca orice agent economic urmăreşte obţinerea unui profit.

Cu privire la comisionul de risc, a arătat faptul că acesta nu este un echivalent al garanţiei reale imobiliare, că în ceea ce priveşte soliditatea garanţiei, aceasta nu este în măsură să asigure recuperarea sumelor acordate de către bancă, garanţiile reprezentând ultima sursă de rambursare a unui credit, băncile neavând ca obiectiv acumularea unor proprietăţi imobiliare în contul creanţelor. Garanţia, de cele mai multe ori, este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care banca le înregistrează cu executarea acesteia.

Mai mult decât atât, este de notorietate faptul că, în prezent, criza pieţei imobiliare a determinat o scădere a valorii imobilelor, inclusiv a celor aduse în garanţii cu până la 50% în unele zone ale ţării, astfel încât este evident faptul că şi în cazul de faţă garanţiile oferite nu mai sunt în măsură să acopere în acest moment creditul acordat, astfel încât în mod nelegal atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut faptul că banca nu suportă niciun risc având în vedere că este beneficiara unei garanţii reale imobiliare.

De asemenea, nu există nicio reglementare legală care să prevadă faptul că se poate percepe comision de risc doar în situaţia creditelor acordate fără garanţie.

Perceperea comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă chiar dacă în favoarea sa reclamanţii au constituit garanţii, întrucât atât perioada de timp destul de mare, de 30 de ani pentru care s-a acordat creditul, cuantumul ridicat al sumei împrumutate, cât şi toate aspectele care pot concura la expunerea băncii riscurilor devalorizării sau diminuării garanţiilor ce au fost constituite în favoarea sa, sau a riscului de a nu i se restitui integral suma acordată şi de a nu încasa profitul preconizat, trebuie luate în considerare de către bancă.

Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.

Astfel, perceperea comisionului de risc este justificată având în vedere costurile pe care administrarea riscurilor le presupune, respectiv costuri ce privesc înfiinţarea şi organizarea de departamente ce se vor ocupa de gestionarea acestor riscuri, costuri cu salariaţii din cadrul acestor departamente, costuri legate de sistemul tehnologic (hardware şi software) precum şi de dezvoltarea acestuia, etc, astfel încât este firesc ca aceste costuri să se regăsească şi în costul total al creditului.

Comisionul de risc este parte a preţului contractului, astfel că potrivit legislaţiei în vigoare, debitorul băncii, suportând costul creditului este dator în realitate să suporte cele două componente principale ale acestuia, respectiv dobânda, şi comisionul la care se poate adăuga penalizarea pentru întârzierea rambursării creditului şi a plăţilor dobânzii. Costurile aferente gestionarii riscului vor fi suportate de beneficiarul final, respectiv de client. Prin acest mecanism, costul ce cuprinde riscul, denumit comision de risc, devine parte importantă a preţului contractului.

Tocmai de aceea, preluându-se într-un mod simplist dispoziţiile art. 4 alin. (1) al Directivei nr. 93/13/ CEE, legiuitorul român a reglementat la rândul său excluderea clauzelor privind preţul contractului de la controlul de excesivitate prin art. 4 alin. (6).

Excluderea se explică prin faptul că pe de o parte controlul preţului este o chestiune ce ţine de dreptul concurenţei şi de aceea nu ar trebui să-şi găsească locul într-o reglementare privind protecţia consumatorului, iar, pe de altă parte, preţul este elementul cel mai bine înţeles de către consumator.

Clauza contractuală privind dreptul său de a percepe comisionul de risc reprezentând parte integrantă a preţului contractului de credit nu poate fi, prin urmare, anulată de către instanţa de judecată ca fiind clauză abuzivă în lipsa unui temei legal care să-i confere instanţei de judecată autoritatea de a interveni în această sferă.

De asemenea, nu se poate reţine nici faptul că în prezenta cauză, consimţământul reclamanţilor intimaţi a fost viciat la data încheierii contractului având în vedere că dispoziţiile contractuale referitoare la comisionul de risc au fost clar exprimate în cuprinsul contractului, în ceea ce priveşte cuantumul său, obligaţia consumatorului de a plăti contravaloarea acestuia corelativă dreptului băncii de a-l percepe, iar, toate aceste clauze au fost asumate de părţi prin semnarea convenţiei de credit.

Concluzionând, (i) perceperea acestui comision de risc a fost reglementată şi consimţită contractual de către ambele părţi, fără existenţa vreunei constrângeri şi (ii) se realizează potrivit principiului consfinţit de art. 969 C. civ. conform căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege intre părţile contractante". De asemenea, banca a acordat creditul în baza unei structuri de costuri predefinite, astfel încât să poată fi asigurat atât profitul cât şi solvabilitatea acesteia. Comisionul de risc a fost inclus încă de la momentul acordării creditului în calculul dobânzii anuale efective (D.A.E.).

De asemenea, în cazul în care s-ar eliminarea comisionul de risc din convenţia de credit s-ar produce un dezechilibru contractual în defavoarea societăţii sale, consecinţa fiind diminuarea semnificativă a D.A.E., cu care împrumutaţii au fost de acord la momentul semnării contractului.

Intimaţii reclamanţi L.L.C. şi L.Ş.C. prin întâmpinarea depusă la data de 9 august 2013 au cerut respingerea recursului ca nefondat pentru motivele expuse în scris.

Analizând recursul declarat de pârâta SC V.R. SA împotriva Deciziei nr. 149 din 26 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă, din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, înalta Curte a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Motivul de recurs prin care recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei din perspectiva interpretării şi aplicării greşite a dispoziţiilor art. 3 din Dec. nr. 167/1958 privind excepţia prescripţiei dreptului reclamanţilor de a solicita restituirea sumelor încasate de societatea sa cu titlu de comision de risc, este nefondată.

Astfel se constată că decizia instanţei de apel este corectă, fiind dată cu aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează prescripţia extinctivă, reclamanţii invocând nulitatea absolută, nu nulitatea relativă, a clauzelor contractuale, interesul ocrotit de normele juridice respective fiind unul general, de ordine publică.

Este ştiut că Legea nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/ CEE, nu prevede ca sancţiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, dar dispoziţiile acestei directive sunt de ordine publică, iar regimul juridic al acestei sancţiuni este practic identic cu al nulităţii absolute, acest lucru decurgând din practica Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în ce priveşte natura interesului protejat, norma respectivă ocroteşte un interes general, nu unul individual., în considerentul nr. 50 s-a precizat că „dată fiind natura şi importanţa interesului public pe care se întemeiază protecţia pe care Directiva nr. 93/13/ CEE o asigură consumatorilor, art. 6 din acesta trebuie să fie considerat ca o normă echivalentă cu normele naţionale care ocupă, în cadrul ordinii interne, rangul de ordine publică.

În acelaşi sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract" arătând totodată că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele".

În speţă, din examinarea cererii introductive formulată de către reclamanţi, se poate constata că s-a cerut constatarea caracterului abuziv al unor clauze în contractul de credit, or, după cum s-a arătat mai sus, consecinţa constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora, nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la U.E., este obligatorie pentru instanţele româneşti, întrucât există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Este adevărat că art. 3 din Dec. nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă prevede durata termenului de prescripţie de 3 ani, iar art. 7 din acelaşi act normativ arată că momentul de la care curge prescripţia, ca regulă, este data naşterii dreptului la acţiune sau a dreptului de a cere executarea silită, dar în soluţionarea acestei excepţii instanţa de apel a avut în vedere faptul că nulitatea unui act juridic, în speţă a unei clauze este definită ca mijlocul prevăzut de lege pentru a nu permite ca voinţa individuală să treacă peste îngrădirile ce-i sunt impuse prin normele dreptului pozitiv şi că efectele constau în desfiinţarea actului prin repunerea părţilor în situaţia anterioară, care implică restituirea reciprocă a prestaţiilor ce s-au făcut în temeiul lui.

Susţinerea recurentei că interesul protejat în cauză este un interes particular, că nulitatea relativă ce ar putea exista în cazul protecţiei unui interes particular, se prescrie într-un termen de 3 ani de zile, în conformitate cu art. 3 din Dec. nr. 167/1958, având ca justificare faptul că în speţă contractul de credit supus analizei a fost încheiat la data de 27 martie 2008, în timp ce acţiunea a fost introdusă la 18 iulie 2011, cu depăşirea acestui termen, nu poate fi primită în raport de toate reglementările în materia protecţiei consumatorilor, naţionale şi internaţionale, ce reprezintă norme care ocrotesc un interes general şi că încălcarea unei norme imperative, care ocroteşte un interes general, este sancţionată cu nulitatea absolută, iar acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă extinctiv, astfel că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 9 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ce vizează acţiunea în declararea nulităţii relative.

De altfel, instanţa de apel în soluţionarea acestei excepţii a argumentat corect că dreptul la acţiune al reclamanţilor având ca obiect restituirea prestaţiilor, în situaţia constatării nulităţii unui act juridic curge de la data constatării de instanţă a caracterului abuziv al clauzei şi anulării ei şi că dreptul la restituirea prestaţiilor, ca aplicaţie a repunerii părţilor în situaţia anterioară, nu poate curge înainte de a se fi constatat nulitatea clauzei, astfel că momentul încheierii contractului, data de 27 martie 2008, nu are nici o relevanţă, reţinând că pe acest capăt de cerere nu a operat prescripţia.

Prin urmare, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Dec. nr. 167/1958, nulitatea absolută putând fi invocată oricând, ca atare, dreptul la acţiune al reclamanţilor neputând fi apreciat ca prescris.

2. Critica recurentei-pârâte prin care a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în sensul că în mod nelegal a reţinut faptul că, clauzele înscrise la art. 3 lit. d) şi art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale ale convenţiei de credit, referitoare la variaţia dobânzii şi comisionului de risc, nu se încadrează în categoria clauzelor care pot face obiectul cererii sub aspectul caracterului abuziv este nefondată.

Art. 4 alin. (6) din lege reprezintă transpunerea fidelă a art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/ CEE şi are următorul conţinut: "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

În ce priveşte aspectul, supus analizei, acela al preţului ca şi componentă a obiectului contractului, ce constă în contravaloarea achiziţionării unui bun sau prestării unui serviciu, se constată că, atât în legea naţională cât şi în cea comunitară expresia „preţ" este utilizată prin raportare la sintagma „raport calitate preţ", precum şi la produsele şi serviciile oferite în schimb.

Faţă de modul de reglementare, sensul normelor în discuţie este acela că sunt excluse de la evaluarea caracterului abuziv acele clauze ce vizează proporţionalitatea dintre calitatea bunului livrat sau serviciului prestat de comerciant şi preţul plătit de consumator, situaţie ce nu s-ar putea pune în cazul unui contract de credit, întrucât consumatorul nu plăteşte o anumită calitate a mărfii ori a serviciului de care a beneficiat, ci primeşte o sumă de bani pe care se obligă să o restituie în condiţiile convenite prin contract.

Prin convenţia părţilor, în Condiţiile generale, la secţiunea „Definiţii", rezultă că, costul total al creditului este format din toate costurile pe care împrumutatul trebuie să le plătească pentru creditul acordat, inclusiv dobânda şi celelalte cheltuieli, costurile fiind enumerate în Secţ. 3 „Costuri", printre ele regăsindu-se atât dobânda cât şi comisionul de risc.

De aici rezultă în mod evident că noţiunea de „cost total al creditului" are o accepţie mai largă decât aceea a „preţului", comisionul de risc şi dobânda curentă fiind parte din costul total, respectiv o componentă a acestuia.

În acelaşi sens, Directiva 2008/48/ CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008, privind contractele de credit pentru consumatori (prin care s-a abrogat Directiva 87/102/ CEE), la art. 3 lit. g) defineşte „costul total al creditului" ca fiind format din „toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri ce trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu creditul şi care sunt cunoscute de către creditor."

Această directivă a fost transpusă în legislaţia naţională prin O.U.G. nr. 50/2010, act normativ ce nu se aplică contractelor în curs de derulare la data adoptării sale, cum este şi cazul convenţiei în litigiu, conform art. 95 din ordonanţă, situaţie în care, în condiţiile art. 148 din Constituţie, capătă aplicabilitate directiva.

Raportat la acelaşi articol 4 alin. (6) este de reţinut că acesta nu exclude controlului un eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preţ ca parte a obiectului contractului, în condiţiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă şi exprimată într-un limbaj inteligibil.

De altfel, acelaşi text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control, cu titlu de excepţie, numai în situaţia în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au făcut o delimitare clară între clauzele ce nu pot forma obiect al contractului, apreciind în mod corect că, în condiţiile în care clauza nu este exprimată în mod clar, lăsând loc la echivoc, ori când este folosit un limbaj neinteligibil poate fi supusă analizării din perspectiva unui eventual caracter abuziv.

În acest sens, deşi dobânda şi comisionul de risc fac parte din costul total al contractului, contrar susţinerilor recurentei, astfel că, clauzele ce reglementează perceperea acestora pot fi analizate pentru argumentele anterior expuse, în condiţiile în care ele nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, art. 5 lit. a), comisionul de risc se stabileşte la valoarea de 0,22% aplicabil la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenţiei, după ce la art. 3 alin. (5) este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Situaţia este aceeaşi şi în cazul clauzei reglementate la art. 3 alin. (1) din convenţia de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziţie) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru acelaşi serviciu al băncii, fără ca distincţia dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea preţului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeaşi prestaţie s-au avut în vedere raţiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut consumatorului la momentul perfectării convenţiei de credit, în lipsa unei exprimări clare şi neechivoce.

Or, tocmai aceasta este probleme cu clauzele respective, că ele nu sunt clare şi precise, dând posibilitatea doar băncii de a interpreta, strict în interes propriu, aceste clauze, creând, astfel, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Mai mult, potrivit jurisprudenţei C.J.U.E. „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/ CEE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementăricare autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil".

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept, atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi precis, cum este cazul în cauza de fată.

3. Nici critica recurentei prin care a susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, ca fiind abuzivă, clauza înscrisă în art. 3 lit. d) din contract ce prevede modificarea ratei dobânzii nu poate fi primită.

Clauza în discuţie are următorul conţinut: „banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; Rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

În ceea ce priveşte condiţiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o cauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din lege.

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Susţinerea recurentei cu privire la faptul că părţile ar fi negociat clauza art. 3 lit. d) din contract, motivat de faptul că aceasta ar fi înscrisă în Condiţiile speciale ale contractului şi nu în Condiţiile generale, nu poate fi primită, ştiut fiind că contractul de împrumut bancar încheiat, ce face obiectul cauzei, este un contract de adeziune cu clauze standardizate, reclamanţii neavând posibilitatea de a negocia, în mod real, cu banca, clauzele contractuale, indiferent de gradul de pregătire.

Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei în special în cazul contractelor de adeziune, cum este şi contractul de credit din cauză.

în speţă, nu poate fi neglijat nici faptul că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Legea nr. 193/2000 prin care s-a transpus Directiva nr. 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, astfel că instanţa nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii dobânzii, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidenţiate în convenţia de credit.

De altfel, adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/ CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamantul are dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

Nici critica recurentei cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, prin existenţa clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reţinută, pe motiv că, potrivit pct. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, este permisă cuprinderea în contracte a unor clauze în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare poate modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, fără o notificare prealabilă, cât timp acelaşi text de lege prevede necesitatea existenţei unei motivaţii întemeiate, or, tocmai această motivaţie întemeiată lipseşte clauzei respective, ceea ce duce la crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Or, prin motiv întemeiat trebuie, într-adevăr, să se înţeleagă o situaţie clar descrisă, previzibilă, care să ofere posibilitatea împrumutatului să ştie, încă de la semnarea contractului, că dacă respectiva situaţie va interveni, el va trebui să suporte o dobândă mărită şi să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, situaţia respectivă putând fi analizată de către instanţă, în cazul unui litigiu.

Cum în speţa de faţă motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluţiei pieţei financiare sau politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaşte, de la început, că dacă acea situaţie se va produce, dobânda va fi mărită, se reţine că opţiunea reclamanţilor de a contracta în aceste condiţii, nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilităţii de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Astfel se constată că în mod corect a reţinut instanţa de apel că, prin neindividualizarea în vreun mod a elementelor care să permită băncii modificarea unilaterală a ratei dobânzii curente stabilită prin contract, în lipsa unui criteriu obiectiv clar şi previzibil, modificarea dobânzii fiind lăsată la libera apreciere a băncii, în mod discreţionar, creând un dezechilibru semnificativ între prestaţiile reciproce ale părţilor, contrar bunei-credinţe, de natură a-i prejudicia pe intimaţi, această omisiune atrage caracterul abuziv al clauzei.

Celelalte susţineri ale recurentei, cu privire la perioada de acordare a împrumuturilor şi la modul de procurare a resurselor lor financiare, nu fac decât să justifice interesele economice ale băncii, scoţând în evidenţă doar faptul că banca intenţionează să transfere toate costurile suplimentare, ulterioare semnării contractului, în sarcina împrumutaţilor, dar fără să negocieze, în mod clar şi precis, cu aceştia o astfel de clauză.

4. Înalta Curte, constată că este nefondată şi critica prin care recurenta consideră că, clauza contractului ce reglementează dreptul băncii de a percepe comisionul de risc nu este abuzivă.

Pct. 3.5 din Secţ. 3 Costuri, din Condiţiile generale ale Convenţiei de credit prevede că, pentru punerea la dispoziţie a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, pe toată perioada creditării şi că modul de calcul şi scadenţa acestuia se stabilesc în Condiţiile speciale.

În ceea ce priveşte criticile recurentei cu privire la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate între părţi, clauza ce prevede obligaţia reclamanţilor de a achita comisionul de risc stabilit aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadenţă, pe toată perioada de derulare a convenţiei de credit, acestea nu pot fi primite.

Pentru a se vedea dacă clauza înscrisă în art. 5 lit. a) din convenţia părţilor este sau nu abuzivă, analiza va fi făcută tot în raport de prevederile art. 4 din aceeaşi lege.

Potrivit recurentei, comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din condiţiile speciale ale convenţiei de credit din 27 martie 2008 reprezintă costul perceput de bancă şi datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziţie a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenţiei exista posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment nesigur şi viitor, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piaţă.

Susţinerile recurentei prin care se încearcă o lămurirea considerentelor perceperii comisionului de risc, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere riscul bancar pe care este obligată să-l suporte şi că de fapt, clauza nu se referă la raţiunea acoperirii unui cost, ci la modalitatea de percepere, fiind negociată nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor a fi clarificate, în cadrul procesului, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.

Atâta timp cât funcţia şi destinaţia comisionului de risc nu au fost evidenţiate în contract, se constată că orice consumator ar fi fost într-o poziţie dezavantajată faţă de bancă şi într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut dovada unei negocieri a clauzei analizate, obligaţie ce-i revenea în conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza II din Legea nr. 193/2000, nereuşind să răstoarne prezumţia relativă instituită în favoarea consumatorului prin acest text de lege.

Totodată se reţine că potrivit Rezoluţiei Parlamentului European din 18 noiembrie 2008, profesionistul are obligaţia de a-l informa pe consumator în mod corect şi echidistant, iar faptul că nu s-au solicitat lămuriri suplimentare de consumator cu privire la acest comision nu este de natură a complini această obligaţie a băncii şi nici de a imprima clauzei un caracter clar şi inteligibil.

În cauză, se constată că nici critica ce priveşte greşita reţinere a existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, nu poate fi reţinută.

Interpretarea legală a textului actului normativ este aceea că trebuie să existe dezechilibru semnificativ, în situaţia dovedirii acestuia, lipsa bunei credinţe fiind prezumată şi că în spiritul legii, un dezechilibru semnificativ este interpretat ca fiind contrar bunei credinţe, tocmai pentru a evita folosirea acestui criteriu ca o cale de scăpare pentru profesionişti, reducându-se astfel nivelul de protecţie al consumatorilor.

Contrar susţinerilor din cererea de recurs, instanţa de apel a înţeles perfect explicaţiile prin care recurenta a încercat să argumenteze raţiunea perceperii comisionului de risc, iar faptul că nu a îmbrăţişat raţionamentul acesteia, în sensul că perceperea comisionului ar fi de natură a asigura echilibrul contractual, pentru a-şi acoperi riscurile de a nu mai primi sumele acordate, costurile sau profitul preconizat de această prestaţie, înseamnă că argumentele nu au fost convingătoare.

Înalta Curte constată că, comisionul de risc este perceput pentru punerea la dispoziţie a creditului şi ca o garanţie a îndeplinirii unei obligaţii de restituire a împrumutului, fără a exista precizări în cuprinsul contractului cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţiei acestuia, însă nici o clauză a convenţiei nu prevede condiţiile în care sumele depuse cu acest titlu pot fi reţinute şi nici ce se întâmplă cu aceste sume în cazul în care riscul nu se produce până la ajungerea contractului la termen ori în cazul rambursării anticipate a creditului, ceea ce înseamnă că nu s-a prevăzut în contract o obligaţie corelativă a băncii.

Or, câtă vreme riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanţii reale ce poate fi suplimentată în anumite condiţii reglementate prin contract, cât şi prin încheierea unei poliţe de asigurare cesionată în favoarea băncii este evident că prin introducerea comisionului de risc, fără reglementarea unei obligaţii corelative, se creează un dezechilibru între contraprestaţiile părţilor, contrar bunei credinţe, situaţie ce contravine caracterului sinalagmatic al convenţiei de credit.

Cum clauza referitoare la comisionul de risc nu este exprimată în mod clar şi inteligibil, în mod corect instanţa de apel a procedat la analizarea caracterului abuziv al acestei clauze prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Nici susţinerile ce ţin de aplicarea principiului libertăţii contractuale nu pot fi primite, în condiţiile în care dispoziţiile art. 969 C. civ. invocate de recurentă, prevăd că au putere de lege doar convenţiile legal făcute şi în care Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situaţii în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

În plus, în materia protecţiei consumatorilor, s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului nr. 93/13/ CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia naţională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european şi cel naţional au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanţei de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reţine că acestea sunt abuzive şi că o asemenea intervenţie nu încalcă principiul forţei obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin. (1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreţionară de ai contracta.

În consecinţă, pentru considerentele reţinute, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie conformă cu textele legale incidente în cauză, aplicate corect la situaţia de fapt stabilită, înalta Curte, va respinge recursul ca nefondat, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-pârâtă SC V.R. SA Bucureşti la plata sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanţi L.Ş.C. şi L.L.C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.R. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 149 din 26 septembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel laşi, secţia civilă.

Obligă recurenta-pârâtă SC V.R. SA Bucureşti la plata sumei de 3.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatii-reclamanti L.Ş.C. şi L.L.C.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2490/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în...		ICCJ. Decizia nr. 3038/2013. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1559/2013. Civil. Acţiune în declararea simulatiei. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1958/2013. Civil. Conflict de competenţă. Pretentii. Fond ICCJ. Decizia nr. 2059/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 2490/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în anulare - Recurs ICCJ. Decizia nr. 3038/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3080/2013. Civil. Alte cereri. Revizuire - Apel ICCJ. Decizia nr. 3081/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3082/2013. Civil