ICCJ. Decizia nr. 2990/2013. Civil. Contestaţie la executare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2990/2013
Dosar nr. 2983/2/2012
Şedinţa publică de la 2 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin contestaţia la executare înregistrată la data de 07 iulie 2009 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, contestatorii J.I. şi J.A. au chemat în judecată pe intimata A.V.A.S., solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate că dreptul de a cere executarea silită este prescris, să se anuleze actele de executare constând în adresele de comunicare a titlurilor executorii din 3 martie 2009 şi a procesului verbal de sechestru din 1 din data de 17 iunie 2009 şi executarea silită începută de A.V.A.S., cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispoziţiile O.U.G. nr. 51/1998 republicată.
Intimata A.V.A.S. a formulat întâmpinare solicitând, în esenţă, respingerea contestaţiei, întrucât la data preluării creanţei, SC C.J.T.S. SRL se aflat în procedura de reorganizare judiciară şi faliment prevăzută de Legea nr. 64/1995, procedură care a fost închisă prin sentinţa civilă nr. 253 din 4 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Constanţa.
Prin sentinţa comercială nr. 132 din 3 noiembrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost admisă contestaţia la executare, s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită si s-a anulat executarea silită începută de intimata A.V.A.S.
Recursul declarat de A.V.A.S. împotriva acestei sentinţe, a fost admis prin Decizia nr. 2171 din 08 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, a fost casată sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru a se analiza cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei invocate de intimata A.V.A.S.
În rejudecare, prin sentinţa comercială nr. 34 din 23 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost admisă contestaţia la executare, s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită şi s-a anulat executarea silită începută de intimata A.V.A.S.
Prin Decizia nr. 714 din data de 15 februarie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, a fost admis recursul declarat de A.V.A.S. împotriva sentinţei comerciale nr. 34 din 23 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost casată hotărârea recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivare, s-a reţinut, în esenţă, că, în temeiul art. 315 C. proc. civ., instanţa avea obligaţia de a analiza pretinsele cauze de întrerupere a cursului prescripţiei prin prisma prevederilor art. 1872 şi art. 1873 C. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10 aprilie 2012, ulterior, în urma soluţionării incidentului procedural, a fost înregistrată sub număr de Dosar nr. 2983/2/2012 (nr. 854/2012).
Prin sentinţa comercială nr. 70 din 24 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă contestaţia la executare formulată de contestatorii debitori J.I. şi J.A., împotriva executării silite începută de A.V.A.S., în contradictoriu cu intimata creditoare A.V.A.S.
S-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită.
A fost anulată executarea silită pornită de intimata A.V.A.S. împotriva contestatorilor în baza titlurilor executorii constând în convenţia de credit din 23 februarie 1995 şi al convenţiei de angajament din 18 noiembrie 1996 şi al Contractului de garanţie imobiliară autentificat din 01 martie 1995 de notariatul de Stat Constanţa.
Pentru a hotărî astfel, analizând materialul probator administrat în cauză, având în vedere şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut că prin adresele din 03 martie 2009, A.V.A.S. a comunicat contestatorilor titlurile executorii ce constată creanţa în valoare de 329,798,29 dolari SUA preluată de la Bancorex prin contractul de cesiune de creanţă din 24 iunie 1999, respectiv de la SC B.C.R. SA prin contractul de cesiune de creanţă din 13 decembrie 1999 şi creanţa în valoare de 1.264.608,86 dolari SUA privind debitorul cedat SC C.J.T.S. SRL (fila 13, 14 Dosar nr. 6221/2/2009).
Conform convenţiei de credit din 23 februarie 1995, Banca Română de Comerţ Exterior a acordat SC C.S.C. SRL un credit în valoare de 100.000 dolari SUA care urma a fi rambursat în două rate egale la datele de 23 august 1995 şi 23 februarie 1996. Restituirea creditului a fost garantată printr-o ipotecă de rang I, constituită de garantul I.J. în calitate de codebitor solidar şi indivizibil asupra apartamentului situat în Constanţa, Garantul a renunţat la beneficiul de diviziune şi de discuţiune.
Potrivit contractului de garanţie imobiliară autentificat de notariatul de Stat la data de 1 martie 1995 creditul a fost garantat prin ipotecă şi de garantul J.A., aceasta renunţând la beneficiul de discuţiune şi de diviziune.
Prin addendum-ul din 3 martie 1995 la convenţia de credit, a fost suplimentat creditul cu suma de 200.000 dolari SUA, iar prin addendum-ul din 29 iunie 1995 s-a suplimentat creditul anterior cu suma de 450.000 dolari SUA, fiind suplimentată şi garantarea creditului prin instituirea unei noi garanţii imobiliare prin angajamentul CNM R. SA.
Instanţa a constatat că la data de 23 decembrie 1996 părţile au convenit reeşalonarea creditului, păstrându-se garanţiile anterioare, convenţia fiind semnată de contestatorul I.J. atât în calitate de director general al societăţii debitoare, cât şi de codebitor.
Între aceleaşi părţi s-a încheiat şi o convenţie angajament, ce a fost semnată şi de fidejusorul Jercan Ion.
S-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 253 din 04 februarie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 12/118/1998 de Tribunalul Constanţa a fost dispusă închiderea procedurii insolvenţei debitorului.
Intimata a invocat, prin întâmpinare, suspendarea cursului prescripţiei extinctive a dreptului la executarea silită a garanţiei imobiliare, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 35 şi 36 din Legea nr. 64/1995, respectiv a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 85/2006.
De asemenea, a invocat şi întreruperea cursului prescripţiei pentru aceleaşi considerente.
Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului la executarea silită invocată de contestator, potrivit art. 9 din O.U.G. nr. 51/1998 devenit ulterior, în urma modificărilor, art. 13 din O.U.G. nr. 51/1998, "termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a creanţelor preluate de A.V.A.S., constatate prin acte care constituie titlu executoriu sau care, după caz, au fost investite cu formulă executorie, este de 7 ani. Acest termen nu se aplică creanţelor pentru care dreptul de a cere executarea silită a fost prescris".
Creanţa a fost cesionată potrivit contractelor de cesiune de creanţă din 24 iunie 1999 şi din 13 decembrie 1999 privind debitorul cedat SC C.J.T.S. SRL (filele 56-66 Dosar nr. 6221/2/2009)
Calculându-se termenul de prescripţie de 7 ani de la data cesionării creanţelor, respectiv de la data de 24 iunie 1999 şi 13 decembrie 1999, a rezultat că, cel mai târziu termenul de prescripţie a executării silite se împlineşte la data de 13 decembrie 2006.
Nu a putut fi reţinută susţinerea intimatei în sensul că aplicarea dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 64/1995, respectiv a art. 36 din Legea nr. 85/2006 are ca efect suspendarea cursului prescripţiei extinctive a executării silite.
Având în vedere principiul "accesoriul urmează soarta juridică a principalului", s-a constatat că, în speţă, contractul de ipotecă fiind accesoriu convenţiei de credit din 23 februarie 1995 şi al convenţiei de angajament din 18 noiembrie 1996 urmează soarta juridică a acestuia în sensul că încetarea efectelor convenţiei principale are drept consecinţă încetarea şi a efectelor garanţiei.
Curtea a arătat că art. 36 şi 37 din Legea nr. 85/2006 reglementează procedura suspendării de drept a judecării cauzelor având ca obiect creanţe faţă de averea debitorului sau pretenţii faţă de bunurile din averea debitorului precum şi suspendarea procedurilor de executare silită contra averii debitorului, scopul acestei măsuri legale fiind de a concentra toate litigiile având ca obiect averea debitorului, în competenţa exclusivă a judecătorului sindic. Suspendarea operează prin efectul legii şi trebuie numai constatată, la sesizarea sau la cererea persoanei interesate.
Instanţa a apreciat că suspendarea nu operează cu privire la procedurile de executare silită declanşate de creditori contra bunurile din averea personală a fidejusorilor debitorului sau a persoanelor ce au garantat prin cauţiune reală obligaţiile debitorului. Aşa fiind, acest articol nu poate fi interpretat prin analogie în sensul că se referă şi la acţiunile pentru realizarea creanţelor asupra bunurilor altor persoane decât debitorul din cadrul procedurii falimentului, adică împotriva unor terţi, cum sunt garanţii ipotecari.
Acestea sunt considerentele pentru care nu se poate reţine că suspendarea de drept dispusă de acest articol de referă şi la executarea creanţei prin valorificarea bunului ipotecat şi care aparţine unui terţ.
În ceea ce priveşte cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei curtea a reţinut că, potrivit art. 1872 alin. (1) C. civ. „întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra unuia din debitorii solidari, are efect în contra tuturor celorlalţi codebitori ai săi.
Întreruperea civilă făcută în contra unuia din moştenitorii unui debitor solidar nu are efect în contra celorlalţi comoştenitori, chiar dacă creanţa ar fi ipotecară, dacă obligaţia nu este nedivizibilă. Asemenea întrerupere nu are efect în contra codebitorilor debitorului defunct, decât în măsura părţii de obligaţie a moştenitorului contra cărui s-a făcut întreruperea (alin. (2)).
Spre a întrerupe prescripţia în contra acelor codebitori, trebuie o întrerupere făcută în contra tuturor moştenitorilor debitorului defunct (alin. (3)).
Art. 1873 C. civ. prevede că „ întreruperea civilă a prescripţiei, făcută în contra debitorului principal, are efecte şi în contra cauţiunii.
întreruperea făcută în contra cauţiunii nu poate opri cursul prescripţiei datoriei principale."
Se reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1036 C. civ. care prevede că "actul care întrerupe prescripţia în privinţa unuia din creditorii solidari profită la toţi creditorii", şi nici ale art. 1045.civ. care dispune că "acţiunea intentată contra unui din debitori întrerupe prescripţia în contra tuturor debitorilor".
Contractul de garanţie imobiliară autentificat din 01 martie 1995 de Notariatul de Stat Constanţa garantează executarea unui contract comercial, respectiv a contractului de credit. Acesta reprezintă o faptă de comerţ unilaterală sau mixtă, în sensul că este faptă de comerţ numai pentru SC B.R.C.E. SA, iar pentru proprietarul bunului ipotecat este act juridic civil. Potrivit art. 56 C. com., în vigoare la acel moment, "dacă un act este comercial numai pentru una dintre părţi, toţi contractanţii sunt supuşi, încât priveşte acest act, legii comerciale, afară de dispoziţiile privitoare la persoana chiar a comercianţilor şi de cazurile în care legea ar dispune altfel".
În acest context s-a arătat că, în ceea ce priveşte contractul de ipotecă, sunt aplicabile dispoziţiile legii comerciale, respective şi cele prevăzute de art. 42 C. com., conform cărora "în obligaţiile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de stipulaţie contrarie", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "aceeaşi prezumţie există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garantează o obligaţie comercială".
Aceste texte de lege instituie în materie comercială prezumţia de solidaritate atât în ceea ce îi priveşte pe codebitori, cât şi pe fidejusor şi debitorul principal.
Deoarece ipoteca este o garanţie reală care poartă asupra unui bun imobil, garantul ipotecar nu are calitatea de fidejusor al debitorului principal, astfel că nu se aplică prevederile art. 42 alin. (2) C. com. şi cele ale art. 1873 C. civ. referitoare la efectele întreruperii prescripţiei executării contra debitorului, în ceea ce priveşte prescripţia executării contra fidejusorului.
Totodată, alin. (3) al art. 42 dispune că prezumţia de solidaritate prevăzută de alin. 1 al articolului "nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiuni care, încât îi priveşte, nu sunt fapte de comerţ".
Întrucât contestatorii nu sunt comercianţi, iar prin încheierea contractului de garanţie imobiliară nu au făcut o faptă de comerţ, pentru aceştia actul juridic având caracter civil, se deduce că nu li se aplică prezumţia de solidaritate prevăzută de dispoziţiile art. 42 alin. (1) C. com.
Neexistând solidaritate între garantul ipotecar şi debitoarea, cu privire la achitarea debitului datorat de debitoare, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 1036, art. 1045 şi art. 1872 C. civ. care vizează efectele întreruperii prescripţiei executării contra debitorului principal asupra prescripţiei executării contra codebitorilor.
Pentru aceste considerente, Curtea de Apel Bucureşti a constatat că, în raport de data comunicării somaţiilor către contestatori, 03 martie 2009, termenul de prescripţie a executării silite prin valorificarea bunului ipotecat aparţinând contestatorilor, s-a împlinit la data de 13 decembrie 2006. Cum nu s-a făcut dovada intervenirii vreunui caz de suspendare sau întrerupere a prescripţiei dreptului la executare silită prin valorificarea bunului obiect al garanţiei imobiliare, s-a apreciat că este prescris dreptul la executarea silită împotriva contestatorilor.
În termen legal, împotriva acestei sentinţe, A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs, solicitând admiterea recursului modificarea în tot a sentinţei recurate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului de a cere executarea silită şi, pe fond, respingerea contestaţiei la executare formulată de către debitorii J.A. şi J.I.
După o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, în motivare, redând prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, precum şi art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, privind valorificarea unor active ale statului, recurenta apreciază că executarea pornită de A.V.A.S. prin comunicările din 03 martie 2009 către contestatorii J.A. şi J.I. este în termenul legal de prescripţie, în raport de data închiderii procedurii falimentului SC C.J.T.S. SRL, respectiv, 04 februarie 2008.
Totodată, arată recurenta, conform dispoziţiilor art. 137 alin. (4) din Legea nr. 85/2006 „descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fidejusorului sau a codebitorului principal."
În opinia recurentei, J.I. şi J.A. sunt garanţi ai obligaţiei de plată, calitatea lor de garant conferindu-le rolul de accesoriu faţă de debitorul principal, în situaţia insolvabilităţii acestuia, astfel că, termenul de prescripţie, precum şi toate obligaţiile decurgând din lege, li se aplică în aceeaşi măsură.
Or, în condiţiile în care pentru datoria principală prescripţia s-a întrerupt, întrucât art. 35 din Legea nr. 64/1995 republicată (actualmente art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei) operează imperativ şi suspendă toate acţiunile judecătoreşti pentru recuperarea sa, este evident că şi pentru garanţie, ca accesoriu, prescripţia a fost întreruptă.
Solidaritatea garanţilor regăsită în speţa de faţă este valabilă din punctul de vedere al asumării obligaţiei de plată, ceea ce înseamnă că o întrerupere a prescripţiei contra unui debitor are ca efect întreruperea prescripţiei şi faţă de ceilalţi codebitori (art. 1045 coroborat cu art. 1036 C. civ.).
Raportat şi la dispoziţiile art. 1872, 1873 C. civ., recurenta consideră soluţia instanţei de fond ca fiind netemeinică şi nelegală având în vedere că executarea începută de A.V.A.S. a fost făcută în interiorul termenului de prescripţie.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi ale art. 3041 C. proc. civ.
Intimaţii Jercan Ion şi Jercan au formulat întâmpinare prin care au solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând sentinţa recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, cuprinsă în dispozitivul sentinţei, este corectă, urmând, însă, a se înlocui motivarea acesteia, după cum urmează:
Înalta Curte constată că la data de 01 martie 1995, contestatorii Jercan Ion şi Jercan Alina au încheiat contractul de garanţie imobiliară autentificat din 01 martie 1995 prin care s-a instituit, în favoarea SC B. SA, ipoteca asupra apartamentului situat în Constanţa, judeţul Constanţa pentru garantarea creditului contractat de SC C.J.T.S. SRL, în temeiul contractului de credit din 23 februarie 1995 încheiat cu SC B. SA.
Contractul a fost preluat prin cesiune de către intimata A.V.A.S., iar aceasta, prin adresele din 3 martie 2009 a comunicat contestatorilor titlurile executorii. Urmare a faptului că nu s-a efectuat plata sumelor indicate în somaţiile şi adresele de comunicare a titlurilor executorii din 03 martie 2009, în condiţiile O.U.G. nr. 51/1998 republicată., A.V.A.S. a început urmărirea silită, încheind la 17 iunie 2009 un proces-verbal de sechestru privind indisponibilizarea apartamentului aflat în proprietatea contestatorilor.
Concluzia instanţei de fond cu privire la inexistenţa solidarităţii dintre contestatorii Jercan Ion şi Jercan Alina şi societatea debitoare SC C.S.C. SRL este greşită, întrucât, atât din convenţia de angajament, cât şi din contractul de garanţie imobiliară rezultă că J.I. şi J.A. sunt terţi, care s-au obligat solidar şi indivizibil alături de societatea debitoare SC C.S.C. SRL.
Existenţa solidarităţii este susţină şi de cele reţinute prin Decizia de casare nr. 714 din 15 februarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, în respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., a trimis cauza spre rejudecare în vederea analizării de către instanţa de fond a pretinselor cauze de întrerupere a cursului prescripţiei din perspectiva art. 1872 şi art. 1873 C. civ. invocate de intimata A.V.A.S. în primul ciclu procesual, constatând că nici în rejudecare, instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra acestor aspecte, ci a analizat cauza pe excepţia prescripţiei dreptului de a cere executarea silită, fundamentată eronat pe inexistenţa solidarităţii dintre contestatori şi societatea debitoare.
Reiterând apărările formulate pe parcursul litigiului, recurenta, se prevalează, în mod greşit, de reglementarea conferită de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei, susţinând că executarea pornită de A.V.A.S. prin comunicările din data 3 martie 2009 a titlurilor executorii către contestatori, este în termenul legal de prescripţie, termenul de prescripţie fiind suspendat, având în vedere că la data preluării creanţei societatea debitoare s-a aflat în procedura falimentului, iar procedura falimentului SC C.S.C. SRL a fost închisă la 04 februarie 2008.
Este adevărat că potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolventei „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale," însă, este de reţinut că această normă este de strictă interpretare, iar suspendarea operează numai cu privire la acţiunile pornite împotriva debitoarei, în scopul protejării persoanei juridice aflate în această situaţie, neputând fi extinsă prin analogie codebitorilor sau garanţilor solidari, persoane fizice.
Totodată, suspendarea operează numai cu privire la acţiunile pornite împotriva debitorului sau bunurilor sale, iar dispoziţiile Codului civil ori ale Decretului nr. 167/1958 referitoare la suspendarea cursului prescripţiei nu cuprind nicio referire la efectul pe care suspendarea prescripţiei debitului principal îl produce asupra garanţilor.
Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, dreptul de a cere executarea silită împotriva debitorilor subsecvenţi, persoane fizice (în speţă contestatorii J.I. şi J.A.) nu a fost suspendat, iar în raport de termenul de prescripţie de 7 ani instituit de prevederile art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998 şi reţinut în mod legal de instanţa de fond.
În mod corect, s-a constatat ca fiind prescris dreptul A.V.A.S. de a cere executare silită împotriva contestatorilor, executare începută prin comunicarea titlurilor executorii la data de 3 martie 2009, urmate de procesul-verbal de sechestru din data de 17 iunie 2009, deoarece termenul de prescripţie se împlinise la data de 13 decembrie 2006
Nu în ultimul rând, reglementarea conferită de art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei vizează suspendarea cursului prescripţiei, instituţie distinctă de cea a întreruperii cursului prescripţie, acesta din urmă nefiind incidenţă în raport de prevederile speciale ale legii insolvenţei.
Dispoziţiile speciale ale legii insolvenţei nu dispun cu privire la aspectele referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive, iar pretinsele cauze reglementate de art. 1872 şi 1873 şi invocate nu-şi găsesc incidenţa în contextul juridic reţinut.
Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 70 din 24 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, menţinând hotărârea atacată, ca fiind legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenta A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei comerciale nr. 70 din 24 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2989/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3008/2013. Civil. Pretenţii. Contestaţie în... → |
|---|
