ICCJ. Decizia nr. 3011/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3011/2013
Dosar nr. 3041/110/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Deliberând, în condiţiile art 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 2092 din 21 decembrie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 3041/110/2010 al Tribunalului Bacău, în fond după casare, a fost admisă, în parte, acţiunea în pretenţii formulată de reclamantele I.M. şi I.L.S. în Dosarul nr. 6568/110/2008.
A fost obligată pârâta SC P.M. SA să plătească reclamantei suma de 70.122 RON reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă.
A fost respinsă ca nefondată acţiunea în pretenţii formulată în Dosarul nr. 3041/110/2010, astfel cum a fost modificată (dosar nr. 35/110/2004), de către SC P.M. SA în contradictoriu cu I.M. şi I.L.S.
În motivarea sentinţei instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 10315/2002, s-a disjuns cererea reconventională formulată de pârâta SC P.M. SA în contradictoriu cu reclamantele I.M. şi I.L.S., în sensul solicitării unui drept de retenţie în patrimoniul acesteia cu privire la imobilul Vila „A" până la achitarea de către eventualii creditori ai dreptului de restituire a contravalorii îmbunătăţirilor stabilite în urma expertizelor de evaluare construcţii.
Cererea disjunsă a fost înregistrată sub nr. 8563/2004 (nr. nou. 35/110/2004) şi soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1168 din 17 decembrie 2008, prin respingerea acesteia ca fiind lipsită de interes.
În acelaşi dosar nr. 35/110/2004 reclamantele I.M. şi I.L.S. au formulat cerere reconventională la reconventională formulată de pârâta SC P.M. SA, solicitând a fi obligată SC P.M. SA la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului Vila „A" pentru perioada 25 iunie 2005-29 august 2009, în cuantum de 1.000.000 RON. Au arătat reclamantele-pârâte că sentinţa civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 10315/2002 a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 4198 din 24 mai 2007 şi că a au fost puse în posesie la data 29 august 2007, imobilul fiind exploatat de SC P.M. SA.
Această cerere reconventională a fost disjunsă de cealaltă cerere reconventională la data de 08 octombrie 2008, formându-se un nou Dosar nr. 6568/110/2008.
Împotriva sentinţei civile nr. 1168 din 17 decembrie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 35/110/2004 s-au declarat căile de atac prevăzute de lege, în recursul soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 673/2010, fiind casată decizia pronunţată în apel, desfiinţată sentinţa tribunalului şi trimisă cauza spre rejudecare primei instanţe.
Dosarul nr. 35/110/2004 a fost reînregistrat pe rolul tribunalului sub nr. 3041/110/2010, cererea reconventională la reconventională ce a format obiectul Dosarului nr. 6568/110/2008, fiind conexată la Dosarul pendinte nr. 3041/110/2010.
Tribunalul a reţinut că în Dosarul nr. 35/110/2004, pârâta reconventională SC P.M. SA a formulat precizări la cererea reconventională, în sensul solicitării ca pârâtele-reclamante I.M. şi I.L.S. să fie obligate să plătească diferenţa dintre valoarea Vilei „A", între data restituirii în natură şi data preluării abuzive.
Această diferenţă cuprinde atât contravaloarea îmbunătăţirilor aduse de către stat în perioada 1952-1998, cât şi cele aduse de noul proprietar în urma privatizării între anii 1998-2001. Invocă principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
În concluzie, SC P.M. SA a renunţat la cererea privind instituirea dreptului de retenţie, astfel că instanţa prin sentinţa menţionată s-a pronunţat pe cele două acţiuni în despăgubiri formulate de ambele părţi.
Din examinarea probatoriului tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 10315/2002 au fost obligate SC S.G. SA şi SC P.M. SA la restituirea în natură a Vilei „A" şi a terenului aferent, a suprafeţei de 382,82 m.p. şi prin echivalent a suprafeţei de 57,44 m.p..
Prin decizia civilă nr. 4198 din 24 mai 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie această sentinţă a rămas irevocabilă. Reclamantele I.M. şi I.L.S. au fost puse în posesie efectiv la data de 29 august 2007, astfel că solicită contravaloarea lipsei de folosinţă în limitele prescripţiei dreptului la acţiune raportat la data formulării cererii.
În speţă, lipsa de folosinţă concretizată în fructele civile cuvenite proprietarului în temeiul art. 483 C. civ. este reprezentată de valoarea de exploatare a imobilului retrocedat care, în perioada analizată a fost folosit de pârâta SC P.M. SA în scop turistic.
Drept consecinţă, instanţa a apreciat ca fiind întemeiată acţiunea formulată de reclamante, urmând să admită cererea şi să constate lipsa de folosinţă a imobilului, aşa cum a fost determinată de expertiza efectuată în cauză, prin metoda analizei costurilor, şi care este în cuantum de 71.122 RON.
În ce priveşte acţiunea formulată de SC P.M. SA, astfel cum a fost modificată la Dosar nr. 35/110/2004, tribunalul a constatat că reclamanta a vândut în anul 1998 imobilul în litigiu către SC P.M.I. SA prin contractul de vânzare cumpărare din 18 noiembrie 1999, act juridic care a fost constatat nul prin decizia nr. 1102/2003, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, astfel că între anii 2003-2007 imobilul s-a aflat în patrimoniul SC P.M. SA.
Este indubitabil că de la data preluării de către stat s-au efectuat mai multe lucrări, atât de consolidare cât şi de modernizare, dat fiind că la data preluării vila era neterminată, fiind în stadiul „la roşu".
Cum în perioada 1952 (data preluării) - 1999 (data vânzării către SC P.M.I. SA) statul este cel care a efectuat lucrările de consolidare şi îmbunătăţire, iar construcţia a fost preluată de reclamantă de la stat în cadrul procesului de privatizare, nu se poate considera că aceasta este îndreptăţită la restituirea contravalorii lucrărilor efectuate.
De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada efectuării cheltuielilor necesare şi utile în ce priveşte construcţia nici pentru perioada menţionată, dar nici ulterior, după reintrarea în patrimoniul sau a vilei în litigiu.
Pe de altă parte, prevederile art. 9 din Legea nr. 10/2001 impun ca restituirea imobilelor să se facă în starea în care se află acestea la momentul actual şi libere de orice sarcini.
Instanţa a apreciat că pârâta reconvenţională SC P.M. SA nu a dovedit pretenţiile solicitate, motiv pentru care s-a respins acţiunea acesteia ca nefondată.
Prin decizia nr. 1859 din 25 octombrie 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P.M. SA împotriva sentinţei civile nr. 2092 din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3041/110/2010.
În temeiul art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997, republicată, s-a dispus restituirea către recurentă a sumei de 5.572 RON reprezentând taxă judiciară de timbru plătită, nedatorată.
A fost respinsă cererea intimaţilor de restituire a taxei de timbru achitată la fond.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Referitor la motivul de recurs privind neacordarea sporului de valoare adus imobilului în perioada cuprinsă între data exproprierii (1952) şi data restituirii în natură către intimatele-pârâte (2007), spor cu care s-a diminuat patrimoniul recurentei, instanţa a apreciat că acesta este nefondat.
Prin cererea astfel cum a fost precizată de recurenta-reclamantă s-a solicitat obligarea intimatelor-pârâte la plata sporului de valoare pentru perioada cuprinsă între data preluării abuzive a imobilului de către stat (1952) - data privatizării integrale (1999-2001) şi data restituirii în natură a imobilului (2007), conform expertizei ultime de evaluare întocmită de expertul U.C. (dosar fond după rejudecare).
Este de esenţă faptul că, în principal, sporul de valoare dobândit de un imobil (astfel cum se solicită în speţă) reprezintă consecinţa directă a activităţii, respectiv a costurilor necesare şi utile, suportate de cel care îl pretinde, acesta fiind şi titular al acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, invocată ca temei juridic al pretenţiei deduse cauzei de faţă.
În speţă, se constată că, imobilul în litigiu (compus din construcţie şi teren aferent) a fost preluat abuziv de către stat, în anul 1953 de la autorul pârâtelor reclamante, în baza procesului verbal încheiat la data de 05 martie 1953 de predare (dosar fond), construcţia fiind nefinalizată şi având o valoare, la data preluării, conform expertizei U.C. efectuată după rejudecare, de 338.256 RON.
De la data preluării şi până la privatizarea intervenită în anul 1999 (când societatea a devenit societate cu capital integral privat), lucrările de finalizare, consolidare şi amenajare a imobilului, au fost efectuate de către stat şi au avut ca scop tocmai exploatarea acestuia în folosul statului.
Ulterior privatizării integrale a societăţii SC P.M. SA în anul 1999, când s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare acţiuni (cu efecte din 16 noiembrie 1999), imobilul a fost înstrăinat unei alte societăţi, respectiv SC P.M.I. SA, la data de 18 noiembrie 1999, pentru preţul de 258.000.000 ROL (încasat de recurentă). Costul lucrărilor de renovare a imobilului a fost suportat de către societatea cumpărătoare, împrejurare atestată de autorizaţia de construire, cererea de emitere a autorizaţiei, autorizaţii de reparaţii capitale şi modernizare, emise pe numele acesteia (Dosar nr. 35/110/2004 Tribunalul Bacău), precum şi de sentinţa civilă nr. 6245 din 21 noiembrie 2001 pronunţată în Dosarul nr. 7052/2001 al Judecătoriei Oneşti, judeţul Bacău, irevocabilă, prin care s-a admis acţiunea de sistare lucrări promovată de intimatele-pârâte de faţă, formulată în contradictoriu cu SC P.M.I. SA (dosar anterior menţionat).
Pe cale de consecinţă, pentru perioada efectuării lucrărilor de îmbunătăţire, astfel cum sunt relevate prin facturile depuse la dosar şi anexele de detaliere, problema suportării costurilor (care, de altfel, nu au fost confirmate de acte de plată de către recurentă) ţinea eventual, de derularea relaţiilor contractuale dintre cele două societăţi asemănătoare ca denumire (SC P.M. SA, respectiv SC P.M.I. SA) şi desocotirea între acestea a c/valorii lucrărilor de îmbunătăţire a imobilului, cu atât mai mult cu cât, prin sentinţa civilă nr. 6245 din 21 februarie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 7032/2001 al Judecătoriei Oneşti, judeţul Bacău (Dosar nr. 35/110/2004 al Tribunalului Bacău), s-a dispus în contradictoriu cu SC P.M.I. SA sistarea lucrărilor începute de aceasta la Vila „L." (redenumită ulterior „A").
În ce priveşte eventualele lucrări de îmbunătăţire sau alte activităţi ale recurentei de natură să conducă la câştigul unui spor de valoare a imobilului pentru perioada ulterioară anului 2004 când, prin hotărârea irevocabilă, (decizia civilă nr. 1102 din 27 noiembrie 2003 pronunţată în Dosarul nr. 3426/2003 al Curţii de Apel Bacău), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între recurentă şi SC P.M.I. SA, cu consecinţa revenirii imobilului în patrimoniul recurentei) şi 2007 (când s-a restituit imobilul în natură către intimate), s-a reţinut că acestea nu au fost dovedite în cauză.
Totodată, s-a reţinut, pe de o parte, că eventualele lucrări (ce pot fi recunoscute doar în limita celor necesare şi utile) efectuate de recurentă în perioada noiembrie 2003, 2004-2007, s-au făcut pentru exploatarea curentă a imobilului de a cărui folosinţă aceasta a beneficiat, iar pe de altă parte, că, aceste lucrări s-au plasat în intervalul de timp cât părţile s-au aflat într-o situaţie litigioasă, context în care, riscul costurilor suplimentare revine exclusiv recurentei.
Nefondată este şi critica hotărârii asupra modului de soluţionare a cererii reconvenţionale, prin invocarea bunei-credinţe ce a subzistat până în 2007, când hotărârea de restituire în natură a devenit irevocabilă (decizia civilă nr. 4198 din 24 mai 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie).
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 845/D/2004, pronunţată în Dosarul nr. 10.315/2002 al Tribunalului Bacău (Dosar nr. 35/110/2004), recurenta şi SC S.G. SA (continuatoarea SC P.M.I. SA) au fost obligate la restituirea în natură a imobilului (construcţie şi teren) către intimatele-pârâte, punerea în posesie fiind efectuată pe calea executării silite cu procesul-verbal de punere în posesie - executor judecătoresc.
Buna-credinţă, în accepţiunea juridică înseamnă credinţa celui care posedă un bun că îl posedă în temeiul unui titlu valabil, posesorul ignorând nevalabilitatea titlului sau aflându-se în eroare, iar această eroare reprezentând fundamentul convingerii sale.
În materia culegerii fructelor, buna-credinţă încetează de îndată ce posesorul a luat cunoştinţă de viciile titlului său.
Ori, de la data chemării în judecată (2002) a recurentei pentru restituirea în natură a imobilului (sentinţa civilă nr. 845 din 10 noiembrie 2004 a Tribunalului Bacău) a încetat starea de eroare a recurentei-reclamante, aceasta luând cunoştinţă de posibila nevalabilitate a titlului pe care îl posedă, asumându-şi riscul deposedării de bunul în litigiu, precum şi riscul restituirii fructelor civile percepute.
În speţă, perioada pentru care intimatele au solicitat fructele civile este 25 iunie 2005-29 august 2007 (cuantumul fiind stabilit prin expertiza U.C.), este nu numai ulterioară cererii de chemare în judecată, în care apare ca parte solicitată a fi obligată la restituirea imobilului, ci şi pronunţării sentinţei civile nr. 845 din 20 noiembrie 2004 a Tribunalului Bacău (prin care este obligată alături de celelalte pârâte la retrocedare), context în care, cu atât mai mult buna-credinţă nu se mai putea prezuma.
În raport de argumentaţia recursului, temeiurile juridice invocate şi ansamblul probator, analizate prin prisma dispoziţiilor art. 3041 C. proc. civ., apreciind că, în cauză, motivele invocate nu sunt de natură să conducă la modificarea hotărârii atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., instanţa a respins ca nefondat recursul.
Recurentul a achitat taxa de timbru de 5.572 RON, însă instanţa a apreciat că în raport de cele reţinute prin încheierea din 17 septembrie 2012, taxa achitată nu era datorată, situaţie în care, în raport de cererea recurentului, conform dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit a) din Legea nr. 146/1997, instanţa a dispus restituirea acesteia.
În ce priveşte cererea intimatelor de restituire a taxei de timbru achitată la fond, aceasta a fost respinsă în considerarea dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 146/1997, republicată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P.M.I. SA.
Prin motivele de recurs se invocă incidenţa art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv, când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.
Se susţine, în acest sens, că împotriva sentinţei civile nr. 2092 din 21 decembrie 2011 pronunţate de Tribunalul Bacău, în Dosarul nr. 3041/110/2010, recurenta a formulat apel având în vedere că cererea principală, astfel cum a fost modificată, este o acţiune în pretenţii bazată pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Instanţa Curţii de Apel Bacău a calificat greşit calea de atac ca fiind recurs în lumina dispoziţiilor art. XXVI din Legea nr. 202/2010 şi, în consecinţă, a judecat cauza în complet de trei judecători.
Critica formultă are în vedere că, în speţă, obiectul acţiunii are o valoare de peste 100.000 RON, neîncadrându-se la excepţiile prevăzute de art. 282 C. proc. civ., astfel încât calea de atac prevăzută de lege este apelul, iar instanţa trebuia alcătuită din doi judecători.
În ceea ce priveşte admisibilitatea prezentului recurs, exercitarea cailor de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.
Legalitatea căilor de atac este totodată şi o regulă cu valoare de principiu constituţional, consacrat în art. 129 din Legea fundamentală, conform căruia: „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".
Legalitatea cailor de atac implică, totodată, şi consecinţa că menţiunea greşită făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părţii o cale de atac pe care legea însăşi n-a prevăzut-o sau, dimpotrivă, nu-i răpeşte părţii calea de atac pe care legea i-a conferit-o.
În acest sens, calificarea greşită de către instanţă a cererii introductive ori a căii de atac exercitate şi, pe cale de consecinţă, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părţii la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac nu sunt cele menţionate în hotărârea atacată, ci acelea prevăzute de lege.
Prin urmare, partea nu poate fi sancţionată pentru eroarea făcută de instanţa de control judiciar în calificarea căii de atac cu care a fost învestită.
De altfel, este evident că decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bacău în aceste circumstanţe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanţei.
În caz contrar, soluţia inadmisibilităţii recursului nu întruneşte exigenţele impuse de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, referitor la garanţiile unui proces echitabil.
Pe fondul recursului, intimatele au formulat în anul 2001 o notificare în baza Legii nr. 10/2001, urmată de o contestaţie împotriva refuzului restituirii în natură a imobilului Vila A din loc. S.M., jud. Bacău. În cadrul acestui dosar, societatea recurentă a formulat o cerere de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de-a lungul timpului la acest imobil.
Cererea reconvenţională a fost disjunsă de instanţa de judecată şi suspendată până la soluţionarea irevocabilă a cererii de restituire în natură a imobilului.
După ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus irevocabil restituirea în natură, SC P.M. SA a solicitat repunerea pe rol a cererii reconvenţionale şi a modificat cererea în sensul obligării intimatelor la plata diferenţei dintre valoarea imobilului la data restituirii în natură în anul 2007 şi valoarea acestuia de la data preluării abuzive de către stat în anul 1953, respectiv la suma de 533.273 RON conform expertizei tehnice efectuate în cauză.
Această acţiune este o acţiune în pretenţii de drept comun şi nu îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta nemaiavând un caracter accesoriu contestaţiei formulate de intimate şi soluţionate irevocabil prin altă hotărâre.
Pentru aceste motive se solicită admiterea recursului, casarea deciziei pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la Curtea de Apel Bacău.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că este inadmisibil
Referitor la critica potrivit căreia, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, ceea ce determină incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Recurenta pârâtă reconvenţională susţine că instanţa a calificat greşit calea de atac exercitată, drept recurs în loc de apel, şi a pronunţat astfel, o hotărâre în complet format din trei judecători, în loc de doi, încălcând normele legale imperative privind compunerea instanţei.
Înalta Curte constată că, în speţă, chiar dacă pârâta reconvenţională SC P.M. SA şi-a intitulat calea de atac exercitată împotriva sentinţei civile nr. 2092 din 21 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 3041/110/2010 ca fiind „apel", Curtea de Apel avea obligaţia să-i dea calificarea juridică exactă, conform art. 84 C. proc. civ.
În acest sens, la termenul de judecată din data de 17 septembrie 2012, prin încheierea pronunţată, Curtea de apel văzând dispoziţiile art. 17 din C. proc. civ., dat fiind faptul că prezenta cauză a fost disjunsă din Dosarul nr. 35/110/2004 al Tribunalului Bacău - având ca obiect Legea nr. 10/2001 - restituire imobil Vila „A", precum şi dispoziţiile art. XII şi XXVI din Legea nr. 202/2010, referitoare la faptul că împotriva hotărârilor tribunalului pronunţate în temeiul Legii nr. 10/2001 se exercită recurs, a constatat, cu majoritate, că în speţă, calea de atac exercitată este recursul.
Calificarea juridică dată cererii prin care s-a exercitat calea de atac este exactă şi, drept consecinţă, s-a judecat recursul în completul stabilit de lege pentru această cale de atac.
Pe scurt, în cazul de speţă, intimatele reclamante şi I.L.S. au formulat în anul 2001 o notificare în baza Legii nr. 10/2001, urmată de o contestaţie împotriva refuzului restituirii în natură a imobilului Vila „A" situată în loc. S.M., jud. Bacău. În cadrul acestui dosar, societatea pârâtă SC P.M. SA a formulat o cerere reconvenţională de instituire a unui drept de retenţie asupra imobilului până la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor efectuate de-a lungul timpului la acest imobil, pe care ulterior a precizat-o.
Cererea reconvenţională a fost disjunsă de instanţa de judecată, fiind înregistrată sub nr. 35/110/2004 şi suspendată până la soluţionarea irevocabilă a cererii de restituire în natură a imobilului.
După ce Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus irevocabil restituirea în natură a imobilului, SC P.M. SA a solicitat repunerea pe rol a cererii reconvenţionale şi a modificat obiectul acesteia în sensul obligării intimatelor la plata diferenţei dintre valoarea imobilului Vila „A", la data restituirii în natură în anul 2007 şi valoarea acestuia de la data preluării abuzive de către stat în anul 1953, respectiv suma de 533.273 RON conform expertizei tehnice efectuate în cauză.
În acelaşi Dosar nr. 35/110/2004, reclamantele I.M. şi I.L.S. au formulat cerere reconventională la reconventională formulată de pârâta SC P.M. SA, solicitând a fi obligată SC P.M. SA la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului Vila „A" pentru perioada 25 iunie 2005-29 august 2009, în cuantum de 1.000.000 RON (cererea a fost disjunsă şi s-a format Dosarul nr. 6568/110/2008).
Dosarul nr. 35/110/2004 a fost reînregistrat pe rolul tribunalului sub nr. 3041/110/2010, cererea reconventională la reconventională ce a format obiectul Dosarului nr. 6568/110/2008, fiind conexată la acest dosar şi, în consecinţă, instanţa s-a pronunţat pe cele două acţiuni în despăgubiri formulate de ambele părţi.
Prin urmare, litigiul pendinte are ca obiect soluţionarea celor două cereri reconvenţionale disjunse din dosarul având ca obiect contestaţia împotriva refuzului restituirii în natură a imobilului Vila „A" situată în loc. S.M., jud. Bacău, întemeiată pe Legea nr. 10/2001, republicată.
Art. 17 C. proc. civ., potrivit căruia cererile accesorii şi incidentale (deci şi cererile reconvenţionale) sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală, defineşte regimul juridic aplicabil acestor cereri.
În speţă, cererile reconvenţionale conexe, ca cereri accesorii, indiferent de valoarea lor, sunt de competenţa instanţei investite cu cererea principală, deoarece prin natura obiectului lor, aparţin aceleiaşi materii-civilă, decurgând dintr-un litigiu pornit în baza Legii nr. 10/2001.
Prin urmare, soluţionarea cererilor reconvenţionale conexe a urmat regimul acestei legi speciale de reparaţie în privinţa instanţei competente material, în privinţa timbrajului şi a căilor de atac exercitate.
Art. XII şi XXVI din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelărarea soluţionării proceselor, care a intrat în vigoare la data de 25 noiembrie 2010, fiind de imediată aplicare, reglementează faptul că împotriva hotărârilor tribunalului pronunţate în temeiul Legii nr. 10/2001 se exercită recurs, astfel încât, în speţă, calea de atac exercitată este recursul şi nu apelul.
Aşadar, acţiunile conexe deduse judecăţii nu sunt acţiuni în pretenţii de drept comun, aşa cum în mod eronat susţine recurenta în cauză, ci le sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată şi modificată, având un caracter accesoriu contestaţiei formulate de intimatele reclamnate şi soluţionată irevocabil prin altă hotărâre.
Exercitând recursul de faţă împotriva deciziei curţii de apel pronunţate în recurs, acesta nu este procedural posibil.
Dreptul de recurs există numai în ceea ce priveşte hotărârile prevăzute de art. 299 alin. (1) C. proc. civ., neexistând posibilitatea să se declare recurs şi împotriva unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, pronunţate de instanţa de recurs.
În speţă, decizia pronunţată de Curtea de Apel în recurs este irevocabilă, în sensul dispoziţiilor art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., astfel încât, recursul la recurs este inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta SC P.M. SA împotriva deciziei civile nr. 1859 din 23 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2976/2013. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3021/2013. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
