ICCJ. Decizia nr. 3136/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3136/2013
Dosar nr. 14637/62/2010
Şedinţa publică de la 9 octombrie 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 7 decembrie 2010 reclamantul C.I.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâta R.B. SA să se dispună:
1. recunoaşterea contractului ca fiind ipotecar încadrat pe dispoziţiile Legii nr. 190/1999 modificată şi completată prin O.U.G. nr. 201/2001 şi Legea nr. 34/2006;
2. constatarea ratei dobânzii ca fiind L. şi recalcularea ratelor lunare în raport de aceasta (potrivit Actului adiţional la contract, dobânda variabilă este formată în prezent din dobânda de referinţă variabilă la care se adaugă 6,71 p.p. această dobândă fiind abuzivă şi contrară dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000);
3. obligarea pârâtei R.B. SA să-i comunice graficul de rambursare aferent Contractului de Credit Garantat cu Ipotecă, în care să fie indicată dobânda curentă ca fiind L.;
4. constatarea caracterului abuziv şi implicit nulitatea:
- clauzelor care permit băncii stabilirea în mod unilateral a cuantumului dobânzii/marjei;
- clauzelor care reglementează perceperea unui comision de administrare lunar la valoarea iniţială a creditului;
- clauzelor care reglementează perceperea unui comision de acordare a creditului;
- clauzelor care permit băncii declararea scadenţei anticipate a creditului şi a ordinii recuperării creanţelor;
- clauzelor prin care este obligat să asigure bunul imobil la un asigurător agreat de bancă;
5. restituirea comisionului de acordare de 2,2% conform Legii nr. 190/1999;
6. stabilirea şi recalcularea comisionului de administrare de 0,15%, ca procent la soldul creditului şi nu la total credit iniţial acordat (Legea nr. 190/1999);
7. în urma expertizei contabile să-i fie restituite toate sumele plătite abuziv.
La data de 25 ianuarie 2011 reclamantul a depus la dosar precizare de acţiune, în sensul evaluării în concret a petitului nr. 5 al acţiunii introductive, petit accesoriu cererii principale, astfel: comisionului de procesare (acordare) de 2,2% este în cuantum de 668,8 C. conform art. 1.1. b) din contractul de credit şi poate fi estimat la suma de 2.187,18 RON (curs valutar 3,2703 RON/CHF curs BNR 24 ianuarie 2011).
Prin Sentinţa civilă nr. 1729/2011, Tribunalul Braşov a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.I.G., în contradictoriu cu pârâta R.B. SA şi în consecinţă a constatat caracterul abuziv al clauzelor inserate în Contractul de credit bancar din 9 iulie 2007 la art. 3.1 lit. b), 3.2 teza a II-a, 3.3 teza a II-a şi 11.4 teza a II-a - cu privire la dobânda revizuibilă, şi la art. 8 pct. 8.1, 8.2 şi 8.3 şi la art. 9 teza a II-a - cu privire la declararea scadenţei anticipate a creditului şi a dispus anularea clauzelor descrise mai sus.
Totodată, a respins restul pretenţiilor reclamantului şi a obligat pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 2.400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că între reclamantul C.I.G. şi pârâta R.B. SA s-a încheiat Contractul de credit din 9 iulie 2007 în valoare de 31.068,8 CHF, din care 30.400 CHF va fi utilizat pentru nevoi personale nenominalizate, iar 668,8 CHF va fi utilizat pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza prezentului Contract. Creditul este acordat pentru o perioadă de 300 luni, de la data utilizării creditului până la scadenţa finală, astfel cum este aceasta specificată în Graficul de rambursare.
Reclamantul a solicitat să se constate că prezentul contract este unul ipotecar, cu rata dobânzii ca fiind L., să i se recalculeze rate lunare în raport de această dobândă, să i se comunice graficul de rambursare, să se constate caracterul ilicit al unor clauze din contract, să i se restituie comisionul de acordare şi să i se rectifice comisionul de administrare credit.
Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori reprezintă actul normativ care transpune şi implementează Directiva 93/13/CEE, iar prin art. 1 alin. (3) se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Cu privire la incidenţa acestui act normativ, instanţa, având în vedere obiectul contractelor de credit, a reţinut că această lege este pe deplin aplicabilă, alături de dispoziţiile generale privind protecţia consumatorilor, cuprinse în O.G. nr. 21/1992.
Nu s-a reţinut incidenţa Legii nr. 190/1999, deoarece aceasta priveşte creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi nici a O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, întrucât acest act a apărut ulterior încheierii convenţiei dintre reclamant şi bancă iar dispoziţiile art. 95 exclud incidenţa anumitor dispoziţii din ordonanţă cu privire la contractele în curs de derulare, dând astfel eficienţă principiului neretroactivităţii legii.
Cu privire la dovada negocierii clauzei, s-a reţinut că art. 4 alin. (3) teza finală instituie în sarcina comerciantului această obligaţie, respectiv, în speţa de faţă, în sarcina băncii.
A. în ceea ce priveşte clauzele inserate în Contractul de credit bancar din 9 iulie 2007 la art. 3.1 lit. b), 3.2 teza a II-a, 3.3 teza a II-a şi 11.4 teza a II-a - toate cu privire la dobânda revizuibilă, instanţa de fond a reţinut că banca nu a făcut dovada că ar fi negociat aceste clauze aşa încât acestea apar ca abuzive.
Deşi clauzele menţionate privesc obiectul principal al celor două contracte (dobânda făcând parte din preţ iar preţul reprezintă obiectul principal al contractului) şi deşi, în aparenţă, acestea au fost redactate în mod clar, instanţa constată că, de fapt, faţă de lipsa unor criterii obiective de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă, în esenţă, clauzele nu sunt definite într-un mod inteligibil pentru consumator, fiind încălcate, în acest mod, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, limbajul folosit nefiind unul uşor inteligibil. La această concluzie se ajunge şi dacă se au în vedere dispoziţiile art. 9 ind. 3 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992.
Instanţa a constatat că niciuna din cerinţele prevăzute de textul de lege nu este îndeplinită de clauzele în discuţie, prevăzută de articolele din contract descrise mai sus, câtă vreme se reţine că "Rata dobânzii curente devine revizuibilă, banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii, urmând să aducă la cunoştinţă împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare". Nu există, deci, nici un element la care împrumutatul să se raporteze, dimpotrivă, variaţia ratei dobânzii apare ca fiind dependentă de voinţa băncii.
Doar prin întâmpinarea şi, respectiv, nota de şedinţă ce însoţeşte graficele de rambursare ataşate la dosar, pârâta a arătat că dobânda variabilă de 6,9% s-a menţinut şi după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, diferenţa fiind doar modalitatea de exprimare (L. + marjă).
Toţi aceşti factori, trecând peste faptul că nu sunt indicaţi în contract, nu reprezintă nişte criterii obiective, susceptibile de a fi verificate şi înţelese de un consumator fără cunoştinţe minime despre finanţe, piaţa monetară şi evoluţia acestora, limbajul fiind departe de a fi "uşor inteligibil", aşa cum impun, imperativ, dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.
Faţă de considerentele expuse, a fost admis capătul de cerere care vizează clauzele referitoare la dobânda variabilă, în sensul că s-a constatat că respectivele clauze sunt abuzive.
B. în privinţa clauzei prevăzute de art. 8 pct. 8.1, 8.2 şi 8.3 şi la art. 9 teza a II-a - cu privire la declararea scadenţei anticipate a creditului, s-a reţinut caracterul abuziv al acestor clauze, determinat de dezechilibrul semnificativ pe care l-au creat aceste clauze între drepturile băncii şi obligaţiile reclamantului. Dezechilibrul creat între drepturile şi obligaţiile părţilor s-a considerat a fi evident atâta vreme cât banca poate să declare scadenţa anticipată şi să se piardă beneficiul rambursării creditului în rate, pentru "orice caz de culpă şi pentru încălcarea oricăror obligaţii contractuale", poate să-şi aleagă modalitatea de executare silită, deci inclusiv creanţa băncii asupra reclamantului poate fi cesionată oricărei societăţi comerciale, chiar şi unei societăţi nebancare, supusă nu normelor speciale din domeniul bancar, ci normelor generale, astfel că reclamantul nu mai este la adăpostul nici al legislaţiei specifice din domeniul protecţiei consumatorilor şi nici la adăpostul convenţiei încheiate cu banca. Totodată, constituirea de garanţii imobiliare şi asigurări, deşi au fost făcute de împrumutat pe cheltuiala sa, nu îşi mai găsesc eficienţa, acesta fiind pus într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă, fiind evident dezechilibrul semnificativ dintre părţile contractante.
Raportat considerentelor expuse, a fost admis capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv al acestor clauze.
C. Referitor la clauzele care permit băncii să stabilească suplimentar o dobândă majorată, cuprinsă în art. 3 pct. 3.4 şi art. 11.4 din contract, instanţa a reţinut că aceste clauze sunt clare şi cuprind elemente de raportare, ce pot fi cu uşurinţă verificate de consumator. Astfel, se reţine în contract că rata dobânzii majorate este alcătuită din rata dobânzii curente + 7,5 puncte procentuale; de asemenea, sunt menţionate condiţiile în care împrumutatul este sancţionat cu această dobândă majorată, respectiv pentru sumele datorate şi neplătite la scadenţă.
Clauza care reglementează perceperea unui comision de administrare lunar la soldul creditului, cuprinsă în dispoziţiile art. 3 pct. 3.7 din contract sunt, de asemenea, clare, comisionul fiind de 0,15%/lună, calculat la valoarea soldului creditului, iar nu la valoarea iniţială a creditului, aşa cum a susţinut reclamantul.
La fel şi clauza privind comisionul de acordare (procesare) a creditului, cuprinsă în art. 1 pct. 1.1 b, art. 2 pct. 2.4 şi art. 3 pct. 3.5 apar ca fiind clare, acest comision fiind calculat de la acordare, valoarea fixă a acestuia, de 668,8 CHF, fiind inclusă în contract.
Cu privire la clauzele prevăzute de art. 5 pct. 5.5, referitoare la obligaţia de a se asigura bunul imobil la un asigurător agreat de bancă şi aceea cuprinsă în art. 6 lit. n), referitoare la aducerea de garanţii suplimentare, în cazul în care valoarea acestora scade din orice motive, nu se arată de către reclamant care ar fi motivele pentru care aceste clauze sunt abuzive şi nici nu rezultă cu ce este prejudiciat dacă asigurarea se face la un asigurător agreat de bancă.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că toate aceste ultime clauze nu a fost negociate, s-a reţinut că, doar acest lucru, nu conduce, automat, la constatarea caracterului abuziv, câtă vreme clauzele sunt clar definite, putând fi cu uşurinţă înţelese.
Din aceste motive, au fost respinse aceste capete de cerere cu privire la constatarea caracterului abuziv al acestor clauze, de restituire a comisionului acordare şi de rectificare a comisionului de administrare, ca nefondate.
D. Cererea de obligare a pârâtei la comunicarea graficului de rambursare nu a fost admisă, pe de o parte deoarece, aşa cum s-a reţinut mai sus, instanţa nu are indicii faţă de care să stabilească dobânda, ci aceasta va trebui negociată de părţi, prin act adiţional, iar, pe de altă parte, la dosar s-a depus o simulare de grafic de rambursare, în condiţiile pe care le-a impus banca pe timpul soluţionării litigiului, care a fost comunicat reclamantului, deci obligarea la comunicarea respectivului grafic de rambursare nu se mai justifică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, iar prin Decizia civilă nr. 21/Ap din 6 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă la art. 8 pct. 8.1 din contractul de credit încheiat între părţi şi s-a admis în parte apelul declarat de pârâta R.B. SA Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1729/C din 22 noiembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a înlăturat din dispozitivul sentinţei menţiunea constatării caracterului abuziv al clauzei inserată în contractul de credit bancar la art. 8 pct. 8.1., fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele:
Privitor la excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de capătul de cerere prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă la art. 8.1 din contractul de credit încheiat între părţi, instanţa de apel a constatat că prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Braşov, sub nr. de Dosar 859/197/2011, Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Braşov şi intimatul din prezenta cauză au solicitat instanţei de judecată să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse la art. 3.3 şi art. 8.1 din contractul de credit din 9 iulie 2007.
Prin Sentinţa civilă nr. 8050 din 27 iunie 2011 Judecătoria Braşov a admis acţiunea şi a constatat caracterul abuziv al clauzelor mai sus menţionate.
Împotriva sentinţei s-a formulat recurs de către pârâtă, iar Tribunalul Braşov a admis recursul şi a modificat în parte sentinţa instanţei de fond în sensul înlăturării constatării caracterului abuziv al dispoziţiei art. 8.1 din contractul de credit şi a menţinut celelalte dispoziţii.
Prin urmare, în contextul celor reţinute, Curtea constată că în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1201 C. civil corelate cu art. 166 C. proc. civ. şi în consecinţă, va admite excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinsă la art. 8 pct. 8.1 din contractul de credit încheiat între părţi, urmând a schimba în parte în acest sens, sentinţa instanţei de fond.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a considerat criticile nefondate deoarece, analizând conţinutul clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă, prin prisma dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 93 alin. (1) lit. g) din O.G. nr. 21/1992, acestea au fost constatate corect de instanţa de fond ca având caracter abuziv, variaţia ratei dobânzii astfel cum rezultă din clauzele inserate în acest sens în contractul de credit, fiind dependentă de voinţa băncii.
Motivul prevăzut în contract, referitor la intervenirea unor schimbări în evoluţia pieţei financiare sau în politica de creditare a băncii, trebuie să fie clar descris, oferindu-i clientului posibilitatea să ştie de la început dacă acea situaţie se va produce, acesta având libertatea de a rezilia contractul.
Motivul trebuie limpede arătat şi determinat, clauza contractuală să fie caracterizată prin previzibilitate, astfel încât clientul (reclamantul) să poată anticipa dacă o anumită situaţie intervine, o anumită consecinţă se produce.
S-a reţinut că nu există nici un criteriu sau element de referinţă susceptibil de verificare din partea împrumutatului pentru a calcula dacă majorarea este necesară şi proporţională cu scopul urmărit de creditor, astfel că, simpla inserare a clauzelor referitoare la dobânda revizuibilă nu îndeplinesc cerinţele mai sus reţinute, fiind constatate corect la instanţa de fond ca fiind abuzive.
Caracterul abuziv al clauzelor inserate în contractul de credit referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului este corect reţinut de prima instanţă ca urmare a dezechilibrului creat de aceste clauze între drepturile băncii şi obligaţiile reclamantului, atâta vreme cât instituţia de creditare pentru "orice caz de culpă şi pentru încălcarea oricăror obligaţii contractuale" poate să declare scadenţa anticipată şi poate să aleagă modalitatea de executare silită.
Or, orice risc al instituţiei de creditare a fost eliminat prin constituirea de către reclamant a garanţiilor imobiliare care în situaţia mai sus amintită nu îşi mai găseşte eficienţa, reclamantul fiind într-o poziţie de inferioritate faţă de bancă, fiind privat de orice posibilitate de negociere şi constrâns să adere la propunerile acesteia.
Pentru aceste considerente ca şi pentru cele corect reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a înlăturat criticile formulate de către pârâtă pe fondul cauzei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care a solicitat modificarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii apelului şi respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind neîntemeiată cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată;
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta, criticând sentinţa pronunţată în fond, a învederat faptul că, instanţa a cercetat şi anulat nu anumite clauze contractuale, ci categorii de clauze.
Prin urmare, încă din start, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au pus problema într-un mod greşit, instanţa având obligaţia de a cerceta şi califica fiecare clauză contractuală în parte. Analizând fiecare clauză în parte, este posibil ca instanţa să fi ajuns la concluzia că anumite clauze sunt licite, iar altele sunt abuzive, sau că toate clauzele sunt licite sau abuzive.
În aceste condiţii, apare evident faptul că instanţele aveau obligaţia de a cerceta fiecare clauză contractuală în parte, iar nu pe categorii de clauze.
În esenţă, s-a susţinut de către recurentă pe de o parte că, în speţă, eventuala lipsă a negocierii clauzelor contractuale nu poate fi reţinută în contra acesteia, iar pe de altă parte, că intimatul-reclamant nu a făcut dovada faptului că respectivele clauze contractuale ar fi fost de natură a provoca un dezechilibru semnificativ în detrimentul acestuia.
Recurenta a reiterat apărările din faţa instanţei de apel apreciind că nu sunt abuzive clauzele privitoare la caracterul revizuibil al dobânzii, întrucât nu sunt de natură a crea un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, având în vedere prevederile O.U.G. nr. 50/2010 şi posibilitatea băncii de a insera clauze care să permită majorarea unilaterală a ratei dobânzii ca o consecinţă firească a caracterului variabil al dobânzii. Se susţin aceleaşi argumente şi în ceea ce priveşte criteriul folosit de bancă în vederea modificării ratei dobânzii cât şi a clauzelor privitoare la dreptul băncii de a declara scadenţa anticipată a creditului.
Analizând decizia recurată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele care succed:
Înalta Curte găseşte fondată critica recurentei conform căreia instanţa a cercetat şi anulat nu anumite clauze contractuale, ci categorii de clauze. Încă de la început, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au pus problema într-un mod greşit, instanţa având obligaţia de a cerceta şi califica fiecare clauză contractuală în parte.
Întrucât prin cererea de chemare în judecată se solicită anularea unor clauze contractuale aflate într-o strânsă legătură, dar şi pentru o judecată unitară în cauză, nu vor fi formulate aprecieri în mod distinct pentru fiecare clauză în parte, ci se vor expune considerentele general valabile, care au determinat pronunţarea prezentei soluţii.
Legea nr. 193/2000 prevede la art. 1 alin. (1) cu titlu de principiu că: "Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate", iar alin. (3) al aceluiaşi articol dispune: "Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii."
Prin urmare art. 1 al legii prevede cele două obligaţii ce incumbă comercianţilor în contractele cu consumatorii. Aceste două obligaţii sunt: o obligaţie pozitivă de transparenţă şi una negativă de a nu stipula clauze abuzive.
Obligaţia de a nu stipula clauze abuzive reglementată prin art. 1 este explicată prin art. 4 din Legea nr. 193/2000, după cum urmează:
"(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv".
Textele mai sus citate stabilesc aşadar criteriile generale în conformitate cu care se va cerceta caracterului abuziv al clauzelor contractuale:
- caracterul transparent;
- caracterul negociat;
- existenţa dezechilibrului semnificativ.
Pentru a se putea face verificări asupra acestor aspecte, în cauză ar fi trebuit administrat un probatoriu adecvat.
În cauză se observă însă, în primul rând, că instanţa de apel nu a administrat probatorii pertinente, concludente şi utile cauzei pentru a se dovedi caracterul negociat al clauzelor, mai precis dacă reclamantul au negociat sau nu cu societatea pârâtă elementele individuale consacrate în Condiţiile speciale ca elemente esenţiale ale contractului. În plus, nu s-a probat avizarea de către BNR a Condiţiilor generale de creditare.
În al doilea rând, în cauză se impune efectuarea şi a altor probatorii, care nu se pot administra în calea de atac a recursului.
Astfel, instanţa de apel se mărgineşte la a enunţa existenţa unui dezechilibru contractual în convenţia încheiată de reclamanţi cu pârâta, dezechilibru pe care însă nu-l fundamentează, acesta reprezentând din perspectiva dreptului comun, prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale. În lipsa unei cuantificări a prejudiciului, care să poată duce la concluzia unui dezechilibru contractual, şi care nu se poate realiza decât pe baza unei expertize de specialitate, nu se poate pronunţa o soluţie legală în cauză.
Pentru a putea caracteriza existenţa unui dezechilibru semnificativ între cele două părţi, cauzat de existenţa clauzelor analizate, instanţa trebuie să demareze analiza prin stabilirea exactă a obiectului contractului.
Fiind un contract de credit, obiectul acestuia este punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.
Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce reclamantul numeşte dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia reclamantului a unor sume de bani pentru o perioadă de 25 de ani.
Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor. Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor.
În cadrul contractelor această analiză comparativă ar trebui să ia în calcul nu numai dreptul băncii de a beneficia de o clauză prin care se restabileşte echilibrul contractual dar şi obligaţia de a pune de îndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă, ce urmează a fi achitată într-un termen de 25 de ani. De asemenea, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi de îndată suma importantă ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp.
Pe lângă obligaţiile directe asumate de către cele două părţi ale unei convenţii de credit, există şi o serie întreagă obligaţii pe care banca le are faţa de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la o bancă mai importantă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.
Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi.
Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi. Dezechilibrul trebuie să fie analizat întotdeauna in rem. Legea dispune asupra unui dezechilibru semnificativ, deoarece nu orice dezechilibru poate releva o clauză abuzivă, de exemplu profitul obţinut de comerciant fiind ceva firesc, dat fiind că scopul şi trăsătura principală a oricărui comerciant este profitul - finis mercatorum est lucrum.
Nu se pot reţine afirmaţiile conform cărora toate riscurile băncii sunt acoperite de garanţiile reale imobiliare, deoarece noţiunea de risc, în înţelesul economiei reglementărilor din cuprinsul contractului de credit, este atât de complexă şi cu incidenţe atât de diverse, încât lipsa unei acoperiri a acestuia ar echivala cu desfăşurarea de către bancă unei activităţi aflate sub auspiciile hazardului (alea) şi nicidecum o activitate menită a produce profit şi ar fi în dezacord şi cu Normele BNR ce reglementează desfăşurarea activităţii de bancă.
Riscul de credit este asumat în urma analizei economico-financiare a solicitantului de credit şi a solidităţii garanţiilor reale sau personale pe care acesta le propune ca accesoriu al creanţei principale. Riscul de credit se află totodată în strânsă corelaţie cu riscul de diminuarea a valorii creanţelor, riscul contrapartidei, riscul de poziţie, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfa, riscul reputaţional şi riscul operaţional, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului.
În al treilea rând, faţă de domeniul strict specializat - financiar-bancar - în care nu există experţi autorizaţi, judecătorul va solicita punctul de vedere al uneia sau mai multor personalităţi ori specialişti, conform art. 201 alin. (3) C. proc. civ.
În fond, după casare, instanţa de apel va cerceta conţinutul clauzelor a căror anulare se solicită şi din perspectiva caracterului transparent, mai precis, dacă ele sunt clare, fără echivoc, pentru înţelegerea lor nefiind necesare cunoştinţe de specialitate.
Se va avea în vedere că obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile.
Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă că nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate.
Totodată, în fond, după casare, instanţa va avea în vedere şi dispoziţiile art. 7207 C. proc. civ. referitoare la soluţionarea procesului, în tot sau în parte, prin înţelegerea părţilor, iar în cazul în care judecătorul recomandă medierea, iar părţile o acceptă, acestea se vor prezenta la mediator.
În concluzie, pentru toate considerentele reţinute, conform art. 314 - 315 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de pârâta SC R.B. SA împotriva Deciziei civile nr. 21/Ap din 6 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, va fi casată decizia atacată şi se va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC R.B. SA împotriva Deciziei civile nr. 21/Ap din 6 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale. Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2013.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 3135/2013. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3137/2013. Civil. Constatare nulitate act.... → |
|---|
