ICCJ. Decizia nr. 3132/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3132/2013
Dosar nr. 16587/3/2011
Şedinţa publică din 5 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 3 martie 2011, reclamanţii B.I. şi B.E., au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 100.000 euro (430.000 RON) reprezentând valoarea actuală de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sectorul 1; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au dobândit imobilul menţionat, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu SC R.V. SA.
În urma acţiunii în revendicare formulată de moştenitorii fostului proprietar, I.R., C.G. şi T.V., s-a pronunţat decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2312/A/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, modificându-se în parte decizia atacată în sensul că a admis cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi s-a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti şi reclamanţii.
Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, motivat de faptul că faţă de dispoziţiile legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, O.G. nr. 184/2002, precum şi Legea nr. 1/2009, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă.
Excepţia a fost admisă în şedinţa publică din 20 ianuarie 2012 pentru considerentele din încheierea de la termenul respectiv, când s-a dispus scoaterea din cauză a acestui pârât.
În cauză a fost efectuată o expertiză evaluatorie, având ca obiectiv: stabilirea valorii de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 1 construit din cărămidă, parter şi etaj, format din două camere, două băi, hol, pod, pivniţă, în suprafaţă de 60 mp.
Prin sentinţa civilă nr. 942 din 27 aprilie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii B.I. şi B.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi s-a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
În considerente s-a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 501 proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la preţul de piaţă al imobilului, astfel că instanţa a analizat, din înscrisurile depuse la dosar, dacă s-au respectat aceste dispoziţii.
S-a mai reţinut că potrivit considerentelor deciziei civile 521 din 31 martie 2005, pronunţată de Curtea de Apel, secţia a IV-a civilă, pârâţii intimaţi (B.I. şi B.E.) au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu la data de 8 aprilie 1997, deci anterior rezolvării cererii de restituire formulată de către foşti proprietari şi prin urmare nu se poate susţine că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp situaţia juridică a imobilului nu era clarificată, existând cererea proprietarului de restituire, cerere nesoluţionată.
S-a mai reţinut din decizia civilă 521/2005, cu putere de lucru judecat că intimaţii pârâţi B., „puteau afla situaţia juridică a imobilului cumpărat pentru care se formulase cerere de restituire de adevăraţi proprietari. Nu poate fi bună credinţă acolo unde există culpă, oricât de uşoară ar fi aceasta. Nefiind de bună credinţă la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea vânzătoare, care cunoştea situaţia imobilului.”
Potrivit jurisprudenţei, are putere de lucru judecat, atât dispozitivul care cuprinde soluţia cât şi considerentele care explică dispozitivul şi se reflectă în el, astfel încât chestiunile de fapt şi de drept avute în vedre la pronunţarea acestei hotărâri nu mai pot fi puse în discuţie într-un alt litigiu.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel apelanţii reclamanţi B.E. şi B.I.
În motivarea apelului, s-a arătat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, în mod greşit instanţa reţinând că actul de vânzare-cumpărare încheiat de apelanţi nu a respectat dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, plecând de la considerentele deciziei civile nr. 521/2005, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti secţia a IV-a civilă.
Apelanţii au arătat că nu li se poate imputa o asemenea situaţie, deoarece au făcut tot ce era normal şi legal, având în vederea calitatea lor de cumpărători. De asemenea, instanţa nu a ţinut cont de jurisprudenţa C.E.D.O. privind necesitatea păstrării unui echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanelor.
Prin decizia civilă nr. 401A din 15 noiembrie 2012 Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că prin decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă, a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 2312/A/2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, modificându-se în parte decizia atacată în sensul că a fost admisă cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare şi s-a constatat nul absolut contractul de vânzare-cumpărare încheiat între SC R.V. SA ca reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti şi apelanţii.
În raport cu situaţia de fapt reţinută mai sus şi având în vedere obiectul cererii deduse judecaţii (restituirea preţului de piaţă al imobilului), tribunalul a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 1/2009 (aplicabile în cauză conform principiului de drept specialia generalibus derogant), criticile formulate de apelanţi fiind nefondate.
Textul legal enunţat se referă la contracte de vânzare cumpărare, „încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995”, fiind vorba, aşadar de acele contracte în privinţa cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii, nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost „desfiinţate”, în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acţiunii în revendicare de către verus dominus, instanţa constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic faţă de cel reprezentat de contract.
În ceea ce priveşte criticile formulate de apelanţii reclamanţi prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa reţine că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a decis că articolul menţionat nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile şi implicit să despăgubească pentru pierderea dreptului de proprietate.
În această materie, în virtutea marjei de apreciere de care beneficiază, statul a decis că despăgubirile pentru foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor naţionalizate ale căror contracte au fost desfiinţate, sunt reprezentate de preţul actualizat, respectiv preţul de piaţă şi au loc în condiţiile impuse de Legea nr. 10/2001, reglementare care este compatibilă cu prevederile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
În virtutea Legii nr. 10/2001, apelanţii reclamanţi sunt îndreptăţiţi numai la despăgubiri constând în preţul actualizat al imobilului, conform art. 50 alin. (2) din lege, având în vedere că actul de vânzare-cumpărare deţinut de aceştia a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, nefiind îndeplinite în cauză, astfel cum s-a arătat mai sus, condiţiile pentru acordarea preţului de piaţă al imobilului, astfel cum apelanţii reclamanţi au solicitat.
Impotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că, instanţa, interpretând dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 a considerat, greşit, că la momentul încheierii contractului nu au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi, în consecinţă cererea de acordare a preţului de circulaţie al imobilului nu este fondată.
Instanţa nu a luat în discuţie elementele şi situaţia reală de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi, reţinând aplicarea principiului marjei de apreciere a considerat, tot greşit, că reclamanţii beneficiază doar de o despăgubire echivalentă cu preţul actualizat al imobilului, abordare ce duce, practic, la o discriminare în raport cu ceilalţi chiriaşi care au pierdut şi ei dreptul de proprietate într-o manieră diferită.
Au mai susţinut că instanţa nu a avut în vedere jurisprudenţa C.E.D.O., în aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind necesitatea păstrării unui echilibru just între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei.
Recursul nu este fondat.
Prin contractul de vânzare-cumpărare reclamanţii au achiziţionat, în temeiul Legii nr. 112/1995, de la vânzătoarea Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.
Prin decizia civilă nr. 521 din 31 martie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, nulitatea absolută a contractului sus-arătat, reţinându-se reaua-credinţă a reclamanţilor la încheierea acestuia.
Prin cererea de chemare în judecată formulată în prezenta cauză, reclamanţii au solicitat restituirea preţului de piaţă al imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută a fost constatată într-un proces anterior, invocând ca temei juridic al acţiunii dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 invocată de reclamanţi ca temei juridic al pretenţiilor acestora, a introdus un nou alineat la acest articol, respectiv, alin. (21), conform căruia cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru.
Acelaşi act normativ de modificare a Legii nr. 10/2001, a introdus un nou articol, art. 501, conform căruia proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Ca atare, pentru a se obţine restituirea preţului de piaţă al imobilului în temeiul art. 501 din Legea nr. 10/2001 trebuie îndeplinite, cumulativ, două condiţii: desfiinţarea prin hotărâre judecătorească irevocabilă a contractului de vânzare-cumpărare şi încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Prima condiţie, aceea a desfiinţării, are în vedere atât situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat, cât şi aceea a admiterii unei acţiuni în revendicare.
Cealaltă condiţie, referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, include mai multe aspecte referitoare la calitatea de chiriaş a cumpărătorului, la termenul în care de poate formula cererea de cumpărare şi la obiectul înstrăinării, respectiv imobilele preluate cu titlu de către stat care au destinaţia de locuinţă.
În speţă, modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de analiză într-un litigiu anterior vizând revendicarea imobilului.
Astfel, prin decizia civilă nr. 521/2005 a Curţii de Apel Bucureşti s-a statuat că reclamanţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare anterior rezolvării cererii de restituire formulată de fostul proprietar. Prin urmare, în aceste condiţii, nu se poate reţine că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, cât timp situaţia juridică a imobilului nu era clarificată, existând cererea proprietarului de restituire, cerere nesoluţionată. Astfel, cu minime diligenţe, intimaţii pârâţii puteau afla situaţia juridică a imobilului cumpărat pentru care se formulase cerere de restituire de adevăraţii proprietari. Nu poate fi bună credinţă acolo unde există culpă, oricât de uşoară ar fi aceasta. Nefiind de bună credinţă la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, cumpărătorii au achiesat la scopul ilicit urmărit de unitatea vânzătoare, care cunoştea situaţia imobilului”.
Acest aspect, fiind rezolvat incidental cu ocazia comparării titlurilor prezentate în cadrul acţiunii în revendicare are putere de lucru judecat şi nu mai poate fi combătut, prin dovezi contrare, într-un proces ulterior care are legătură cu raportul juridic deja soluţionat.
Ca atare, argumentându-şi soluţia pe ceea ce s-a stabilit deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, concluzionând că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Critica referitoare la discriminarea reclamanţilor faţă de alţi chiriaşi care au fost de bună credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu poate fi reţinută.
Dispoziţia legală cuprinsă în art. 501 din Legea nr. 10/2001 consacră dreptul la despăgubire al chiriaşilor cumpărători care au dobândit cu bună credinţă imobile preluate de statul comunist, în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate cu statul, în procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, imobile de care aceştia au fost deposedaţi ulterior, de către foştii proprietari de la care statul preluase bunurile.
Dreptul la o despăgubire echivalentă cu preţul de circulaţie al imobilului, adică reprezentând valoarea de circulaţie calculată la preţul pieţei imobiliare la momentul deposedării, constituie un beneficiu al legii speciale conferit acestei categorii de cumpărători, în considerarea bunei lor credinţe la momentul perfectării contractului cu statul.
Acest beneficiu al legii nu poate fi extins, pe cale de interpretare, şi la chiriaşii cumpărători faţă de care s-a stabilit, prin hotărâri irevocabile, că au încheiat contractele de vânzare-cumpărare prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, categorie de cumpărători pentru care s-a instituit, distinct, prin dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dreptul la o despăgubire echivalentă cu valoarea preţului efectiv plătit, potrivit menţiunilor contractului de vânzare-cumpărare, actualizat cu coeficientul de inflaţie la momentul deposedării.
Distincţia pe care legiuitorul o face între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului funcţionează, aşadar, în raport de modalitatea în care chiriaşul cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995 a pierdut bunul, fie prin desfiinţarea contractului, încheiat cu rea-credinţă, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, fie prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În contextul cauzei, se constată că reclamanţii nu se încadrează în prevederile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, aceea de a fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie faţă de care pretenţia acestora de a le fi plătită cu titlu de despăgubire o sumă de bani reprezentând preţul de piaţă al imobilului se dovedeşte a fi lipsită de temei legal.
Cum însă reclamanţii, în virtutea principiului disponibilităţii, au fixat limitele obiective ale judecării cauzei, solicitând exclusiv obligarea pârâţilor la restituirea preţului de piaţă, în faţa primei instanţe precizând că nu doresc acordarea preţului reactualizat, în mod corect, instanţele anterioare, în limitele învestirii, s-au pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut, respectiv, în mod legal au constatat că aceştia nu sunt îndreptăţiţi la restituirea preţului de piaţă.
Nu va fi reţinută nici ultima critică inserată în motivarea recursului.
Pentru a putea reclama protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, reclamanţii ar trebui să fie titularii „unui bun”, care, în ceea ce priveşte pretenţiile lor, ar consta în dreptul de creanţă constând în preţul de piaţă al imobilului sau, cel puţin, în speranţa legitimă, că, potrivit legislaţiei naţionale unită cu o jurisprudenţă constată, ar putea beneficia de suma de bani echivalentă preţului de piaţă.
Reclamanţii nu au un asemenea drept de creanţă, potrivit legislaţiei naţionale, şi nu au nicio speranţă legitimă că ar putea obţine o astfel de sumă de bani, din moment ce nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, pentru a beneficia de despăgubiri la valoarea pretinsă. Nu există nicio jurisprudenţă constantă care, pornind de la ideea de reparaţie integrală a prejudiciului creat cumpărătorilor chiriaşi, prin pierderea imobilului în urma unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de desfiinţare a actului juridic prin care au dobândit bunul, să le recunoască acestora dreptul la valoarea de piaţă a imobilului.
Legea nr. 112/1995 este o legislaţie de protecţie a chiriaşilor cu vocaţie la cumpărarea imobilelor care cad sub incidenţa acestei legi, ei plătind, în condiţiile acestei legi, un preţ inferior preţului de piaţă al apartamentelor cumpărate.
În cazul desfiinţării actelor juridice prin care au dobândit asemenea bunuri, pentru încălcarea legii sub imperiul căreia au fost încheiate, este firesc ca aceste persoane să recupereze preţul plătit reactualizat, iar nu preţul de piaţă al bunului.
Textul din Legea nr. 10/2001, care permite obţinerea preţului de piaţă, este o dispoziţie de favoare pentru chiriaşii cumpărători, caz în care aceştia trebuie să îndeplinească, în mod cumulativ, toate condiţiile legii pentru a invoca beneficiul legii în discuţie, impunerea acestor condiţii intrând în marja de apreciere recunoscută statelor în adoptarea şi aplicarea unei legislaţii reparatorii.
Cum, în speţă, pentru argumentele deja arătate, reclamanţii nu îndeplinesc aceste condiţii, ei nu pot invoca protecţia instituită de art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, deoarece nu au „un bun” în sensul acestei dispoziţii.
Ca urmare, în cazul cumpărătorilor cărora li s-au desfiinţat contractele de vânzare-cumpărare pentru nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispoziţiile din Legea nr. 10/2001, care prevăd restituirea, către aceste persoane, a preţului plătit, reactualizat, este în deplină concordanţă cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii B.E. şi B.I. împotriva deciziei nr. 401A din 15 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3128/2013. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 3134/2013. Civil. Expropriere. Pretenţii.... → |
|---|
