ICCJ. Decizia nr. 3010/2013. Civil. Legea 10/2001. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3010/2013
Dosar nr. 28988/3/2009
Şedinţa publică din 30 mai 2013
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la data de 06 iulie 2009, reclamantul M.C.G. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General şi Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâţii în solidar, să-i restituie valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, stabilită conform standardelor internaţionale de evaluare, imobil pe care reclamantul l-a cumpărat, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997, încheiat cu SC H.N. SA, în calitate de mandatar al pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti.
La data de 15 octombrie 2009, pârâta Primăria Municipiul Bucureşti a formulat o cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, în calitate de beneficiar al sumelor obţinute din vânzarea imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 1669 din 02 noiembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, a respins acţiunea formulată împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea, doar în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, la plata către reclamant a sumei de 294.070 euro, în echivalent RON data plăţii şi a respins cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut că, prin art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, pârâtului Ministerul Finanţelor Publice i s-a conferit o legitimare procesuală pasivă specială, distinctă de calitatea de parte în contractul desfiinţat ori rămas fără efecte ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare.
Pe fondul litigiului, prima instanţă a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 8698 din 06 iunie 2006, rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea căilor de atac exercitate, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat din 30 ianuarie 1997 între Primăria Municipiului Bucureşti şi M.C.G., acesta din urmă fiind obligat să lase reclamanţilor din acel litigiu - R.I.H. şi R.A. - în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul situat în Bucureşti, sector 1.
Sunt incidente în ceea ce priveşte obligaţia de reparare a prejudiciului cauzat reclamantului, fost proprietar al imobilului, dispoziţiile art. 50 alin. (21) şi art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în raport cu care reclamantul este îndreptăţit la restituirea valorii de circulaţie a imobilului - 249.070 euro, în echivalent în RON la data plăţii - astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa a constatat că, potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii. Cum acţiunea a fost respinsă în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, cererea acesteia de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice este neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
La termenul de judecată de la 20 februarie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia tardivităţii declarării apelului, iar prin decizia civilă nr. 209A din 21 mai 2012, a admis apelul formulat şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins ca neîntemeiată acţiunea faţă de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, păstrând restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Critica formulată de apelantul pârât vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive este nefondată.
În mod corect, prima instanţă a reţinut că legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice este conferită de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, republicată, în speţă de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din această lege, ce prevăd că restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Cea de-a doua critică formulată de către apelantul pârât este întemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 8698 din 06 iunie 2006 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în Dosarul nr. 10618/299/2006, irevocabilă prin respingerea apelului şi a recursului, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat din 30 ianuarie 1997, între Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamantul M.C.G., acesta din urmă fiind obligat să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul situat în Bucureşti, sector 1.
S-a reţinut în considerentele acestei sentinţe că imobilul în discuţie nu a făcut parte din categoria celor preluate cu titlu de către Statul Român şi ca urmare, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, acest apartament nu se încadra în câmpul de aplicare al prevederilor Legii nr. 112/1995, nu putea fi vândut chiriaşului, contractul fiind lovit de nulitate absolută.
Faţă de aceste considerente, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 reţinute de prima instanţă, întrucât în cauză s-a constatat cu autoritate de lucru judecat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu, ca urmare a eludării prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea acestui contract.
Reclamantul se află în ipoteza instituită de dispoziţiile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 având dreptul la restituirea preţului actualizat achitat pentru apartamentul în discuţie, şi nu la preţul de piaţă pentru acest imobil.
Cum însă prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat numai preţul de piaţă al imobilului, iar conform dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ. judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii, nu se va putea acorda reclamantului preţul actualizat pentru imobil.
Reclamantul M.C.G. a declarat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 februarie 2012 şi împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate pe care reclamantul le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ:
1. În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii declarării apelului, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 103, art. 104 şi art. 86 alin. 3 C. proc. civ.
Apelul a fost înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă pe data de 21 decembrie 2010 (după împlinirea termenului legal).
Nu există în dosar nici originalul plicului în care s-ar fi trimis apelul prin poştă şi nici confirmări de primire, conform cerinţelor trimiterii actelor de procedură prin poştă (art. 86 alin. 3 C. proc. civ.)
Chiar dacă s-ar accepta ideea transmiterii, prin acelaşi plic, a unei corespondenţe cu conţinut diferit, vizând mai multe cauze, nu există „declaraţia de conţinut" care se face la oficiul poştal într-o asemenea situaţie.
Totodată, nu există nici o menţiune, nici în evidenţele electronice şi nici în registrul de apeluri, vizând dosarul în cauză, în sensul că acest apel a fost transmis cu scrisoare recomandată cu număr de prezentare şi că, eventual, plicul s-ar afla în dosar.
Adresa Tribunalului Bucureşti, comunicată pe data de 19 octombrie 2011, nu are ataşată copia registrului, aşa cum se menţionează în cuprinsul ei.
2. Pe fondul cauzei, instanţa de apel a interpretat normele legale într-o modalitate de natură să golească de conţinut două legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 1 din 30 ianuarie 2009 şi să elimine art. 1339 din C. civ.
În textul art. 501 din Legea nr. 10/2001 se prevede că beneficiază de restituirea preţului persoanele care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995.
Or, aceste texte, care reglementează dreptul chiriaşului de a cumpăra locuinţa în care locuia, sunt doar art. 9 şi 10 din lege. Este evidentă culpa statului vânzător, rezultată din faptul că a vândut un bun asupra căruia s-a dovedit ulterior că nu avea un titlu valabil. Exonerarea acestuia de răspundere încălcă orice principiu de drept şi normă juridică a răspunderii contractuale.
Cum Legea nr. 112/1995 nu a cuprins niciun text prin care să facă posibilă verificarea valabilităţii titlului statului, reclamantul putea să depună diligenţe în acest sens. Abia după promulgarea Legii nr. 213/1998, s-a creat cadrul legal pentru verificarea valabilităţii titlului statului. Or, reclamantul a cumpărat apartamentul în anul 1997, înainte de promulgarea acestei legi, astfel încât nu i se poate imputa faptul că ar fi cunoscut sau putea să cunoască vreun viciu al titlului vânzătorului.
Textul Legii nr. 1/2009 nu condiţionează restituirea preţului de piaţă al imobilului şi nu face vreo distincţie între cauzele şi modurile de desfiinţare a contractelor de vânzare-cumpărare. Prin urmare, instanţele nu puteau să aibă în vedere decât încălcările normelor cuprinse în art. 9 şi art. 10 din Legea nr. 112/1995.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
1. Excepţia tardivităţii declarării apelului a fost corect soluţionată de instanţa de apel prin încheierea de la termenul de judecată din data de 20 februarie 2012, criticile formulate de reclamant sub acest aspect fiind nefondate.
Aşa cum rezultă din dovada de primire aflată la dosarul primei instanţe, sentinţa civilă nr. 1669 din 02 noiembrie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost comunicată pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la data de 03 decembrie 2010.
Apelul declarat de acest pârât a fost înregistrat la registratura secţiei a IV-a a Curţii de Apel Bucureşti, la data de 21 decembrie 2010.
Astfel cum reiese din cuprinsul adreselor aflate la dosar apel, emise de Preşedintele secţiei a IV-a a Curţii de Apel Bucureşti, cererea de apel formulată în cauză a fost trimisă prin poştă, cu plicul, a cărui copie se află la dosar apel, recipisa poştală aflându-se la dosar. Prin aceleaşi adrese se precizează că originalul plicului se află la Dosarul 49114/3/2009 întrucât acesta cuprindea cereri de apel formulate în trei cauze diferite.
Faţă de caracterul oficial al datelor comunicate prin adresele menţionate, nu pot fi primite susţinerile formulate de recurent vizând lipsa originalului plicului, a unei „declaraţia de conţinut" la oficiul poştal şi a unei menţiuni în evidenţele electronice ale instanţei.
Nu sunt aplicabile prevederile art. 86 alin. 3 C. proc. civ., invocate de recurent, deoarece acestea vizează comunicarea de către instanţă a actelor de procedură, ci dispoziţiile art. 104 C. proc. civ., pe care instanţa de apel le-a interpretat şi aplicat în mod corect. În raport de aceste prevederi legale, data declarării apelului în cauză este data poştei aflată pe plicul, respectiv data de 17 decembrie 2010, care se situează înăuntrul termenului prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ. pentru declararea căii de atac.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că excepţia tardivităţii declarării apelului a fost corect soluţionată de instanţa de apel, recursul formulat de reclamant împotriva încheierii de şedinţă din 20 februarie 2012 fiind nefundat.
2. Aşa cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamantul a solicitat plata preţului de piaţă (valoarea de circulaţie) al imobilului situat în Bucureşti, sector 1, întemeindu-şi pretenţiile deduse judecăţii pe dispoziţiile art. 1337-1341 C. civ. şi ale art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis în parte pretenţiile reclamantului, apreciind că în cauză sunt incidente prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001, în raport de care reclamantul este îndreptăţit la plata preţului de piaţă al imobilului, astfel cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Curtea de Apel, admiţând apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a considerat că pretenţiile reclamantului pot fi circumscrise prevederilor art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, în temeiul cărora este îndreptăţit la restituirea preţului actualizat al imobilului în litigiu, iar nu la plata preţului de piaţă al bunului, aşa cum a solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Criticile formulate prin motivele de recurs, prin care reclamantul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale, nu sunt fondate.
Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată: „Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Alin. (21) al aceluiaşi articol prevede: „Cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru”.
Tot astfel, potrivit art. 501: „Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză”.
Prin urmare, printr-o normă specială, de strictă interpretare, legiuitorul a reglementat dreptul de a beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, numai în favoarea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, aşa cum în mod expres prevăd normele anterior citate.
Or, este necontestat în cauză că reclamantul a dobândit imobilul din Bucureşti, sector 1, în baza contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa civilă nr. 8698 din 06 iunie 2006, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a constatat nulitatea absolută a acestui contract de vânzare-cumpărare şi a obligat pe pârâtul M.C.G. să lase reclamantului R.I.H. în deplină proprietate şi liniştită posesie, apartamentul situat în Bucureşti, sector 1.
Sentinţa pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 146 din 06 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1403 din 3 septembrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În cuprinsul acestor hotărâri s-a reţinut că imobilul în litigiu nu face parte din categoria celor preluate cu titlu de către stat şi, prin urmare, nu putea fi vândut cumpărătorului M.C.G. în temeiul Legii nr. 112/1995. Instanţele au constatat, de asemenea, pe baza probelor administrate, că pârâtul M.C.G. nu se poate prevala de buna sa credinţă pentru a salva actul juridic de la sancţiunea nulităţii.
Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare ce reprezenta titlul de proprietate al reclamantului, statuându-se că acest contract a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce imobilul ce a făcut obiectul actului juridic constatat nul nu putea fi înstrăinat în temeiul actului normativ menţionat, nefăcând parte din categoria de imobile ce puteau fi vândute în baza Legii nr. 112/1995.
Această împrejurare se circumscrie ipotezei avute în vedere de prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu celei reglementate de dispoziţiile art. 501 care vizează dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost ulterior desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului.
În consecinţă, câtă vreme nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 501 din Legea nr. 10/2001, şi anume aceea ca actul de vânzare-cumpărare, ulterior desfiinţat să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamantul nu poate beneficia, aşa cum în mod corect a decis instanţa de apel, de restituirea preţului de piaţă al apartamentului în litigiu.
Textul art. 501 nu face nici o distincţie între prevederile Legii nr. 112/1995 sub aspectul determinării acelora care ar fi trebuit să fie respectate la încheierea actelor de vânzare-cumpărare, ulterior desfiinţate, pentru ca titularii respectivelor contracte să poată beneficia de restituirea preţului de piaţă al imobilului. De aceea, susţinerile recurentului în sensul că textul legal menţionat ar avea în vedere numai respectarea prevederilor art. 9 şi 10 din Legea nr. 112/1995 (condiţie îndeplinită în cazul său) nu pot fi primite, interpretarea logică a textului bazată pe regula ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, contrazicând aceste afirmaţii.
Tot astfel, faţă de puterea de lucru judecat de care se bucură hotărârile judecătoreşti anterioare, nu pot fi primite criticile prin care, contrar celor reţinute de instanţe în soluţionare litigiilor precedente, reclamantul ar fi dat dovadă de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 30 ianuarie 1997.
În consecinţă, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 februarie 2012 şi împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.C.G. împotriva încheierii de şedinţă din 20 februarie 2012 şi împotriva deciziei civile nr. 209A din 21 mai 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2979/2013. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3012/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
