ICCJ. Decizia nr. 3184/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3184/2013
Dosar nr. 55413/3/2011
Şedinţa din 10 iunie 2013
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la data de 07 decembrie 2009, sub nr. 16446/302/2009, reclamanta S.I.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al apartamentului nr. x, situat în Bucureşti, str. Av. Şerban Petrescu.
Prin Sentinţa civilă nr. 7399 din 08 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a respins cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.
Prin decizia civilă nr. 628/ A din 28 iunie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza, pentru judecată în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti, constatând că, în raport de valoarea pretenţiilor solicitate a fi recunoscute prin cererea reclamantei, astfel cum au fost evaluate prin expertiza administrată în primă instanţă la suma de 620.000 lei, tribunalului îi revine competenţa de primă instanţă în soluţionarea pricinii, în temeiul prevederilor art. 2 lit. b) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 01 august 2011.
Prin Sentinţa civilă nr. 652 din 30 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, acţiunea formulată de reclamanta S.I.L., precum şi cererea acesteia, privind acordarea cheltuielilor de judecată, luându-se act că pârâtul nu solicită cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei hotărâri, Tribunalul a reţinut că, la data de 16 ianuarie 1997, între Z.G. şi Z.A., autorii reclamantei, în calitate de cumpărători, şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar S.C. Herăstrău Nord S.A., în calitate de vânzător, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 16 ianuarie 1997, privind imobilul situat în Bucureşti, str. Av. Şerban Petrescu.
Prin decizia civilă nr. 817/ A din 13 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate.
Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că: “În favoarea intimaţilor cumpărători nu poate fi reţinută buna credinţă, aceştia asumându-şi indirect, prin neverificarea situaţiei, riscul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare cu un neproprietar.
În condiţiile în care reaua credinţă a statului este în afară de orice îndoială, cunoscând sau fiind obligat să cunoască faptul că deţine imobilul fără un titlu valabil, imobil pentru care se formulase cerere de restituire în natură şi această cerere nu era soluţionată, contrar dispoziţiilor art. 9 din Legea 112/1995, iar cumpărătorii au fost, la rândul lor, de rea credinţă”.
Această decizie a fost menţinută prin decizia civilă nr. 153/ R din 02 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
S-a arătat în această decizie că: „nu se mai poate vorbi despre respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât s-a reţinut că imobilul fusese preluat fără titlu de către stat.
Cum Legea nr. 112/1995 prevedea posibilitatea vânzării către chiriaşi doar a imobilelor preluate de stat cu titlu şi cum, în speţă, s-a reţinut că imobilul în litigiu nu fusese prelat de stat cu titlu, rezultă cu evidenţă că nu se mai poate vorbi despre respectarea dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 112/1995, la încheierea contractelor”.
În drept, Tribunalul a avut în vedere prevederile art. 501 din Legea 1/2009, conform cărora proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Or, în speţa de faţă, astfel cum s-a reţinut cu putere de lucru judecat prin deciziile ale căror considerente au fost redate anterior, contractul de vânzare cumpărare cu plata în rate nu a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi ambele părţi au fost de rea credinţă la încheierea acestuia.
Faţă de cele reţinute, Tribunalul a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.
În baza principiului culpei procesuale, Tribunalul a respins şi cererea reclamantei, privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca nefondată.
Prin decizia civilă nr. 431/ A din 27 noiembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate, în contradictoriu cu intimatul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a schimbat sentinţa apelată şi a admis acţiunea formulată de reclamanta S.I.L.
L-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 620.000 lei, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului x, situat în Bucureşti, str. Av. Şerban Petrescu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
În mod greşit, prima instanţă a soluţionat prezenta cauză fără a ţine seama de toate particularităţile ei, raportându-se, exclusiv, la conţinutul şi soluţiile pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, prin deciziile nr. 817/ A din 13 mai 2005 şi nr. 153/ R din 2 martie 2007, prin care a fost soluţionată definitiv şi irevocabil, printre altele, acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi autorii reclamantei, soluţii ce au fost pronunţate în urma promovării unui recurs în anulare al Procurorului General împotriva deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, care soluţionase acelaşi litigiu.
Tot astfel, Curtea a apreciat că, în mod nejustificat, prima instanţă a nesocotit importanţa şi consecinţele juridice ale deciziei civile nr. 1005 din 13 martie 2003 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în Dosarul nr. 934/2002, decizie cu caracter irevocabil, prin care această instanţă s-a pronunţat în recurs şi a stabilit valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a apartamentului în litigiu.
Contrar faptului că, prin motivele sale de apel, apelanta reclamantă a atras atenţia asupra existenţei acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile, ce a fost pronunţată în istoricul acţiunii în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a titlului autorilor săi asupra apartamentului sus menţionat, hotărâre prin care a pretins că ei sau autorilor săi le-a fost recunoscut dreptul la „un bun”, în sensul jurisprudenţei C.E.D.O., dar care a fost desfiinţată în urma promovării unui recurs în anulare, cu consecinţa privării sale de dreptul de proprietate astfel recunoscut, în absenţa totală a unei despăgubiri, şi deşi partea a invocat aplicarea directă, în cazul său, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii Europene, în virtutea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, prima instanţă s-a rezumat, în soluţionarea cauzei, la observarea împrejurării că reclamanta nu se încadrează în ipoteza legală a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001 republicată, respingându-i acţiunea prin care a solicitat acordarea unei despăgubiri la nivelul valorii de piaţă a bunului pe care l-a pierdut în disputa cu fostul proprietar.
În opinia Curţii, mai multe elemente erau relevante în soluţionarea cererii reclamantei şi a căror observare justifică admiterea acesteia.
Astfel, deşi acţiunea în revendicarea imobilului din Bucureşti, str. Av. Şerban Petrescu şi în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din acesta, printre care şi cel încheiat de autorii reclamantei cu Primăria Municipiului Bucureşti, s-a finalizat în mod irevocabil prin decizia nr. 153/ R din 2 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, în Dosarul nr. 28728/1/2005, în sensul admiterii sale integrale (aşadar, cu consecinţa constatării nulităţii absolute şi a contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997 şi a restituirii integrale a imobilului succesoarelor în drepturi ale foştilor proprietari), totuşi este de reţinut că, atât această decizie, cât şi aceea dată în faza de apel, nr. 817/ A din 13 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, evocată în hotărârea primei instanţe, au fost pronunţate în rejudecarea cauzei, în urma promovării şi admiterii recursului în anulare al Procurorului General, exercitat în condiţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. şi îndreptat împotriva deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, ce soluţionase irevocabil acelaşi litigiu.
Prin decizia nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, pronunţată în majoritate, fusese soluţionată, în mod irevocabil, aceeaşi acţiune în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a actelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil, decizia instanţei de recurs validând hotărârea de primă instanţă a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, nr. 192 din 18 decembrie 2000, prin care fusese respinsă, integral, acţiunea.
În considerentele deciziei instanţei supreme s-a reţinut că imobilul revendicat a fost trecut, cu titlu, în proprietatea statului, alături de alte zece imobile aflate la adrese şi în localităţi diferite, situaţie în care autorul reclamanţilor nu poate fi considerat persoană exceptată de la naţionalizare. De asemenea, s-a reţinut că, în momentul încheierii celor trei contracte de vânzare-cumpărare, subdobânditorii au fost de bună credinţă, astfel că nu se putea reţine cauza ilicită a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil.
Apelanta reclamantă din prezenta cauză a cerut să se constate îndreptăţirea ei la a fi despăgubită cu valoarea de piaţă a apartamentului pe care autorii săi îl cumpăraseră, invocând că, prin pronunţarea deciziei irevocabile nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, părinţilor săi şi, implicit ei, li s-a consfinţit existenţa unui „bun” în patrimoniu, bun de care au fost lipsiţi fără o despăgubire echivalentă, prin promovarea şi admiterea unui recurs în anulare, cu consecinţa desfiinţării amintitei hotărâri.
Curtea nu poate să constate decât că jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, de care este obligată să ţină seama în virtutea obligaţiilor specifice asumate de Statul român prin Legea nr. 30/1994, privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi protocoalelor adiţionale la această Convenţie, este în sensul indicat de reclamantă.
Astfel, încă de la momentul pronunţării sale în cauza Brumărescu împotriva României, Curtea Europeană a concluzionat că fusese încălcat art. 6§1 pe motiv că „anularea unei hotărâri definitive ca urmare a exercitării unei căi de atac extraordinare era contrară principiului securităţii juridice. În temeiul acestui principiu, nici o parte nu este autorizată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii numai cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă hotărâre în această privinţă. Instanţele de grad superior nu trebuie să folosească puterea de supervizare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a efectua o nouă examinare. Supervizarea nu poate să devină o cale de atac mascată şi simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra subiectului în cauză nu este un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se pot face derogări de la acest principiu decât atunci când acest lucru este impus de motive substanţiale şi imperative” (Riabykh împotriva Rusiei, 1999).
Dar, separat de constatarea încălcării art. 6§1 din Convenţie, Curtea s-a pronunţat în repetate rânduri în cauze care au ridicat probleme similare, constatând şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, ca urmare a repunerii pe rol a soluţiei pronunţate în mod definitiv în cazul unui litigiu şi privării reclamanţilor de bunurile de care beneficiau la încheierea procedurii, pe calea recursului în anulare (a se vedea, printre altele, Brumărescu împotriva României, SC M.E.I.I.G. SA împotriva României, SC P.B.D. SRL împotriva României, cauza Raicu împotriva României sau cauza Lipănescu ş.a. împotriva României).
În special, în cauza Raicu împotriva României, ale cărei date de fapt sunt similare cu ale cauzei de faţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că reclamanta beneficia de un „bun”, în sensul jurisprudenţei sale, în baza hotărârii definitive din acea cauză, care recunoscuse valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care reclamanta dobândise apartamentul litigios, considerând că desfiinţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a acestei hotărâri a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 Protocolul nr. 1.
Curtea Europeană a mai amintit că „o privare de proprietate care să ţină de cea de-a doua normă se poate justifica numai dacă se demonstrează în special că ea a intervenit din motiv de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege”, dar şi că „trebuie păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului.
Echilibrul ce trebuie păstrat va fi distrus dacă persoana în cauză suportă o sarcină specială şi exorbitantă. Echilibrul este atins, de obicei, atunci când despăgubirea plătită persoanei private de proprietate este rezonabilă în raport cu valoarea „venală” a bunului, aşa cum este ea stabilită la data când a intervenit privarea de proprietate” (par. 36 din hotărârea pronunţată în cauza Raicu împotriva României).
Întrucât judecătorul naţional trebuie să fie primul judecător al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi, văzând principiile care au fost conturate în jurisprudenţa Curţii Europene în cauze similare celei pendinte, Curtea a făcut aplicarea directă a acestora şi a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, aplicabile cu prioritate în raport cu legea internă, reprezentată de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, republicată (şi în a cărei ipoteză legală nu se regăseşte cuprinsă şi situaţia juridică în care se află reclamanta), în virtutea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie.
În consecinţă, Curtea a reţinut că, prin decizia civilă nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a statuat, în mod irevocabil, (printre altele) asupra valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi autorii reclamantei, s-a consfinţit, cu titlu definitiv, existenţa unui „bun” - în sensul jurisprudenţei C.E.D.O. - în patrimoniul acestora, respectiv al reclamantei.
Desfiinţarea acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin decizia nr. 179 din 17 mai 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de admitere a recursului în anulare declarat de Procurorul General, a avut ca efect privarea reclamantei (autorilor săi) de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, încălcarea acestui drept putând fi compensată, în vederea restabilirii unui just echilibru, doar prin acordarea, în favoarea apelantei reclamante, a unei despăgubiri la nivelul unei sume ce corespunde valorii de piaţă a apartamentului de care a fost evinsă.
În determinarea acestei valori de piaţă, reclamanta s-a prevalat de raportul de expertiză administrat în faţa Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti (filele 67 - 73 din dosarul acestei instanţe), ale cărui concluzii, contestate doar de reclamantă, au fost menţinute în urma răspunsului expertului la obiecţiuni (fila 111 dosar fond). Apreciind că valoarea determinată de expert corespunde unei valori rezonabile a bunului, în considerarea elementelor sale caracteristice şi a locului situării sale, Curtea a apreciat că, pentru motivele arătate şi în temeiul art. 296 C. proc. civ., se impune admiterea apelului declarat, schimbarea sentinţei apelate, admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului să plătească reclamantei 620.000 lei, reprezentând valoarea de piaţă a apartamentului x, situat în Bucureşti, str. Av. Şerban Petrescu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Hotărârea pronunţata de instanţa de apel este netemeinică şi nelegală (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), având în vedere următoarele considerente:
I. Hotărârea instanţei de apel este criticabilă, întrucât instanţa, în mod greşit, a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata valorii de piaţă a imobilului, fără a avea în vedere că reclamanta a formulat cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, şi nu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Astfel, conform principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută a se pronunţa doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată.
Prin urmare, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii.
Curtea de Apel nu poate pronunţa hotărârea în contradictoriu cu o altă persoana în proces, decât aceea arătată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, şi este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut.
De asemenea, Statul Român este o persoană juridică distinctă, care acţionează prin Ministerul Finanţelor Publice, iar, pe de altă parte, Ministerul Finanţelor Publice este o persoană juridică distinctă, care poate acţiona în nume propriu sau în calitate de reprezentant al Statului Român.
II. Hotărârea instanţei este nelegală şi netemeinică, întrucât aceasta, în mod greşit, a dispus, în sarcina Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 620.000 lei, reprezentând valoarea de piaţa a imobilului în litigiu, sens în care invocă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Astfel, în prezenta speţă, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice nu au legitimare procesuală pasivă, având în vedere următoarele considerente:
În primul rând, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai intre părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ.
Or, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerul Finanţelor Publice, nefiind părţi în contractul de vânzare-cumpărare din 16 ianuarie 1997, dintre reclamantă şi Primăria Municipiului Bucureşti, ci terţi faţă de acesta, au doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea, în prezenta cauză, a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Ministerului Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală pasivă acestor instituţii. În speţă, sunt întrunite condiţiile garanţiei pentru evicţiune a vânzătorului, neputând fi antrenată răspunderea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Ministerului Finanţelor Publice, având în vedere că nu există culpa acestor instituţii.
Art. 1337 C. civ. reprezintă o dispoziţie de drept comun, care nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziţie specială contrară, fiind, aşadar, pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Ministerului Finanţelor Publice.
Un alt aspect este acela că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează, în mod expres şi limitativ, situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, şi anume aceste contracte să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în speţa dedusă judecaţii, dispoziţiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât, în cauză, nu exista o hotărâre definitivă şi irevocabilă, prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare amintit mai sus.
III. Pe fondul cauzei, hotărârea instanţei de apei este criticabilă în ceea ce priveşte obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a Ministerului Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului, fără a se avea în vedere dispoziţiile art. 50 alin. (2)1 şi art. 50 alin. (3), din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, unde se prevăd, expres şi limitativ, situaţiile în care Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului de piaţa plătit de către chiriaşi.
Pentru a fi aplicabile dispoziţiile legale menţionate mai sus, se cere să fie întrunite cumulativ două condiţii, şi anume: încheierea contractelor de vânzare cumpărare să se fi făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi aceste contracte să fi fost desfiinţate printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă şi irevocabilă.
Totodată, dispoziţiile art. 501 fac vorbire despre „contracte ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”, însă textul de lege are în vedere existenţa unei hotărâri în care să se reţină respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, la cumpărarea imobilului,
În caz contrar, legiuitorul nu ar mai fi inclus, în dispoziţia legală enunţată mai sus, condiţiile pe care reclamantul trebuie sa le îndeplinească pentru a putea solicita restituirea preţului la valoarea de circulaţie.
În ceea ce priveşte respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, această condiţie nu este îndeplinită în speţă, întrucât, prin decizia civila nr. 817/ A din 13 mai 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare cu plata în rate din 16 ianuarie 1997.
Prin decizia civilă sus menţionată, s-a reţinut că „în favoarea intimaţilor cumpărători nu poate fi reţinută buna credinţă, aceştia asumându-şi indirect, prin neverificarea situaţiei, riscul încheierii contractelor de vânzare cumpărare cu un neproprietar.
În condiţiile în care reaua credinţă a statului este în afară de orice îndoială, cunoscând sau fiind obligat să cunoască faptul că deţine imobilul fără un titlu valabil, imobil pentru care se formulase cerere de restituire în natură şi că această cerere nu este soluţionată, contrar dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, cumpărătorii au fost, la rândul lor de rea credinţă”.
Această decizie a fost menţinută prin decizia civilă nr. 153/ R din 02 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală”.
În această decizie s-a arătat că „nu se mai poate vorbi despre respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, atât timp cât s-a reţinut că imobilul în litigiu nu fusese preluat de stat cu titlu”.
Astfel, nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către reclamantă rezida în faptul că, urmărind să încheie un contract de vânzare cumpărare, avea obligaţia de a cunoaşte care este titlul de proprietate al vânzătorului, fiind de neconceput ca, în calitate de cumpărătoare al unui bun important, cum este un apartament, să nu efectueze un minim de diligente pentru a afla situaţia juridică a imobilului. Daca ar fi făcut aceste minime diligenţe, ar fi aflat că trecerea, în patrimoniul statului, a bunului în litigiu s-a făcut fără titlu valabil şi, prin urmare, nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995.
Faptul că reclamanta nu a depus minime diligenţe, cu ocazia încheierii contractului de vânzare cumpărare, pentru cunoaşterea titlului în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului, echivalează cu nerespectarea Legii nr. 112/1995, având în vedere că exercitarea cu bună credinţă a drepturilor conferite de lege reprezintă o condiţie intrinsecă, de natură a afecta validitatea actelor juridice încheiate sub imperiul respectivei legi, respectiv validitatea cauzei.
În plus, în speţa de faţă, s-a statuat, prin hotărâre judecătorească, că preluarea imobilului în litigiu s-a realizat fără titlu valabil, astfel că dispoziţiile Legii nr. 112/1995 nu sunt incidente, ceea ce înseamnă că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu nerespectarea prevederilor actului normativ menţionat.
În consecinţă, având în vedere că reclamanta îşi invocă propria turpitudine, şi anume încălcarea dispoziţiilor legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, nu poate beneficia de preţul de piaţă al imobilului.
Recurentul susţine, în consecinţă, încălcarea dispoziţiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, motiv pentru care decizia atacată, prin care a fost obligat la plata preţului de piaţă al imobilului, este netemeinică şi nelegală.
Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei civile atacate, în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.
Intimata reclamantă nu a depus întâmpinare.
Analizând decizia civilă atacată în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
I. Critica referitoare la încălcarea principiului disponibilităţii părţilor, prin substituirea greşită, de către instanţă, a pârâtului chemat în judecată, de către reclamantă, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care nu a figurat ca parte chemată în judecată, va fi verificată din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Se susţine, astfel, încălcarea unei forme de procedură, prevăzute sub sancţiunea nulităţii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., motiv de casare prevăzut de textul de lege sus-menţionat.
Critica este neîntemeiată.
În mod corect, Curtea de Apel a pronunţat decizia în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, chiar dacă reclamanta a chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice.
După cum s-a arătat anterior, partea sus-menţionată a solicitat, în petitul cererii de chemare în judecată, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului dobândit în baza unui act de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, imobil pe care aceasta l-a pierdut, prin hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acţiunii în revendicare şi acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, formulată de unul dintre coproprietarii imobilului în litigiu.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, ca urmare a modificării şi completării prin Legea nr. 1/2009.
Potrivit textului de lege arătat, alin. (1), „ Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare”.
În cazul acestui tip de acţiune, calitate procesuală pasivă o are Ministerul Finanţelor Publice, conform art. 50 alin. (3) din aceeaşi lege, care prevede că „Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2^1 – cazul cererii de faţă) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor (în prezent Ministerul Finanţelor Publice) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare”.
Chiar dacă, potrivit textului de lege sus-menţionat, Ministerul Finanţelor Publice apare ca plătitor al preţului de piaţă al imobilelor, în realitate, el acţionează tot ca reprezentant al statului, acesta din urmă fiind singurul şi direct implicat în situaţia care a generat pierderea bunului de către cumpărători, iar nu Ministerul Finanţelor Publice, în nume propriu.
Astfel, Statul este cel care a preluat în mod abuziv, de cele mai multe ori, fără titlu valabil, în regimul politic trecut, imobilele aparţinând unor persoane fizice, pe care, ulterior, le-a înstrăinat, potrivit Legii nr. 112/1995, către chiriaşi, care au plătit un preţ pentru bunul astfel dobândit.
Ulterior, cumpărătorii care au pierdut bunul, în disputa cu fostul proprietar sau cu moştenitorii lui, urmează să recupereze preţul plătit la încheierea contractului, reactualizat, sau să obţină valoarea de piaţă a bunului, în mod firesc, de la cel care le-a vândut, şi anume Statul, prin reprezentantul său legal.
Or, în această materie, potrivit art. 50 alin. (3), reprezentarea Statului se face de către Ministerul Finanţelor Publice, care justifică legitimarea de a sta în proces, în numele statului, deoarece, potrivit legii, gestionează fondul extrabugetar alimentat de sumele de bani constând în preţul plătit de cumpărătorii chiriaşi şi din care, corelativ, se restituie preţul plătit, în cazul în care cumpărătorii pierd bunul.
Ministerul acţionează ca simplu instrument plătitor al sumelor de bani sus-menţionate, în numele statului, iar nu în nume propriu, neavând nicio obligaţie în legătură cu plata acestor sume, rezultată dintr-o activitate proprie.
De altfel, şi potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii.
El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Ca atare, deşi i se recunoaşte statului personalitate juridică în raporturile în care participă în nume propriu, fiind considerat subiect de drepturi şi obligaţii, fiind o entitate teoretică şi abstractă, acţionează, în îndeplinirea obligaţiilor sau atribuţiilor pe care le are, prin organele sale reprezentative, potrivit legii, neputând figura în proces şi nici în raporturile juridice civile, ca atare, în absenţa unor reprezentanţi.
Cu excepţia unei dispoziţii speciale, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor, ceea ce este şi cazul ipotezei în care se pune problema restituirii preţului reactualizat/plăţii valorii de circulaţie a bunului, către cumpărătorii care au pierdut imobilul în cadrul demersului fostului proprietar (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001).
Este fără dubiu că Ministerul Finanţelor Publice nu are nicio contribuţie proprie şi efectivă în tot acest lanţ de raporturi juridice, începând cu preluarea imobilului de la fostul proprietar şi până la restituirea preţului sau a valorii de circulaţie către cumpărători, şi, cu atât mai puţin, vreo culpă în situaţia juridică creată în legătură cu bunul imobil respectiv şi, în final, cu efectele pierderii proprietăţii bunului, de către cumpărători.
Potrivit art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, sumele obţinute din vânzarea imobilelor către chiriaşi se constituie într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerul Finanţelor, şi, în mod firesc, din acelaşi fond, se vor achita, în condiţiile legii, sumele de bani reprezentând preţul reactualizat sau valoarea de piaţă a imobilului, conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală.
Ministerul Finanţelor Publice, ca persoană juridică implicată în gestionarea fondului extrabugetar alimentat din sumele obţinute cu titlu de preţ de la cumpărători, este firesc să constituie instituţia prevăzută de lege şi pentru procesul invers, şi anume în efectuarea de plăţi către cumpărătorii care au pierdut imobilul, acţionând, însă, în numele statului, în acest sens.
Prin urmare, nu se poate reţine nicio încălcare a principiului disponibilităţii, urmare a deciziei pronunţate, deoarece Curtea a reţinut calitatea procesuală pasivă în persoana chemată în judecată în calitate de pârât, de către reclamantă, neexistând nicio diferenţă, din punct de vedere juridic, între Ministerul Finanţelor Publice, care, potrivit legii, acţionează în numele statului în acest tip de acţiuni, şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. Statul reprezintă entitatea ce trebuie să achite sumele de bani sus menţionate, prin organismul prevăzut de art. 50 alin. (3), pentru asigurarea, în fapt, a acestor plăţi, şi anume Ministerul Finanţelor Publice.
Reclamanta a intenţionat să atragă în proces persoana care are obligaţia de plată, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 112/1995, iar instanţa de apel a dat curs acestui demers, identificând, în mod corect, calitatea procesuală pasivă în persoana Ministerul Finanţelor Publice, reprezentantul statului în privinţa executării acestei obligaţii, potrivit celor deja arătate.
Ca urmare, nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Curtea stabilind, în mod corect, judecarea cauzei în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
II. În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că pârâtul nu justifică legitimare procesuală pasivă, faţă de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta va fi verificată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
În mod corect, Curtea de Apel a considerat că pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, justifică legitimare procesuală pasivă, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată prin motivele de recurs, fiind neîntemeiată.
În raport de obiectul şi temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, precum şi de data la care a fost înregistrată aceasta, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009 pentru modificarea Legii nr. 10/2001, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, justifică legitimare procesual pasivă în procesul de faţă.
Conform art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, restituirea preţului prevăzut la alin. (2)1 din acelaşi text de lege (preţul de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, în prezent, Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Obligaţia de plată a preţului de piaţă revine pârâtului în temeiul dispoziţiei legale sus-enunţate, astfel încât nu prezintă relevanţă persoana care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, în numele statului, cu chiriaşul cumpărător.
Nu acesteia din urmă îi revine obligaţia de plată, deoarece această obligaţie nu are la bază raporturile contractuale stabilite între părţile actului juridic perfectat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci voinţa legiuitorului, care a înţeles să o stabilească în sarcina Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile arătate mai sus. Ca atare, nu interesează nici aspectul culpei la încheierea actului juridic în discuţie.
Nici principiul relativităţii efectelor actului juridic nu poate constitui temei al admiterii recursului pentru motivul determinat de lipsa calităţii procesuale pasive, din moment ce nu relaţiile contractuale stau la baza obligaţiei de restituire a preţului de piaţă.
Cât priveşte persoana care răspunde pentru evicţiune în temeiul dreptului comun (art. 1337 şi următoarele C. civ.), respectiv vânzătorul, nici acest aspect nu prezintă relevanţă faţă de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată şi de data când a fost introdusă.
Astfel, după cum rezultă din acţiune, aceasta a fost fundamentată, din punct de vedere juridic, pe dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, iar nu pe dreptul comun.
Pe de altă parte, dispoziţia sus-enunţată reprezintă o dispoziţie specială, aplicabilă în materia imobilelor preluate în mod abuziv, pentru care s-au încheiat contracte de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea prevederilor acestui act normativ, contracte desfiinţate ulterior prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În consecinţă, fiind o normă specială, este aplicabilă prioritar, înlăturând dreptul comun în materie, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”-„legea specială derogă de la cea generală”.
Cum reclamanta a introdus acţiunea ulterior intrării în vigoare a dispoziţiei legale în discuţie (la 4 decembrie 2009, data poştei), această lege este aplicabilă conform principiului enunţat mai sus.
Ca atare, toate susţinerile recurentului în legătură cu calitatea procesuală pasivă pe care ar justifica-o vânzătorul imobilului în temeiul garanţiei pentru evicţiune nu au legătură cu prezenta acţiune şi nu vor fi avute în vedere de instanţă la soluţionarea recursului.
Referitor la natura normei instituită prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aceasta stabileşte, în mod clar, calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, în numele statului, în cererile de restituire a preţului de piaţă al imobilului. Această dispoziţie are caracter procesual, legiuitorul nerezumându-se doar la identificarea sursei din care se va face plata, contrar opiniei recurentului.
În ceea ce priveşte inexistenţa unei hotărâri irevocabile de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de reclamantă, aceasta vizează fondul cauzei, iar nu legitimarea procesuală pasivă. În concluzie, nu va fi analizată în cadrul acestui motiv de recurs.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, în numele Statului Român, justifică legitimare procesuală pasivă în speţă, Curtea de Apel dispunând în mod corect judecarea litigiului în contradictoriu cu partea în discuţie.
III. Criticile pe fondul cauzei, prin care recurentul invocă nerespectarea condiţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul încheierii contractului de vânzare-cumpărare pentru imobilul în litigiu cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi al existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de desfiinţare a actului juridic respectiv, pentru ca reclamanta să beneficieze de preţul de piaţă al bunului, nu vizează argumentele instanţei de apel în ceea ce priveşte admiterea acţiunii.
Astfel, în esenţă, Curtea de Apel, în baza principiului priorităţii tratatelor internaţionale în materia drepturilor omului faţă de legislaţia naţională, principiu reglementat de art. 20 din Constituţia României, şi pornind de la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului creată în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a dispus admiterea acţiunii şi obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al imobilului în litigiu, determinat de împrejurarea că autorii reclamantei, cât şi aceasta din urmă, au „un bun” în sensul art. 1 Protocolul nr. 1, constând în prima hotărâre irevocabilă, respectiv decizia civilă nr. 1005 din 13 martie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a recunoscut valabilitatea actului juridic în litigiu, menţinându-se hotărârea primei instanţe, nr. 192 din 18 decembrie 2000, prin care fusese respinsă, integral, acţiunea în revendicare şi în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Această hotărâre a fost desfiinţată în urma promovării unui recurs în anulare de către Procurorul General, ceea ce contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în aplicarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (cauza Brumărescu contra României, cauza Raicu contra României ş.a.).
Aplicând, cu prioritate, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene în materie, instanţa de apel a înlăturat aplicarea dreptului naţional în cauza de faţă, fără să mai cerceteze, astfel, îndeplinirea cerinţelor art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Recurentul, în susţinerea cererii de recurs, a criticat decizia din perspectiva neîntrunirii condiţiilor cerute de legislaţia naţională pentru obligarea pârâtului la plata preţului de piaţă al imobilului, prevăzute de textul legal sus-menţionat, fără să arate, însă, de ce legea naţională ar fi aplicabilă prioritar faţă de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene, avută în vedere de instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate. Doar dacă ar fi formulat o asemenea susţinere şi, sub condiţia ca prezenta instanţă să o fi găsit-o întemeiată, s-ar fi putut proceda la verificarea condiţiilor prevăzute de legea naţională (art. 501 din Legea nr. 10/2001) pentru obţinerea preţului de piaţă al imobilului.
De asemenea, recurentul nu a criticat, în niciun, fel, modul în care Curtea de Apel a interpretat şi aplicat la speţa de faţă cerinţele art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi jurisprudenţa relevantă.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Chiar dacă textul de lege sus-menţionat nu prevede, în mod expres, cerinţa ca motivele căii de atac să vizeze hotărârea recurată, această cerinţă rezultă, fără dubiu, din dispoziţia enunţată, deoarece controlul judiciar al soluţiei pronunţate în apel nu se poate realiza decât prin raportare la considerentele avute în vedere de instanţa respectivă în fundamentarea hotărârii atacate.
Cum recurentul nu a criticat decizia recurată pentru argumentele de fond (incidenţa art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi aplicarea jurisprudenţei europene în materie) avute în vedere de Curte în admiterea apelului, cu consecinţa admiterii acţiunii formulate de reclamantă, şi nici nu a arătat de ce instanţa de apel ar fi procedat în mod greşit la aplicarea prioritară a documentului european, criticile sale, vizând neîndeplinirea condiţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu pot fi analizate în prezentul recurs.
În consecinţă, soluţia instanţei de apel este legală şi în ceea ce priveşte fondul cauzei.
Având în vedere aceste argumente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 431/ A din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3182/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 322/2013. Civil. Marcă. Recurs → |
|---|
