ICCJ. Decizia nr. 3225/2013. Civil

Decizii civile ICCJ 2013

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3225/2013

Dosar nr. 30018/3/2010

Şedinţa publică din 11 iunie 2013

Asupra recursului civil de faţă;

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 30 martie 2007, reclamanta S.L. a chemat în judecată Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar, SC H.N. SA, C.D. şi C.V. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a procesului-verbal din data de 4 noiembrie 1952 şi, pe cale de consecinţă, şi a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953 ca fiind încheiat şi respectiv, emisă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi urm. din Decretul nr. 224/1951 şi din Legea nr. 112/1995; nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din vestibul, hol, trei camere, baie, oficiu, WC, debara, bucătărie, cămară, camera de serviciu, boxa de la subsol şi două balcoane în suprafaţă utilă de 114,05 mp., reprezentând o cotă indiviză de 9,84% din imobilul situat în Bucureşti, sector 1; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 12.676 din 21 septembrie 2007, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia decăderii reclamantei din dreptul de a solicita nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare mai sus menţionat şi a respins acţiunea reclamantei.

Prin decizia civilă nr. 685 A din 20 mai 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă (irevocabilă prin decizia civilă nr. 47 din 12 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie) s-a admis apelul declarat de reclamantă, s-a desfiinţat sentinţa civilă nr. 12.676 din 21 septembrie 2007 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

La data de 19 mai 2009, reclamanta a depus la dosar o cerere precizatoare, prin care a indicat valoarea imobilului în litigiu ca fiind 120.000 euro. Pârâta a contestat valoarea indicată de reclamantă, iar instanţa a dispus administrarea probei cu expertiză evaluatorie.

La data de 29 martie 2010, s-a depus la dosar raportul de expertiză efectuat de expert T.Z.

Prin sentinţa civilă nr. 8482 din 27 aprilie 2010 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 7482.01/299/2007, s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Municipiului Bucureşti.

La termenul de judecată din data de 26 aprilie 2011, reclamanta a depus la dosar procură specială privind renunţarea la judecarea capătului de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a procesului-verbal din data de 4 noiembrie 1952.

Prin sentinţa civilă nr. 1866 din 28 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris, a respins în rest ca neîntemeiată cererea.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele.

Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, tribunalul a reţinut caracterul întemeiat al acesteia.

Având în vedere că în cauză, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii C.D. şi C.V. în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, tribunalul a reţinut că, în cauză, sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripţie prin derogare de la prevederile de drept comun. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 45.1 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Fiind în prezenţa unei norme speciale, aceasta urmează a se aplica cu prioritate faţă de norma cu caracter general, potrivit regulii specialia generalibus derogant.

Termenul de un an prevăzut de dispoziţiile anterioare a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi prin O.U.G. nr. 145/2001, astfel că termenul limită de formulare a acţiunilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cu nerespectarea dispoziţiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării a fost 14 august 2002.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a constatat că reclamanta a formulat capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 încheiat între Primăria Municipiului Bucureşti şi pârâţii C.D. şi C.V. cu nesocotirea termenului de prescripţie prevăzut de dispoziţiile legale anterior menţionate, motiv pentru care dreptul subiectiv la acţiune al reclamantei este înlăturat, astfel încât a admis excepţia prescripţiei invocată din oficiu şi a respins acest capăt de cerere ca fiind prescris.

Cu privire la capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953 şi constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin deciziunea nr. 1304 din 19 octombrie 1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular „Stalin", imobilul în litigiu situat în Bucureşti, str. P, proprietar V.A. a trecut în proprietatea Statului conform Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului şi atribuit în folosinţă întreprinderii de Gospodărie Locativă Raională. La emiterea acestei decizii a fost avut în vedere raportul emis de Circa I Financiară.

Astfel, tribunalul a reţinut că, în privinţa imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, legiuitorul a organizat un singur cadru legal în care foştii proprietari îşi pot justifica îndreptăţirea de a obţine restituirea acestora, cadru reprezentat de Legea nr. 10/2001.

Incidenţa preluării abuzive a unui bun nu este prezumată de lege, ci, în funcţie de fiecare situaţie în parte, entitatea obligată prin lege să soluţioneze notificarea trebuie să aprecieze situaţia respectivă ca încadrându-se în prevederile Legii nr. 10/2001.

Aşadar, numai entitatea învestită cu soluţionarea notificării are competenţa de a califica, în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării, împrejurarea că preluarea s-a făcut fără titlu valabil, fără a mai fi necesară parcurgerea unei alte proceduri care ar implica preexistenta unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998. În cadrul procedurii administrative de rezolvare a notificărilor, entitatea implicată în aplicarea legii are libertatea de a aprecia, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz, dacă actul normativ constituie titlu valabil sau titlu nevalabil pentru preluarea imobilului respectiv (art. 2. 6 din normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007).

Faţă de aceste considerente, tribunalul a reţinut că verificarea valabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu şi, implicit, şi a deciziunea nr. 1304 din 19 octombrie 1953 emisă de Comitetul Executiv al Sfatului Popular „Stalin" se poate face numai în cadrul procedurii administrative de soluţionare a notificării. În acest sens, s-a constatat, din probele administrate la dosar, că reclamanta a învestit entitatea administrativă competentă să soluţioneze notificarea înregistrată sub nr. 1818 din 8 august 2001 al Biroului Executorului Judecătoresc P.S. cu privire la imobilul în litigiu, notificare cu privire la care nu s-a pronunţat încă o decizie de soluţionare, astfel cum rezultă din adresa din 20 octombrie 2001 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti.

În plus, tribunalul a mai reţinut că, potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 coroborate cu dispoziţiile obligatorii ale deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie potrivit cu care instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, reclamanta are la îndemână alte mijloace organizate de lege prin intermediul cărora entitatea administrativă ori instanţa de judecată competentă va avea posibilitatea de a verifica valabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Prin decizia nr. 322/A din 26 septembrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă.

În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.

Prima critică a apelantei vizând greşita admitere a excepţiei prescripţiei dreptului de a constata nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 nu este întemeiată.

Deşi este reală susţinerea apelantei că a invocat nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta nu înseamnă că, la soluţionarea acestui capăt de cerere se aplică prevederile dreptului comun, şi nu cele ale Legii nr. 10/2001.

Inaplicabilitatea dreptului comun rezultă dintr-un principiu fundamental de drept „specialia generalibus deroganf (legile speciale derogă de la cele generale). Conform acestui principiu, în situaţia în care legea generală şi cea specială vin în concurs, fiind incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun.

Prin urmare, independent de susţinerile apelantei cu privire la posibilitatea aplicării dreptului comun, în mod corect tribunalul a reţinut, în virtutea rolului său activ de a califica din punct de vedere juridic acţiunea formulată, incidenţa legii speciale nr. 10/2001 în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi pe cale de consecinţă, prescripţia dreptului la acţiune.

Nici criticile formulate cu privire la modalitatea de soluţionare a primelor două capete de cerere nu sunt întemeiate.

Menţiunea apelantei referitoare la inexistenţa unei dispoziţii legale care să îngrădească dreptul instanţelor de a se pronunţa asupra valabilităţii sau nevalabilităţii titlului statului, deşi întemeiată, nu prezintă nici o relevanţă în prezenta cauză, întrucât tribunalul nu a reţinut inadmisibilitatea primelor două capete de cerere sau imposibilitatea analizării titlului statului, ci a apreciat, pentru acelaşi considerente, reţinut anterior de Curte, că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o lege specială de reparaţie, care reglementează şi ipoteza imobilului pretins de reclamantă, preluat de stat prin Decretul nr. 224/1951.

De asemenea, decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema în discuţie, obligatorie potrivit art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.

În speţă, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, imobilul pretins de reclamantă fusese parţial înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, după cum a reţinut tribunalul, astfel încât părţile interesate puteau obţine măsuri reparatorii pentru bunul respectiv, în baza acestei legi, cu condiţia să fi adresat o notificare, în condiţiile şi în termenul prevăzute de lege, ceea ce s-a şi întâmplat în cauză. Tot în temeiul acestei legi speciale, se soluţionează însă şi aspectele referitoare la valabilitatea sau nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi nu pe calea dreptului comun cum eronat pretinde apelanta.

Aceasta înseamnă că persoanele interesate nu pot să-şi valorifice, în orice condiţii, pretenţiile privitoare la drepturile invocate, în afara cadrului normativ naţional, doar raportat la faptul că documentele internaţionale garantează şi protejează anumite drepturi ale omului, considerate fundamentale.

De asemenea, este de remarcat că, în cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la momentul introducerii acţiunii, de exemplu, se prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.

Recunoaşterea acestei calităţi însă trebuie realizată prin declanşarea procedurii prevăzute de legea specială, iar exercitarea atributelor specifice dreptului în discuţie are loc, în mod corespunzător, după confirmarea dreptului respectiv, prin intermediul dispoziţiei de restituire sau a hotărârii judecătoreşti pronunţate în acest sens.

Obţinerea recunoaşterii dreptului, pe cale administrativă sau judiciară, în favoarea unei persoane, este condiţie prealabilă firească exerciţiului dreptului respectiv, nu numai în cazul dreptului de proprietate, ci al oricărui alt drept pentru care calitatea de titular este disputată de mai multe persoane.

De asemenea, reglementarea de către legiuitor a condiţiilor de exercitarea a unui drept subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exerciţiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. Cum reclamanta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în soluţionarea acesteia se va proceda la analizarea modalităţii de preluare a imobilului, iar acţiunea de faţă a fost soluţionată corect, prin respingerea ei ca nefondată. Această verificare reprezintă o chestiune de fond şi implică respectarea dispoziţiilor legii speciale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.L., invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele:

1) Judecătorii apelului au reţinut inaplicabilitatea normelor dreptului comun, invocate de S.L. in susţinerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului încheiat de chiriaşii-cumpărători, încălcând astfel principiul disponibilităţii în procesul civil precum şi art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ.

Deşi S.L. a solicitat instanţei să constate că, prin încheierea contractului din anul 1997, părţile au fraudat anumite dispoziţii legale, art. 1 alin. (4) din Normele Metodologice Ia Legea nr. 112/1995, fapt ce conduce la nulitatea absolută a acestuia, instanţa de apel a reţinut, invocând rolul sau activ, incidenţa Legii speciale nr. 10/2001. Instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi a depăşit prerogativele legale derivând din rolul său activ, câtă vreme a soluţionat cauza în afara cadrului legal creat de reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

2) Ca o consecinţă a schimbării încadrării juridice a cererii reclamantei, instanţa de apel a reţinut prescripţia dreptului la acţiune cu ignorarea dispoziţiilor art. 480, 481, 948 pct. 4 şi 1346 C. civ. din 1864 precum şi art. 136 din Constituţie. Prin judecarea cererii reclamantei în baza Legii nr. 10/2001, cu depăşirea rolului activ reglementat de lege şi încălcarea principiului disponibilităţii, instanţa de apel a privat-o pe S.L. de dreptul de a reclama în instanţă fraudarea legii săvârşită în anul 1997 atât de Statul Roman, neproprietar cât şi de către chiriaşii-cumpărători.

Au fost astfel nesocotite normele ce reglementează dreptul de proprietate, atributele sale şi posibilitatea de apărare a acestui drept, pentru care familia recurentei a iniţiat numeroase demersuri încă din anul 1968 (a se vedea contestaţia înregistrata din 9 ianuarie 1968). Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel a confirmat împroprietărirea abuzivă a chiriaşilor-cumpărători, în dauna proprietarului legitim, care este împiedicat să îşi redobândească bunul preluat abuziv, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.

3) Instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că, prin decizia nr. 33/2008, concursul dintre legea generală şi legea specială se soluţionează în favoarea legii speciale, cu ignorarea normelor internaţionale ce garantează şi protejează anumite drepturi ale omului.

Prin hotărârea pronunţată, Curtea de Apel a reţinut că S.L. nu îşi poate valorifica dreptul său de proprietate în baza drepturilor fundamentale protejate şi reglementate de normele internaţionale, câtă vreme decizia secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 a statuat prioritatea Legii speciale nr. 10/2001 în raport cu dreptul comun. Instanţa de apel a aplicat trunchiat dispoziţiile acestei decizii în interesul legii, ignorând dispoziţiile care au impus instanţelor să analizeze în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

De asemenea, prin art. 1 şi urm. din Legea nr. 30/1994 s-a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene în privinţa drepturilor recunoscute prin Convenţie şi protocoalele adiţionale, deci inclusiv art. l din Primul Protocol adiţional şi art. 46 din Convenţia Europeană, conform cărora România este obligată să se conformeze hotărârilor definitive al Curţii pronunţate în cauzele în care este parte.

Or, în raport de dispoziţiile deciziei-pilot a Curţii Europene pronunţate Cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României, începând cu anul 1968 când autoarea sa a formulat contestaţia înregistrată din 9 ianuarie 1968 recurenta este titularul unui bun actual, în sensul art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Dreptiurilor Omului.

Prin urmare, solicită să se constate grava greşeală de judecată a instanţei de apel, săvârşita prin încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană, art. 21 din Constituţie şi art. l din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

4) Judecătorii apelului au reţinut, fără temei legal, că obţinerea recunoaşterii dreptului de proprietate al reclamantei pe cale administrativă este o condiţie prealabilă ce ar fi trebuit împlinită înainte de formularea primelor două capete de cerere ale acţiunii. Aceste considerente ale instanţei de apel, preluate din sentinţa de la fond şi neîntemeiate în drept, nu ar putea atrage decât soluţia respingerii primelor doua capete de cerere ca inadmisibile şi nu ca netemeinice.

Curtea de Apel nu a indicat nici un text de lege pe care să îşi fi întemeiat motivarea soluţiei de îngrădire a accesului la justiţie al recurentei S.L., în calitatea sa de persoana îndreptăţită. Simpla referire la Legea nr. 10/2001, cu titlu generic, fără a indica vreun articol care să justifice în drept refuzul instanţei de a analiza primele două capete de cerere ale acţiunii deduse judecaţii, nu poate întemeia o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât se recunoaşte expres că nu există nici o normă legală în acest sens.

În ceea ce priveşte referirea instanţei de apel la notificarea formulata de S.L. în temeiul Legii nr. 10/2001, arată că, în măsura în care aceasta ar fi fost deja soluţionată în sensul că autoritatea administrativă să fi constatat că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, Tribunalul Bucureşti ar fi putut, eventual, să constate lipsa de interes în soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, nicidecum să respingă primele două capete de cerere ca netemeinice, dar pe considerente de inadmisibilitate.

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Sunt nefondate motivele de recurs prin care se susţine încălcarea principiului disponibilităţii şi a art. 129 alin. (4) şi (6) C. proc. civ. prin raportare la soluţionarea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Prin sentinţa civilă nr. 1866 din 28 octombrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind prescris.

Prin art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Faptul că reclamanta a invocat drept temei juridic al cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului prevederile dreptului comun nu exclude de la aplicare termenul de prescripţie special prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât contractul a cărui nulitate se cere a fi constatată priveşte un imobil dintre cele care fac obiectul Legii nr. 10/2001, adică imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Prezenta acţiune este formulată la 30 martie 2007, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, şi priveşte un imobil care face obiectul acestei legi.

Prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu au fost reglementate la alin. (1)-(4) alte motive de nulitate decât cele prevăzute de dreptul comun, art. 948 C. civ., ci doar s-a instituit prin alin. (5) un termen de prescripţie special pentru formularea cererilor de constatare a nulităţii contractelor având ca obiect acest gen de imobile.

Soluţionând cererea în temeiul excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, prevăzută de acest text de lege, instanţa nu a încălcat principiul disponibilităţii, ci a aplicat principiul specialia generalibus derogant, raportat la materia prescripţiei dreptului de a cere constatarea nulităţii absolute a unui contract.

Instituirea unui termen de prescripţie special pentru invocarea nulităţii absolute nu încalcă nici prevederile referitoare la respectarea dreptului de proprietate şi nici pe cele referitoare la respectarea dreptului de acces la instanţă

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (5)], Curtea Constituţională a constatat, de exemplu, prin decizia nr. 296 din 8 iulie 2003, că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele acestea nu pot fi considerate ca îngrădiri ale accesului liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile.

Cu aceeaşi ocazie Curtea a reţinut că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 [în prezent art. 45 alin. (5)], recunoaşte dreptul titularului la exercitarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a actelor juridice de înstrăinare a imobilelor preluate în mod abuziv şi asigură posibilitatea de valorificare a acestuia în cadrul unui termen impus de raţiuni sociale majore, respectiv de evitarea unor stări de incertitudine prelungite în ceea ce priveşte raporturile juridice civile, precum şi de asigurarea stabilităţii şi securităţii acestora, cu atât mai importante cu cât au ca obiect dreptul de proprietate.

În ceea ce priveşte încălcarea prevederilor art. 6 pct 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în practica C.E.D.O. s-a subliniat constant că această cerinţă nu se analizează în abstract, ci se raportează la fiecare caz, ţinându-se seama de durata procedurii, de natura pretenţiilor, de complexitatea procesului, de comportamentul autorităţilor şi al părţilor, de dificultatea dezbaterilor, de aglomerarea rolului instanţei, de exercitarea căilor de atac etc.

Jurisprudenţa Curţii Constituţionale este în concordanţă cu cea a C.E.D.O. care, de exemplu, în cauza Golder contra Regatului Unit şi în cea privind Z contra Regatului Unit, a stabilit că accesul la un tribunal (accesul la justiţie) nu este absolut şi că poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie, de decădere etc.

De asemenea în Decizia nr. 110/2005 Curtea Constituţională a constatat, că susţinerea potrivit căreia art. 46 alin. (5) [în prezent art. 45 alin. (5)] din Legea nr. 10/2001 ar încălca dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie porneşte de la o premisă greşită, şi anume aceea a absolutizării exerciţiului prerogativelor dreptului de proprietate, facându-se însă abstracţie de prevederile art. 44 alin. (1) teza a doua din Constituţie, republicată, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”, ca şi de cele ale art. 136 alin. (5) care consacră caracterul inviolabil al proprietăţii private în condiţiile stabilite de legea organică.

Argumente asemănătoare au fost reţinute şi pentru a combate susţinerea că prevederile art. 46 alin. (5) [în prezent art. 45 alin. (5)], din Legea nr. 10/2001 ar contraveni dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (3) şi (8) (art. 44 din Constituţie conţine reglementări privind dreptul de proprietate privată). Astfel, Curtea a reţinut că textul de lege criticat nu operează o expropriere ori o confiscare, ci doar sancţionarea persoanei nediligente care nu a înţeles să-şi exercite dreptul său în termenul prevăzut de lege.

Ca atare este nefondat şi motivul de recurs prin care se susţine că prin reţinerea prescripţiei dreptului de a cere constatarea nulităţii absolute au fost încălcate prevederile art. 480, 481, 948 pct. 4 şi art. 1346 C. civ. din 1864, precum şi art. 136 (referitor la proprietate) din Constituţie. De altfel, art. 1346 C. civ. nici nu are legătură cu situaţia de fapt pretinsă de către reclamantă, acesta reglementând cuantumul despăgubirilor faţă de cumpărător, în cazul răspunderii pentru evicţiune, când vânzătorul a fost de rea credinţă.

Faptul că autoarea reclamantei a contestat procedura trecerii imobilului în proprietatea statului chiar printr-o cerere formulată în 1968, care de altfel nu s-a finalizat prin reintrarea imobilului în proprietatea sa, nu o exclude de la aplicarea prevederilor speciale ale art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, atâta timp cât acest text de lege nu distinge între diferitele cauze de nulitate, dimpotrivă menţionează expres că indiferent de cauza de nulitate a contractelor având ca obiect bunuri care fac obiectul legii dreptul la acţiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a acestei legi.

Este nefondat motivul de recurs prin care se susţine că prin modul în care a fost aplicată decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii a fost încălcată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel a făcut trimitere la decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii doar ca un argument suplimentar în susţinerea aplicării dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, faţă de dispoziţiile generale ale dreptului comun, raportat la categoria de imobile din care face parte şi cel în cauză.

Reţinerea aplicării dispoziţiilor speciale derogatorii de la dreptul comun nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Contrar a ceea ce susţine recurenta reclamantă, potrivit celor statuate în cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României, la care face trimitere chiar recurenta, aceasta nu are un bun actual, dedus din contestaţia înregistrată din 9 ianuarie 1968, faţă de măsura preluării imobilului conform Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanţelor statului şi atribuit în folosinţă întreprinderii de Gospodărie Locativă Raională.

În această hotărâre, C.E.D.O. statuează că

„135. (...) art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).

136. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, & 35, CEDO 2004-IX)."

Astfel, simpla formulare a unei contestaţii în timpul vechiului regim neurmată de restituirea bunului în proprietatea autoarei reclamantei nu echivalează cu existenţa unui bun actual în patrimoniul reclamantei. Dreptul de proprietate al autoarei reclamantei a încetat să existe la momentul în care bunul a fost preluat de regimul anterior în baza Decretului nr. 224/1951.

Legea nr. 10/2001 care prevedea restituirea în anumite condiţii a bunurilor preluate abuziv de către regimul anterior putea genera un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în patrimoniul reclamantei dacă aceasta întrunea condiţiile de restituire în natură a imobilului. Or, Legea nr. 10/2001 prevede restituirea în natură a imobilelor înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995 doar dacă s-a constatat nulitatea contractelor conform art. 45 din Legea nr. 10/2001 [art. 20 alin. (2) coroborat cu art. 18 alin. (1) lit. c) interpretat per a contrario].

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti la data de 30 martie 2007, aşa cum a fost restrânsă prin renunţarea la judecată din 26 aprilie 2011, reclamanta S.L. a solicitat să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953 ca fiind emisă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi urm. din Decretul nr. 224/1951 şi din Legea nr. 112/1995; nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului compus din vestibul, hol, trei camere, baie, oficiu, WC, debara, bucătărie, cămară, camera de serviciu, boxa de la subsol şi două balcoane în suprafaţă utilă de 114,05 mp., reprezentând o cotă indiviză de 9,84% din imobilul situat în Bucureşti, sector 1; să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 3 februarie 1997 ca fiind încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995.

În dispozitivul sentinţei se menţionează că a fost „respinsă, în rest, ca neîntemeiată cererea”, restul fiind reprezentat de capetele de cerere prin care se solicita să se constate nulitatea absolută a deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953, ca fiind emisă, cu încălcarea dispoziţiilor art. 4 şi urm. din Decretul nr. 224/1951 şi din Legea nr. 112/1995, şi nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului.

Din motivarea sentinţei rezultă că aceste capete de cerere au fost respinse întrucât cercetarea titlului statului, dacă a fost abuziv sau nu, se face în cadrul soluţionării notificării formulate de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, reclamanta a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului (consecinţă a nulităţii deciziei de preluare a imobilului în proprietatea statului) în directă legătură cu capătul de cerere privind constatarea nulităţii contractului, motivul de nulitate fiind acela că a fost vândut un imobil care a intrat fără titlu în proprietatea statului.

Atâta timp cât acest capăt de cerere a fost respins ca prescris în mod evident nu îşi mai găsea interes practic soluţionarea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, raportat şi la faptul că verificarea titlului statului, dacă a fost abuziv sau nu, se face în cadrul soluţionării notificării formulate de către reclamante în temeiul Legii nr. 10/2001. În cadrul acestei proceduri, dacă va fi nemulţumită de soluţia dată de unitatea deţinătoare, reclamanta va putea să conteste decizia în faţa instanţelor judecătoreşti. Astfel, prin soluţia dată în cauză asupra cererilor de constatare a nulităţii deciziei nr. 1304 din 19 octombrie 1953, şi a nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului nu i s-a încălcat dreptul de acces la instanţă, reclamanta având posibilitatea să conteste dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, dacă va fi nemulţumită de soluţionarea notificării sale, în faţa instanţelor prevăzute de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Având în vedere că soluţia de respingere a acestor capete de cerere este corectă, raportat la motivarea menţionată anterior reţinută de către instanţele de fond modificarea sentinţei doar sub aspectul respingerii acestor capete ca lipsite de interes în loc de neîntemeiate apare ca fiind doar de formă, fără un interes practic pentru recurentă, astfel că Înalta Curte a considerat că nu se impune admiterea recursului doar cu această finalitate.

Instanţa de apel nu a reţinut că ar fi trebuit urmată procedura prealabilă administrativă a Legii nr. 10/2001 înainte de formularea primelor două capete de cerere ci că verificarea titlului de preluare al statului se realizează în cadrul acelei proceduri prevăzută de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001. Or, obiectul prezentei acţiuni nu îl constituie soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 alin. (1) pct. 9 şi art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.L. împotriva deciziei nr. 322/A din 26 septembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3227/2013. Civil. Revendicare imobiliară....		ICCJ. Decizia nr. 3224/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

ICCJ. Decizia nr. 3225/2013. Civil

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 3225/2013. Civil