ICCJ. Decizia nr. 3280/2013. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3280/2013
Dosar nr. 11184/118/2011
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2013
Asupra recursului civil de faţă;
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 11184/118/2011 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanta Agenţia Domeniilor Statului a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A.P.A.S. SA, SC F. SA Medgidia constatarea de către instanţă a devenirii inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 800.889,86 lei din care 575.902,05 lei reprezentând redevenţa aferentă anilor 2000 - 2002 şi 224.987,80 lei penalităţi calculate până la data de 01 aprilie 2002, precum şi penalităţile calculate de la data de 01 aprilie 2002 până la data stingerii debitului.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că, în data de 22 aprilie 2002 s-a încheiat contractul de concesiune între părţi pentru exploatarea terenului agricol în suprafaţă de 2307 ha, convenţie în baza căreia pârâta îi datorează redevenţa începând cu anul agricol 2000 - 2001. Prin încheierea din data de 01 aprilie 2002 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva debitoarei SC F. SA Medgidia, reclamanta fiind înscrisă în tabelul definitiv al creanţelor, în clasa creditorilor bugetari cu o creanţă în cuantum de 9.026.834.552 lei vechi, însă nu a fost cuprinsă în planul de reorganizare. Prin încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Constanţa, instanţa a reţinut că întreg debitul cu care Agenţia Domeniilor Statului a fost înscrisă la masa credală aparţine în totalitate SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.
Reclamanta a mai susţinut că, solicitarea sa de constatare a devenirii inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune are în vedere prevederile H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenţiei Domeniilor Statului, în baza căreia i s-a schimbat regimul de finanţare din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, motiv pentru care înţelege să introducă acţiunea la instanţa de drept comun şi nu să folosească calea arbitrajului, care presupune achitarea unor taxe cu valori considerabile.
La cererea introductivă, reclamanta a anexat, în copii xerox: contractul de concesiune din 22 aprilie 2002, adresa din 15 martie 2011, fişele de calcul ale debitului, convocarea la conciliere, procesul-verbal din 11 ianuarie 2011, Încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009 a Tribunalului Constanţa, decizia civilă nr. 240/ COM din 18 februarie 2010 a Curţii de Apel Constanţa.
Pârâta Asociaţia Programul Acţiunilor Salariaţilor SC F. SA Medgidia a formulat note de şedinţă prin care a arătat că în baza dispoziţiilor art. 3434 alin. (2) lit. a) nu înţelege să se prevaleze de clauza compromisorie, cauza urmând a fi reţinută spre soluţionare de instanţa de drept comun.
Pârâta a invocat în instanţă la termenul de judecată din data de 05 martie 2012 excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că prin încheierea din data de 16 aprilie 2009 judecătorul sindic a reţinut, cu autoritate de lucru judecat că debitul a fost înlăturat din programul de plăţi prin chiar planul de organizare, care a stipulat că respectiva datorie nu incumbă debitoarei.
Pârâta a apreciat că redevenţa este o creanţă nefiscală, motiv pentru care prescripţia urmează regimul Decretului nr. 167/1958. Astfel, dreptul la acţiune pentru plata redeventei se naşte în ziua imediat următoare aceleia în care s-a împlinit termenul de plată suspensiv convenit de părţi în art. 5.3, iar clauza penală fiind o clauză accesorie odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind accesoriul.
Pârâta a conchis că, dreptul material la acţiune pentru plata redeventei aferente anilor 2000 - 2002 s-a stins prin prescripţie pentru fiecare rată trimestrială, datorată potrivit convenţiei părţilor la data de 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie, 31 decembrie din fiecare an, în perioada 31 martie 2003 - 31 decembrie 2005.
Prin Sentinţa civilă nr. 819 din 05 martie 2012 Tribunalul Constanţa, secţia II-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea devenirii inoperante a clauzei compromisorii, fapt pentru care a respins, ca lipsit de interes, acest capăt de cerere, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins în rest acţiunea ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, în baza materialului probator administrat în cauză, a reţinut următoarele,
Între părţi s-a încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 în baza căruia pârâtei Asociaţia Programul Acţiunilor Salariaţilor SC F. SA Medgidia îi revenea obligaţia plăţii unei redevenţe în schimbul transmiterii dreptului şi a obligaţiei de exploatare a terenului cu destinaţie agricolă în suprafaţă totală de 2.307 ha.( art. 2.1). Redevenţa anuală trebuia plătită în patru tranşe, respectiv: 5% până la 31 martie., 15% până la 30 iunie., 30% până la 30 septembrie şi 50% până la 31 decembrie (art. 5.3). Pentru executarea cu întârziere a plăţii redeventei, s-a prevăzut în contract (art. 5.7) obligaţia concesionarului Asociaţia Programul Acţiunilor Salariaţilor SC F. SA Medgidia de plată a penalităţilor de 15% pentru fiecare zi de întârziere.
Faţă de societatea SC F. SA a fost deschisă procedura insolvenţei prin încheierea din data de 01 aprilie 2002.
Instanţa de control judiciar Curtea de Apel Constanţa a reţinut cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 240/COM din 18 februarie 2010 că, astfel cum rezultă din dosarul de reorganizare judiciară al SC F.M. SA, prin încheierea nr. 5534 din 02 septembrie 2002 s-a menţionat că alături de alţi creditori şi A.D.S. Bucureşti a fost de acord cu planul de reorganizare a debitoarei SC F. SA, judecătorul sindic dispunând şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor.
Planul de reorganizare al SC F. SA a fost confirmat prin sentinţa civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002 a judecătorului sindic, acesta fiind publicat anterior în M.O. 1188 din 05 iulie 2002, în cuprinsul său arătându-se expres că datoria de plată a redevenţei decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S. SA, iar nu a societăţii, contractul de concesiune fiind încheiat între ADS şi Asociaţia SC P.A.S.F. SA, în calitate de acţionar majoritar. Consecinţa a fost aceea că ADS a fost exclus dintre creditori.
Prin urmare, s-a statuat pe cale judecătorească că obligaţia de plată a redevenţei incumbă Asociaţiei PAS, iar nu societăţii SC F. SA.
Din perspectiva naturii creanţei afirmate de titularul cererii, se constată că aceasta nu are un caracter fiscal, nefiind aplicabile dispoziţiile din Codul de procedură fiscală în materia prescripţiei extinctive, întrucât, astfel cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prevederile Codului de procedură fiscală se aplică numai subiecţilor fiscali (decizia civilă nr. 602 din 09 februarie 2011 a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie raportat la decizia nr. 61 din 24 septembrie 2007 a aceleiaşi instanţe dată în cadrul unui recurs în interesul legii). Or, chiar dacă Agenţia Domeniilor Statului este o instituţie finanţată integral de la bugetul de stat, iar veniturile încasate se fac venituri la bugetul de stat, reclamanta nu devine un subiect de drept fiscal în sensul dispoziţiilor art. 17 C. proc. fisc. Pe cale de consecinţă, termenul general de prescripţie al dreptului material de acţiune este cel de 3 ani instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 (dispoziţiile Noului cod civil nefiind incidente în cauză raportat la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011).
Potrivit dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958 „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul ” .
Instanţa a apreciat că, data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, este 09 septembrie 2002, când a fost dată sentinţa civilă nr. 5637 a Tribunalului Constanţa de confirmare a Planului de reorganizare al SC F. SA (acesta fiind publicat anterior în M.O. 1188 din 05 iulie 2002), în cuprinsul său arătându-se expres că datoria de plată a redevenţei decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a A.P.A.S., iar nu a societăţii SC F. SA, dată după care reclamanta a rămas în pasivitate.
Termenul de prescripţie se împlineşte la data de 09 septembrie 2005 (respectiv 30 septembrie 2005 şi 31 decembrie 2005 pentru redevenţa pretinsă pentru anul 2002), fără intervenţia nici unei cauze de întrerupere a prescripţiei.
Instanţa nu a reţinut susţinerea reclamantei că prin plata efectuată la data de 27 septembrie 2010 conform extrasului de cont depus la dosar a fost întrerupt termenul de prescripţie, întrucât, pe de o parte, plata a intervenit după împlinirea termenului de prescripţie, iar, pe de altă parte, aceasta este efectuată de SC F. SA şi nu poate fi interpretată ca o recunoaştere a debitului potrivit dispoziţiilor art. 16 Decretul nr. 167/1958 de către pârâta din prezenta cauză.
Referitor la prescripţia dreptului la acţiune în privinţa penalităţilor de întârziere s-a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ potrivit cărora „Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii”.
Asupra excepţia lipsei de interes a capătului de cerere având ca obiect constatarea de către instanţă a devenirii inoperante a clauzei compromisorii înscrisă la art. 11.1, Cap. 11 din contractul de concesiune, s-a constatat următoarele:
În baza dispoziţiilor art. 3434 C. proc. civ. „în cazul în care părţile în proces au încheiat o convenţie arbitrală, pe care una dintre ele o invocă în instanţa judecătorească, aceasta îşi verifică competenţa.
Instanţa va reţine spre soluţionare procesul dacă:
a) pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nici o rezervă întemeiată pe convenţie arbitrală”.
Interesul constituie una din condiţiile de exerciţiu al dreptului la acţiune şi a fost definit în doctrină ca fiind folosul practic urmărit de cel care a pus în mişcare acţiunea civilă, în oricare din formele procedurale ce intră în conţinutul acesteia.
Având în vedere declaraţia pârâtului în sensul că, nu înţelege să se prevaleze de clauza compromisorie, nu se poate reţine că promovarea capătului de cerere menţionat, atacat îi aduce reclamantei un avantaj legal, excepţia lipsei de interes a fost admisă, cu consecinţa respingerii capătului de cerere ca fiind lipsit de interes.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel A.D.S. Bucureşti criticând-o ca netemeinică şi nelegală învederând faptul că, A.D.S. şi SC F. SA au încheiat contractul de concesiune din 27 aprilie 2000 prin negociere directă privind concesionarea terenurilor agricole aparţinând domeniului public sau privat al statului, conform art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 198/1999, obiectul constând în suprafaţa de 2.321 ha situată în perimetrul localităţilor Mircea-Vodă şi Medgidia, jud. Constanţa.
La data de 9 septembrie 2002 prin sentinţa civilă nr. 5637 s-a confirmat planul de reorganizare al SC F. SA, iar la data de 20 ianuarie 2003 a fost depus tabelul definitiv al creanţelor debitoarei, aceasta fiind menţionată la poziţia 4 cu o creanţă de 9.026.834.552 lei vechi.
Întrucât debitul A.D.S. nu a fost contestat de debitoare sau ceilalţi creditori, în termenul legal acesta a rămas nemodificat până în prezent.
În anul 2002 pentru suprafaţa de 2.307 ha teren agricol a fost încheiat contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 între A.D.S. şi SC A.S.P.A.S.F. SA în data de 10 aprilie 2004 a fost încheiat Actul adiţional nr.1 la contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 prin care este modificat art. 1 în sensul că SC F. SA a devenit parte contractantă având calitatea de concesionar.
În conformitate cu art. 5 din actul adiţional nr. 1 din 10 aprilie 2004, SC F. SA trebuie să achite redevenţa începând cu data de 1 octombrie 2000 fapt acceptat şi de reclamantă prin semnarea fără obiecţiuni a actului.
Astfel în mod greşit instanţa a reţinut că în cauza de faţă este aplicabil termenul general de 3 ani, care începe a curge de la data de 09 septembrie 2002 şi se împlineşte la data de 9 septembrie 2005.
În prezenta cauză este aplicabil termenul general de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 121 din O.G. nr. 92/2003 deoarece veniturile încasate de reclamantă se fac venituri la bugetul de stat.
Potrivit H.G. nr. 1503/2009 privind organizarea A.D.S. adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009 s-a schimbat regimul de finanţare al A.D.S. respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.
Potrivit art.1 alin. (2) C. proc. fisc., prezentul cod se aplică şi pentru administrarea drepturilor vamale, precum şi pentru administrarea creanţelor provenind din contribuţii, amenzi şi alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii în măsura în care prin lege nu se prevede altfel.
Bugetul general consolidat este definit de Legea nr. 500/2002 ca fiind ansamblul bugetelor componente ale sistemului bugetar, agregate şi consolidate pentru a forma un întreg.
Legiuitorul a înţeles să aplice prezentul cod de procedură fiscală creanţelor care se fac venituri la bugetul de stat, fără a face distincţie în funcţie de calitatea persoanei contribuabilului, respectiv bugetar ori extrabugetar.
Veniturile încasate de reclamantă după scăderea tuturor cheltuielilor de organizare şi funcţionare se fac venituri la bugetul de stat, şi, astfel, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere acest drept.
În mod greşit instanţa de fond a considerat că în prezenta cauză data de la care începe să curgă termenul de prescripţie este de 09 septembrie 2002 când a fost dată sentinţa civilă nr. 5637 a Tribunalului Constanţa de confirmare a planului de reorganizare al SC F. SA.
Într-adevăr în planul de reorganizare al SC F. SA se menţionează că datoria de plată a redevenţei decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este al SC A.P.A.S.F. SA, însă abia la data de 16 aprilie 2009 prin încheierea din Dosarul civil nr. 62/118/2002 Tribunalului Constanţa a dispus irevocabil că întreg debitul cu care reclamanta era înscrisă la masa credală aparţine în totalitate SC A.P.A.S.F. SA.
Abia de la acest moment s-a născut dreptul material la acţiune al reclamantei împotriva pârâtei pentru a recupera debitul în cauză.
Chiar dacă s-ar accepta varianta conform căreia termenul de prescripţie ar începe a curge de la data de 09 septembrie 2002 dată la care s-a dispus deschiderea procedurii de reorganizare urmează a observa că dreptul material la acţiune al reclamantei nu s-a prescris deoarece cursul acestuia a fost, pe de o parte, suspendat, iar, pe de altă parte, întrerupt.
Cazul de suspendare a cursului prescripţiei este reprezentat de forţa majoră care a împiedicat ADS să întreprindă acte de întrerupere a cursului prescripţiei. Apelanta reclamantă nu a putut să-şi realizeze dreptul pe calea dreptului comun deoarece a intervenit deschiderea procedurii de reorganizare a debitoarei de la această dată, singura posibilitate pentru recuperare fiind înscrierea la masa credală.
Cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie sunt reprezentate de actele emise de administratorul judiciar al debitorului SC F. SA precum şi nenumăratele plăţi efectuate de acesta pe parcursul derulării contractului de concesiune din 22 aprilie 2002.
Intimata pârâtă nu a fost reprezentată la judecarea apelului şi nu a formulat întâmpinare.
Prin decizia civilă deciziei civile nr. 102 din 28 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului împotriva sentinţei civile nr. 819 din 5 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Constanţa în Dosar nr. 11184/118/2011.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Constanţa s-a întemeiat pe următoarele considerente:
Atât timp cât nici o parte nu doreşte aplicarea convenţiei arbitrale, rezultă în mod clar lipsa de interes în susţinerea unei acţiuni care să constate inoperativitatea unui clauze nedorite.
În ce priveşte critica greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita plata redevenţei aferentă anilor 2000-2002, instanţa a considerat-o neîntemeiată.
în capitolul 5 din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 părţile au prevăzut modalitatea de plată a redevenţei datorată începând cu anul agricol 2000-2001, în sensul plăţii în patru tranşe: 5% până la 31 martie, 15% până la 30 iunie, 30% până la 30 septembrie şi 50% până la 31 decembrie.
Prin art. 1 din O.G. nr. 92/2003 se reglementează sfera de aplicare a Codului de procedură fiscală.
Reclamanta în cererea de chemare în judecată afirmă faptul că a ales demersul judiciar la instanţa de drept comun deoarece potrivit H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenţie Domeniilor Statului adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, i s-a schimbat regimul de finanţare, respectiv, din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.
Pretenţiile solicitate prin acţiune fiind anterioare anului 2009, instanţa de apel consideră că în cauză nu devin aplicabile dispoziţiile codului de procedură fiscală, creanţele rezultate din neplata redevenţei nefiind creanţe bugetare.
Neavând caracterul unor creanţe fiscale, nu devin incidente în cauză nici dispoziţiile speciale referitoare la prescripţia extinctivă, respectiv art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în sensul că, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.
În cazul de faţă instanţa de fond în mod corect a făcut aplicarea dispoziţiilor generale în materie de prescripţie extinctivă, respective Decretul nr. 167/1958.
Astfel, potrivit art. 7, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului precum şi în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept.
Dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.
Raportând dispoziţiile contractuale prevăzute în cap.5 din contractul de concesiune la dispoziţiile legale prezentate mai sus, instanţa consideră că prescripţia dreptului de a cerere plata redevenţei aferentă anilor 2000-2002 începe a curge potrivit celor patru tranşe stabilite la 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie şi 31 decembrie 2002.
Planul de reorganizare a debitorului SC F. SA a fost confirmat prin Sentinţa civilă nr. 5637 din 9 septembrie 2002 a judecătorului sindic şi a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 1188 din 5 iulie 2002.
În condiţiile în care apelanta reclamantă avea la cunoştinţă atât dispoziţiile contractuale cât şi cele prevăzute în hotărârile judecătoreşti prezentate, în mod nejustificat a promovat acţiunea de faţă la data de 10 august 2011 cu mult peste împlinirea termenului de prescripţie.
Invocând dispoziţiile art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, apelanta reclamantă indică drept caz de forţă majoră care a împiedicat-o să facă acte de întrerupere, intrarea debitoarei SC F. SA în procedura reorganizării judiciare, critică ce a fost respinsă deoarece, pe de o parte, cazul de forţă majoră este un eveniment imprevizibil şi insurmontabil, iar pe de altă parte, procedura insolvenţei a vizat pe SC F. SA şi nu pe intimata pârâtă SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Agenţia Domeniilor Statului înregistrat sub nr. unic 11184/118/2011 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
A criticat decizia recurată pentru nelegalitate şi netemeinicie, recurenta considerând că s-a nesocotit materialul probator administrat în cauză din care rezultă fără putinţă de tăgadă temeinicia cererii de chemare în judecată şi incidenţa prevederilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-reclamantă a prezentat obiectul şi motivele de fapt şi de drept expuse în cuprinsul cererii de chemare în judecată după care a indicat soluţiile pronunţate de instanţa de fond şi de apel şi considerentele reţinute în fundamentarea hotărârilor adoptate.
Prima critică adusă deciziei recurate se referă la greşita reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 privind termenul de prescripţie de 3 ani şi modul de calcul al acestui termen.
Consideră că în cauză este aplicabil termenul general de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/ 2003 deoarece veniturile încasate se varsă la bugetul de stat.
De asemeni a invocat H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenţiei Domeniilor Statului adoptată în baza Legii nr. 329/2009, prin care s-a schimbat regimul de finanţare al Agenţiei Domeniilor Statului, respectiv din instituţie finanţată integral din venituri proprii în instituţie finanţată integral de la bugetul de stat.
A mai invocat prevederile art. 1 alin. (2) din Codul de procedură fiscală care nu fac distincţie în funcţie de calitatea contribuabilului şi dispoziţiile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 referitoare la termenul de 5 ani pentru prescripţia dreptului de a cere executarea silită a creanţelor bugetare.
A subliniat că veniturile încasate de A.D.S. după scăderea tuturor cheltuielilor de organizare şi funcţionare se fac venituri la bugetul de stat şi astfel, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, dreptul de a cere executarea silită a creanţelor bugetare se prescrie în termen de 5 ani de la data încheierii anului financiar în care a luat naştere acest drept.
Sub aspectul momentului care marchează începutul termenului de prescripţie arată că în mod greşit instanţa a considerat că în cauză data la care începe să curgă termenul de prescripţie este data de 09.09.2002, când a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 5637/2002 a Tribunalului Constanţa, de confirmare a planului de reorganizare a SC F. SA, în cuprinsul căruia s-a menţionat că datoria de plată a redevenţei decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S.SA iar nu a SC F. SA.
În acest sens arată că în planul de reorganizare al SC F. SA s-a menţionat că datoria de plată a redevenţei decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S.F. SA.
La data de 16 aprilie 2009 prin încheierea pronunţată în Dosarul nr. 62/118/2002, instanţa a dispus irevocabil, că întreg debitul cu care A.D.S. s-a înscris la masa credală, aparţine în totalitate SC A.P.A.S.F. SA Medgidia.
În aceste condiţii, recurenta susţine că dreptul material la acţiune împotriva intimatei-pârâte SC A.P.A.S.F. SA Medgidia s-a născut abia la data de 16 aprilie 2009.
Recurenta motivează că şi în situaţia reţinută de instanţa de fond, referitoare la data de 09 septembrie 2002, ca fiind momentul de început al termenului de prescripţie, în cauză, dreptul material la acţiune nu s-a prescris deoarece termenul de prescripţie a fost suspendat şi întrerupt.
În ceea ce priveşte suspendarea cursului prescripţiei a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 care prevede că se suspendă cursul prescripţiei „cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere ” . A precizat că, reprezintă caz de forţă majoră, faptul că a intervenit deschiderea procedurii reorganizării debitoarei SC F. SA la data de 09 septembrie 2002 şi astfel, nu a putut să-şi realizeze creanţa pe calea dreptului comun, singura posibilitate prevăzută de lege pentru recuperarea debitului fiind înscrierea la masa credală a SC F. SA.
Sub aspectul cauzei de întrerupere a termenului de prescripţie a arătat că pe parcursul derulării contractului de concesiune din 22 aprilie 2002 au fost efectuate nenumărate plăţi, atât înainte de împlinirea termenului de prescripţie cât şi după acest moment, ultima încasare fiind în data de 27.09.2010, conform tabelului prezentat în cererea de chemare în judecată.
Pentru motivele mai sus arătate solicită admiterea recursului.
În drept, a invocat art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Legea nr. 268/2001, O.U.G. nr. 147/2002, O.G. nr. 92/2003, Decretul 167/1958, H.G. nr. 1503/2009, Legea nr. 329/2009, contractul de concesiune.
Intimata-pârâtă, SC A.P.A.S.F. SA Medgidia nu a formulat întâmpinare.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta-reclamantă A.D.S. a solicitat, prin cererea de chemare în judecată, obligarea pârâtei-intimate la plata sumei de 800.889,86 lei RON din care suma de 575.902,05 lei RON reprezintă redevenţa aferentă anii 2000 - 2002 şi suma de 224.987,80 RON reprezintă penalităţi de întârziere calculate până la data de 01 aprilie 2002, în baza contractului de concesiune din 22 aprilie 2002.
Instanţa de fond a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea în temeiul acestei excepţii. Instanţa de apel a menţinut hotărârea pronunţată de instanţa de fond.
Motivul de recurs referitor la stabilirea greşită a termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 este neîntemeiat.
În cauză, suma solicitată cu titlu de redevenţa pentru folosirea şi exploatarea terenului de către intimata-pârâtă SC A.P.A.S.F. SA Medgidia în decursul anilor 2000 - 2002 nu are natura unei creanţe fiscale pentru a fi incidente prevederile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi implicit dispoziţiile speciale referitoare la prescripţia extinctivă prevăzute de art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale în termen de 5 ani.
Prin încheierea contractului de concesiune în anul 2002 nu s-a născut un raport de drept fiscal între recurenta-reclamantă A.D.S. şi intimata-pârâtă SC A.P.A.S.F. SC Medgidia. Actul încheiat este unul bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi şi obligaţii reciproce, precum preţul şi celelalte obligaţii care nu pot fi incluse în categoria impozitelor sau taxelor. în speţă nu este vorba de o creanţă fiscală ci de sume rezultând dintr-o obligaţie contractuală supusă normelor generale din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiune.
Schimbarea regimului de finanţare al recurentei A.D.S. şi reorganizarea acestei agenţii în temeiul Legii nr. 329/2009 şi a H.G. nr. 1503/2009 nu pot avea consecinţe asupra creanţei deţinute împotriva pârâtei în baza unui raport juridic născut în anii 2000 - 2002, anterior reorganizării A.D.S., ştiut fiind că orice lege nouă reglementează numai situaţiile ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica raportului juridic ce a generat o creanţă, pentru care s-a împlinit termenul de prescripţie la data apariţiei contextului legal invocat.
Recurenta-reclamantă nu a fost în măsură să demonstreze că sumele ce reprezintă redevenţă din contractul de cesiune au natura unor creanţe fiscale.
În acest cadru, în mod corect instanţele de fond şi de apel au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 referitoare la termenul general de prescripţie de 3 ani.
Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că termenul de prescripţie prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 a început să curgă, în cauza dedusă judecăţii, la data de 16 aprilie 2009.
Recurenta-reclamantă susţine că acesta este momentul care marchează începutul termenului de prescripţie de 3 ani, în considerarea faptului că la această dată s-a pronunţat încheierea nr. 2867 din 16 aprilie 2009, în Dosarul nr. 62/118/2002 a Tribunalului Constanţa prin care s-a reţinut că debitorul obligaţiei de plată din contractul de concesiune este SC A.P.A.S.F. SA Medgidia şi nu debitoarea în insolvenţă, SC F. SA.
Este neîntemeiată această susţinere deoarece problema titularului obligaţiei de plată a redevenţei a fost tranşată prin sentinţa civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002 a Tribunalului Constanţa prin care s-a confirmat planul de reorganizare al SC F. SA şi s-a stabilit că datoria de plată a redevenţei decurgând din contractul de concesiune din 22 aprilie 2002 este a SC A.P.A.S. SA şi nu a societăţii în insolvenţă SC F. SA Planul de reorganizare al SC F. SA a fost publicat în Monitorul Oficial nr.1188 din 05 iulie 2002, anterior confirmării, prin Sentinţa civilă nr. 5637 din 09 septembrie 2002. S-a făcut menţiunea expresă în planul de reorganizare, confirmat de judecătorul-sindic, prin hotărârea mai sus precizată că datoria de plată din contractul de concesiune, este a SC A.P.A.S. SA şi nu a societăţii, iar recurenta A.D.S. a fost înlăturată din categoria creditorilor pentru creanţa izvorâtă din contractul de concesiune.
Rezultă, astfel, că recurenta-reclamantă a cunoscut, fără echivoc, faptul că intimata-pârâtă este titularul obligaţiei de plată a redevenţei la data de 09 septembrie 2002.
Prin art. 5.2 din contractul de concesiune părţile au convenit că redevenţa se datorează începând cu anul agricol 2000-2001 iar prin art. 5.3. s-a stabilit că redevenţa anuală se va plăti în patru tranşe trimestriale scadente la 31 martie, 30 iunie, 30 septembrie şi 31 decembrie.
Raportat la datele de mai sus, astfel cum au fost prevăzute în convenţia părţilor, rezultă că ultima tranşă de plată a redevenţei a devenit scadentă la 31 decembrie 2002 termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit cel mai târziu la data de 31 decembrie 2005.
Cum recurenta-reclamantă a promovat acţiunea la data de 05 august 2011, în mod corect s-a reţinut întemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Nici motivul de recurs prin care se invocă faptul că a intervenit suspendarea şi întreruperea cursului prescripţiei nu poate fi primit.
împrejurarea că SC F. SA societate la care asociaţia-pârâtă este acţionar se află în procedura insolvenţei şi că, s-a înregistrat iniţial creanţa în această procedură, nu poate fi asimilată cu o cauză de forţă majoră de natură să conducă la suspendarea cursului prescripţiei extinctive. Este adevărat că dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei prevăd că deschiderea procedurii suspendă orice termen de prescripţie a acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra debitoarei. Această ipoteză nu poate fi extinsă asupra situaţiei recurentei deoarece aceasta deţine o creanţă împotriva SC A.P.A.S.F. SA Medgidia şi nu împotriva SC F. SA, aceasta din urmă aflată în procedura specială a insolvenţei.
Cât priveşte întreruperea cursului prescripţiei prin efectuarea unor plăţi parţiale, în mod corect s-a reţinut că în cauză nu s-a dovedit efectuarea vreunui act de natură să întrerupă cursul prescripţiei în interiorul termenului de 3 ani.
Pretinsa plată efectuată după împlinirea termenului de prescripţie nu produce efecte asupra prescripţiei deja împlinite.
Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. recursul este nefondat, urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Agenţia Domeniilor Statului împotriva deciziei civile nr. 102/2012 din 28 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3260/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 3799/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
