ICCJ. Decizia nr. 3320/2013. Civil. Actiune în daune contractuale. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3320/2013
Dosar nr. 4920/1/2012
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe, contestatoarea A.V.A.S. a formulat contestaţie în anulare împotriva decIziei civile nr. 106 din 19 ianuarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă.
În motivarea contestaţiei în anulare, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs nu a analizat motivul II de recurs, relativ la modul de soluţionare a cererii privind obligarea pârâtelor la plata sumei de 452.538,84 euro, calculată conform clauzei penale 19.1 din contract, ca urmare a nerespectării obligaţiei asumate prin caluza 10.11 lit. c).
La termenul de judecată din data de 16 octombrie 2013, instanţa, a pus în discuţie excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de intimata SC C. SA Buzău, prin întâmpinare, în raport de natura criticilor formulate.
Analizând, cu prioritate, excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, se constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 13540 din 25 noiembrie 2009, secţia a Vl-a comercială, a Tribunalului Bucureşti a admis în parte acţiunea reclamantei A.V.A.S. şi a dispus obligarea pârâtelor SC C. SA şi SC A.I. SRL la plata sumei de 70.800 euro, echivalentul în lei la cursul B.N.R. din data plăţii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 13.7 din contract, părţile au condiţionat expres considerarea ca realizată a investiţiei pentru protecţia mediului de transmiterea către A.V.A.S, în termen de 30 de zile lucrătoare de la data împlinirii termenului scadent, a unui certificat emis în acest scop de cenzorii societăţii sau de o firmă specializată de audit, certificat transmis la data de 26 august 2009, cu depăşirea termenului convenit, astfel că investiţia pentru protecţia mediului aferent anului V nu poate fi considerată ca realizată în termen, devenind aplicabilă clauza penală convenită la art. 13.8 şi 15.5. din contract,
În baza art. 969 - art. 970 C. civ., pârâtele datorând penalităţi de 20% din valoarea investiţiilor în sumă de 354.000 euro, respectiv datorând suma de 70.800 euro.
În ceea ce priveşte solicitarea reclamantei de obligare a pârâtelor la plata sumei de 452.538,84 euro, calculată potrivit clauzei 19.1, ca urmare a nerespectării obligaţiei asumate prin clauza 10.11 lit. c) din contract, prima instanţă a apreciat-o ca neîntemeiată deoarece reclamanta nu a făcut dovada, conform art. 1169 C. civ., că societatea privatizată SC C. SA înregistrează datorii către vânzătoarea A.V.A.S., numai în acest caz fiind aplicabilă clauza penală cuprinsă în art. 19.1.
Prin Decizia comercială nr. 250 din 7 iunie 2011, secţia a V-a comercială, a Curţii de Apel Bucureşti a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.V.A.S., împotriva sentinţei primei instanţe şi a admis apelurile declarate de pârâtele SC A.I. SRL şi SC C. SA, împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea ca nefondată şi a obligat apelanta-reclamantă A.V.A.S. la plata către apelanta-pârâtă SC A.I. SRL a sumei de 3.522,52 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei pronunţate în apel a formulat recurs reclamanta A.V.A.S., invocând motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 106 din 19 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, s-a admis recursul formulat de reclamanta A.V.A.S. împotriva Deciziei comerciale a secţiei a V-a comercială, a Curţii de Apel Bucureşti nr. 50 din 7 iunie 2011, s-a modificat în parte decizia recurată în sensul că s-au respins apelurile pârâtelor şi s-au menţinut în rest dispoziţiile deciziei.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că potrivit art. 13.7 din contract, investiţia de mediu asumată de cumpărător se consideră a fi realizată dacă cumpărătorul transmite vânzătorului în termen de 30 de zile lucrătoare de la scadenţa fiecărui termen prevăzut în anexa 5 un certificat emis în acest scop de cenzori sau auditor, însoţit, în mod obligatoriu, de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu care să ateste atât realizarea obligaţiilor de mediu, cât şi realizarea prevederilor programului de conformare din Avizul de mediu pentru privatizare din 14 mai 2003.
Or, în adevăr, câtă vreme s-a constatat neîndeplinirea menţionatei obligaţii, investiţia pentru protecţia mediului nu poate fi considerată a fi realizată la termen, împrejurare ce atrage răspunderea contractuală astfel cum aceasta a fost convenită de părţi, devenind, aşadar, aplicabilă clauza penală consimţită de părţi la art. 13.8 şi 15.5 din contract.
Este necesar de precizat că art. 13.7 trebuie interpretat coroborat cu art. 13.6, acesta din urmă stabilind natura obligaţiei, iar art. 13.7 stipulând condiţiile în care obligaţia se consideră îndeplinită; penalităţile prevăzute de art. 13.8 nu se calculează, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, doar prin raportare la art. 13.6, ci şi prin coroborare cu art. 13.7, respectiv în acele condiţii în care se consideră investiţia ca fiind realizată.
Din analiza coroborată a celor trei texte contractuale a rezultat că în perioada dintre scadenţa obligaţiei de investiţie şi data îndeplinirii condiţiilor pentru ca respectiva investiţie să fie considerată ca îndeplinită, pârâtele datorează penalităţile de întârziere.
În raport cu aspectele arătate, instanţa de recurs a subliniat, de asemenea, şi sensul în care statuează principiile cuprinse în art. 969 şi art. 970 C. civ., invocate de însăşi recurenta-reclamantă, potrivit cărora convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi trebuie executate cu bună-credinţă, obligând nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
Mai mult, este necesar de menţionat că art. 977 C. civ., de asemenea evidenţiat de recurenta-reclamantă, prevede că interpretarea contractelor se face după intenţia comună a pârtilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs a formulat contestaţie în anulare A.V.A.S., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 C. proc. civ.
În drept, potrivit prevederilor art. 318 C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."
Arătând că hotărârea instanţei de recurs poate fi retractată când instanţa „a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare", textul are în vedere acele situaţii în care partea, prin recursul declarat, fie sub forma enunţiativă, fie prin dezvoltarea criticilor, a înţeles să invoce mai multe din motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., iar instanţa, din greşeală, a analizat doar parte dintre acestea.
În atare situaţie, partea este îndreptăţită ca, pe calea contestaţiei în anulare, să obţină răspuns şi la motivul/motivele de casare ori de modificare pe care instanţa de recurs a omis a le examina prin decizia pronunţată.
Art. 318 alin. (1) teza a doua C. proc. civ. se referă la omisiunea de a examina motivul de recurs iar nu argumentele de fapt sau de drept invocate de parte. Contestaţia este inadmisibilă în cazul în care instanţa de recurs a grupat argumentele pentru a răspunde la motivul de recurs printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproşa omisiunea de a cerceta motivul.
În speţă, verificând lucrările dosarului, se constată că prin memoriul de recurs, contestatoarea a invocat două dintre motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei pronunţate de instanţa de apel în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă şi respingerii apelurilor pârâtelor şi, pe fond obligarea pârâtelor la plata sumei de 70.800 euro cu titlu de penalitate investiţie de mediu anul V şi la plata sumei de 452.538, 84 euro cu titlu de penalitate neîndeplinire a obligaţiei de aprobare în adunarea generală a acţionarilor, a datoriilor ce nu au fost şterse prin ordin comun în termen de 90 de zile lucrătoare, în baza clauzelor contractuale arătate prin acţiune.
Având în vedere dezvoltarea criticilor expuse prin motivul de recurs indicat a nu fi fost cercetat, relativ la încălcarea prevederilor art. 969-970 C. civ. în soluţionarea capătului de cerere având ca obiect plata de către societăţile pârâte a sumei de 452.538,84 euro (calculată conform clauzei 19.1 din contract, ca urmare a nerespectării obligaţiei asumate prin clauza 10.11 lit. c), Înalta Curte reţine că a doua teza a art. 318 C. proc. civ. are în vedere omisiunea de a examina unul din motivele de casare sau de modificare a hotărârii prevăzute de art. 304 din acelaşi cod, însă analiza acestora poate fi făcută şi prin considerente comune.
Pe cale de consecinţă, se observă că în justificarea pretenţiei de anulare a hotărârii atacate, contestatoarea reiterează critica formulată şi pe calea recursului, făcând confuzie între motivul de recurs invocat, a cărui admitere a determinat modificarea în parte a deciziei instanţei de apel, respectiv art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi argumentele subsumate acestui motiv de recurs.
Contestatoarea, critică, practic, modalitatea în care instanţa de recurs a motivat aceasta decizie, dar instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei în anulare, nefiind instanţă de control judiciar, nu poate interveni şi sancţiona, din punct de vedere legal, acest pretins neajuns procesual, fiind vorba de o interpretare a dispoziţiilor legale în speţă, deci, cel mult, de o greşeală de judecată.
Astfel, instanţa de recurs a reţinut, faţă de situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, pe baza probelor administrate, că "în raport cu evocatele aspecte, Înalta Curte urmează să examineze decizia atacată din perspectiva greşitei interpretări de către instanţa de apel a contractului cu privire la investiţia de mediu", acesta fiind aspectul de nelegalitate pe care instanţa l-a găsit întemeiat.
În acest context, neanalizarea tuturor motivelor invocate de recurentul-reclamant nu se datorează unei omisiuni săvârşite din greşeală de instanţă, ci a avut un caracter deliberat, iar considerentul pentru care instanţa de recurs a procedat în acest mod nu poate fi cenzurat pe calea contestaţiei în anulare, deoarece aceasta cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 318 teza ultimă C. proc. civ., motiv pentru care va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A.V.A.S. împotriva Deciziei nr. 106 din 19 ianuarie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a ll-a civilă, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3311/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3322/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs → |
|---|
