ICCJ. Decizia nr. 3325/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3325/2013
Dosar nr. 3603/85/2009
Şedinţa publică de la 16 octombrie 2013
Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată în Dosarul nr. 3603/85/2009 al Tribunalului Sibiu, precizată ulterior, D.G.F.P. Sibiu, în numele şi pentru pârâtul Statul Român prin M.F.P. a solicitat lămurirea şi completarea dispozitivului sentinţei comerciale nr. 953/2010 a Tribunalului Sibiu, prin indicarea obligaţiei de plată a fiecăruia dintre pârâţii A.V.A.S. şi Statul Român prin M.F.P.
În motivarea cererii, întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., a invocat că, la redactarea hotărârii, instanţa de fond a omis să stabilească obligaţia fiecărui pârât, impunându-se îndreptarea acestei omisiunii deoarece organul fiscal este în imposibilitate de a pune în executare hotărârea.
Susţine că s-a reţinut culpa pârâtei A.V.A.S., în proporţie de 100 %, motiv pentru care instanţa de fond a conchis că va fi obligată la despăgubiri, precum şi la cheltuieli de judecată, doar prin Decizia nr. 112/ A din 15 octombrie 2010 pronunţată în apel constatându-se că obligaţia M.F.P., ca şi reprezentant al statului, este subsidiară celei a A.V.A.S., neoperând solidaritatea între pârâte.
Prin încheierea din 19 martie 2013, Tribunalul Sibiu a respins cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei comerciale nr. 953/2010, reţinând în considerente că este neîntemeiată întrucât, potrivit art. 324 alin. (6) din Legea nr. 88/1997, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acţiuni, Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor prevăzute în art. 324 inclusiv cea privind îndeplinirea de către A.V.A.S. a obligaţiei de despăgubire.
S-a constatat că ambele pârâte s-au opus îndeplinirii obligaţiei de despăgubire, iar Curtea de Apel Alba lulia, în Decizia nr. 112/ A din 15 octombrie 2010, prin care a soluţionat apelul declarat împotriva sentinţei nr. 953/2010 a Tribunalului Sibiu, a reţinut că obligaţia M.F.P., în calitate de reprezentant al Statului, este subsidiară celei a A.V.A.S., neoperând solidaritatea între pârâte în îndeplinirea obligaţiei de despăgubire.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel D.G.F.P. Sibiu, în numele şi pentru pârâtul Statul Român prin M.F.P. care a solicitat modificarea încheierii, în sensul admiterii cererii aşa cum a fost formulată.
Prin Decizia nr. 40 din 19 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă, s-a respins apelul declarat de pârâta D.G.F.P. Sibiu împotriva încheierii din 19 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosar nr. 3603/85/2009; s-a respins cererea intimatei SC P. SA Mediaş de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.
În motivarea acestei decizii, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Pârâtul Statul Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Sibiu a solicitat, prin cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ., lămurirea şi completarea dispozitivului unei hotărâri împotriva căreia s-a exercitat atât apelul, cât şi recursul.
Dacă, în conţinutul sentinţei comerciale nr. 953/C/2010, s-a prevăzut obligarea pârâţilor A.V.A.S. şi Statul Român prin M.F.P. la plata de despăgubiri în favoarea reclamantei, caracterul subsidiar al obligaţiei de despăgubire a Statului Român a fost menţionat în cuprinsul Deciziei nr. 112/ A din 15 octombrie 2010 a Curţii de Apel Alba lulia, în justificarea respingerii criticii privind lipsa de calitate procesuală pasivă a acestei părţi.
Această critică, reiterată şi în faţa instanţei de recurs, a fost respinsă prin Decizia nr. 1503/2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se expres că obligaţia de garantare a acestui pârât rezultă din dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999.
Întrucât o obligaţie subsidiară, de garantare, devine efectivă numai în condiţiile în care, din anumite motive, despăgubirea la care are dreptul persoana îndreptăţită nu poate fi obţinută de la persoana care este, sau după caz, ar fi îndatorată, în primul rând să o acorde, prin cererea respinsă de instanţa de fond se reiterează, în fapt, criticile care au fost analizate prin hotărârile instanţelor de control judiciar, vizând întinderea obligaţiei sale de despăgubire.
În măsura în care caracterul subsidiar, iar nu în solidar cu A.V.A.S., a obligaţiei apelantului a fost stabilit clar, instanţa de apel a apreciat că, în mod judicios, a fost respinsă cererea formulată în temeiul art. 2811 C. proc. civ., prin care se solicita lămurirea dispozitivului în sensul dorit de pârât, soluţia fiind menţinută prin respingerea apelului ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 296 C. proc. civ.
Cererea intimatei SC P. SA Mediaş de acordare a cheltuielilor de judecată în apel a fost respinsă ca nedovedită, la dosar nefiind depusă dovada efectuării acestor cheltuieli, în condiţiile art. 274 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român - M.F.P. - prin D.G.F.P. Sibiu, neîncadrat în drept.
În motivarea recursului se susţine că prin sentinţa comercială nr. 953/2010 pronunţată de Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 3603/85/2009 a fost admisă acţiunea formulată de reclamanta SC P. SA Mediaş, prin administrator judiciar B.G., în contradictoriu cu A.V.A.S. Bucureşti şi Statul Român prin M.F.P. din D.G.F.P. Sibiu, fiind obligaţi pârâţii la plata sumei de 460.643 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând c/val imobil restituit foştilor proprietari, precum şi la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată", fără a se indica cota parte ce revine fiecărei pârâte, raportat la culpa fiecărei părţi.
Prin acţiunea civilă ce a făcut obiectul Dosarului nr. 3603/85/2009, privind pe reclamanta SC P. SA Mediaş, aceasta a solicitat „obligarea pârâtelor A.V.A.S. şi M.F.P. la plata preţului de piaţă al imobilului situat în loc. Mediaş, jud. Sibiu, în baza contractului de vânzare cumpărare din 07 februarie 2005 încheiat în cadrul operaţiunii de privatizare în baza Legii nr. 58/1991, imobil pierdut de societate prin Decizia Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nr. 7500/2005 şi plata cheltuielilor de judecată".
Instanţa de fond, prin considerente, reţine culpa pârâtei A.V.A.S. Bucureşti în proporţie de 100% motiv pentru care conchide că va obliga pârâta la despăgubiri în cuantumul stabilit prin expertiza de specialitate efectuată în cauză, precum şi la plata cheltuielilor de judecată. Instanţa de fond în considerente trebuia să stabilească cota, procentul pentru care este răspunzător pârâtul A.V.A.S. şi cota pentru care este răspunzător pârâtul Statul Român prin M.F.P.
Împotriva sentinţei civile nr. 953/2010 s-a formulat apel, iar Curtea de Apel Alba lulia, ca instanţă de apel, prin Decizia comercială nr. 112/ A din 15 octombrie 2010, respinge apelurile şi menţine sentinţa atacată, deşi prin considerente la fila 6, reţine: „Nici critica pârâtului M.F.P. privind lipsa calităţii sale procesuale pasive nu poate fi primită. Statul are obligaţia de a garanta îndeplinirea de către A.V.A.S. a obligaţiei de despăgubire, în conformitate cu dispoziţiile art. 324 alin. (6) din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999. în speţă, ambele pârâte s-au opus îndeplinirii de despăgubire, astfel că se impune obligarea lor la a asigura plata despăgubirii. Curtea de apel constată totuşi că obligaţia M.F.P., în calitate de reprezentant al statului, este subsidiară celei a A.V.A.S., neoperând solidaritatea între pârâte în îndeplinirea obligaţiei de despăgubire".
La redactarea hotărârii instanţa de fond a omis să menţioneze, să stabilească obligaţia fiecărui pârât.
Această omisiune se impune a fi îndreptată deoarece organul fiscal este pus în imposibilitate de a pune în executare această hotărâre, pentru că nu cunoaşte care este obligaţia fiecărui pârât în parte.
Se solicită lămurirea dispozitivului hotărârii prin indicarea obligaţiei de plată a A.V.A.S.-ului şi a Statului Român prin M.F.P.
Având în vedere că dispozitivul este partea din hotărâre care se execută, acesta trebuie să conţină elemente clare privind modalitatea de rezolvare a cererilor părţilor, întinderea drepturilor recunoscute şi identificarea acestora din diferiţi parametri, pentru a putea fi adus la îndeplinite pe calea executării.
În consecinţă, recurentul - pârât solicită admiterea recursului formulat şi admiterea cererii în sensul lămuririi şi completării dispozitivului sentinţei comerciale nr. 953/2010, pronunţată de Tribunalul Sibiu, în Dosarul nr. 3603/85/2009, în conformitate cu dispoziţiile art. 2811 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
Deşi recurentul nu a încadrat criticile formulate în cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., susţinerile dezvoltate în cadrul cererii de recurs fac posibilă încadrarea acestora în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greşită de către instanţe a dispoziţiilor art. 2811 alin. (1) C. proc. civ.
Art. 2811alin. (1) C. proc. civ. prevede că în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziţii potrivnice, părţile pot cere instanţei care a pronunţat hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispoziţiile potrivnice.
Pârâtul Statului Român prin M.F.P. reprezentat de D.G.F.P. Sibiu a solicitat lămurirea şi completarea dispozitivului sentinţei comerciale nr. 953/2010, pronunţată de Tribunalul Sibiu, hotărâre împotriva căreia s-a exercitat atât apelul cât şi recursul.
În mod corect instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii recurate că obligaţia de despăgubire a Statului Român are un caracter subsidiar, aspect menţionat în cuprinsul Deciziei nr. 112/A/2010 a Curţii de Apel Alba lulia în justificarea respingerii criticii privind lipsa de calitate procesuală pasivă a acestei părţi.
Oricum, în cadrul cererii de lămurire a dispozitivului nu este posibilă verificarea legalităţii a înseşi dispoziţiilor adoptate, în sensul dacă instanţa a constatat în mod corect calitatea procesuală pasivă a Statului Român.
Atribuţiile instanţei astfel învestite se limitează la verificarea necesităţii clarificării dispozitivului, în vederea executării corespunzătoare, fără a implica un control de legalitate al deciziei.
O.U. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, în varianta sa aflată în vigoare urmare modificărilor aduse prin Legea nr. 99/1999, în art. art. 324 prevede că instituţiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale prin restituirea către foştii proprietari a unor bunuri imobile în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin plata unei despăgubi care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului. Despăgubirea se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie. Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiei de despăgubire.
Critica vizând întinderea obligaţiei Statului Român de despăgubire a fost respinsă şi prin Decizia nr. 1503/2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, reţinându-se expres că obligaţia de garantare a acestui pârât rezultă din dispoziţiile legale mai sus evocate.
În consecinţă, în mod corect a fost respinsă cererea formulată de pârât în temeiul art. 2811C. proc. civ., stabilindu-se cu claritate caracterul subsidiar al obligaţiei sale, în speţă acesta nefiind obligat în solidar cu A.V.A.S.
În raport de cele expuse, se constată că dispozitivul reflectă întocmai considerentele pentru care instanţa a adoptat soluţia în cauză.
Constatând, aşadar, că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român - M.F.P. - prin D.G.F.P. Sibiu împotriva Deciziei nr. 407 din 19 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Alba lulia, secţia a ll-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3322/2013. Civil. Obligatia de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3330/2013. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
