ICCJ. Decizia nr. 3378/2013. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3378/2013
Dosar nr. 3878/2/2012
Şedinţa publică din 14 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 10 octombrie 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 17582/3/2005, (număr în format vechi 2638/2005), contestatorul H.P.P. (Prinţul Paul de România) a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 248/3,06.2005 emisă de Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., solicitând anularea acesteia şi obligarea intimatei să-i restituie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J."
În motivarea cererii sale, contestatorul a arătat că este persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001, însă intimata i-a respins notificarea pe motiv că nu ar fi făcut această dovadă în termenul prevăzut de lege.
A mai arătat contestatorul că pârâta i-a încălcat dreptul prevăzut de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 de a-şi susţine notificarea în faţa comisiei, precum şi faptul că era irelevantă calitatea sa de moştenitor al fostului proprietar (Regele Carol al II-lea), câtă vreme a formulat notificare în baza Contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 august 2001, prin care a cumpărat drepturile succesorale privind bunurile lăsate moştenire pe teritoriul Statului Român de către Prinţesa Elena de România.
Ca temei legal al contestaţiei, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
La data de 4 octombrie 2005, intimata R.A. A.P.P.S. a depus întâmpinare, invocând inadmisibilitatea capătului 2 de cerere şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.
Prin sentinţa civilă nr. 517 din 21 aprilie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de intimată şi a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de contestatorul H.P.P. (Prinţul Paul de România), în contradictoriu cu intimata Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A.
Pentru a pronunţa această sentinţă, în soluţionarea excepţiei de inadmisibilitate, Tribunalul a reţinut că cererea de restituire în natură a imobilului nu este inadmisibilă, câtă vreme contestatorul a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, a obţinut o decizie nefavorabilă pe care a atacat-o conform legii, iar capătul de cerere în revendicare formulat, constituie tocmai încercarea de a-şi realiza dreptul pe care intimata i 1-a negat prin decizia emisă, contestată în cauză.
În ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia deciziei din 3 iunie 2005 emisă de intimată, tribunalul a reţinut că prin notificarea din 13 martie 2002, înregistrată la Primăria Municipiului Bucureşti sub nr. 2557/2002, contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J.", iar în situaţia în care restituirea în natură nu este posibilă, a solicitat restituirea prin echivalent.
În notificare, a arătat că imobilul a aparţinut Regelui Carol al II-lea al României, fiind dobândit prin actul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. 23530/1934 de Tribunalul Ilfov, la decesul Regelui imobilul a fost moştenit de către soţia supravieţuitoare, E.L. (Prinţesa Elena de România), care, la rândul său, a lăsat ca legatar universal pe U.M. Drepturile succesorale ale acesteia au fost dobândite de către contestator în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat din 2 august 2001 de la U.M., legatar universal al E.L.
A mai fost depus, în traducere similară, neînsoţită de original, testamentul autentificat al Prinţesei Elena de România, născută L., prin care aceasta o desemna legatar universal pe numita M.U., actul de deces al E.L., putând menţiunea că „decedată, nu a lăsat în urma sa moştenitori supuşi unui inventar obligatoriu", declaraţie sub semnătură certificată dată de contestator, în sensul că nu au primit, nici el, nici autorii săi, despăgubiri pentru imobilul revendicat.
Din contractul de vânzare - cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001, a rezultat că transmiţătoarea acestor drepturi a încheiat contractul în baza vocaţiei sale universale dată de testamentul autentificat la 24 octombrie 1966 şi numai cu privire la bunurile lăsate şi existente pe teritoriul României. Ulterior încheierii acestui contract, transmiţătoarea drepturilor a obţinut şi un certificat de calitate de moştenitor.
Tribunalul a reţinut că nu au fost ataşate notificării (până la termenul limită – 1 iulie 2003 - stabilit prin Legea nr. 289/2003) şi nu au fost depuse nici la dosarul instanţei, acte de stare civilă sau certificate de moştenitor emise pe numele E.L. de pe urma Regelui Carol al II-lea, pentru a se putea constata că drepturile succesorale transmise de numita E.L. legatarei sale universale, M.U. şi de către aceasta din urmă, contestatorului privesc bunurile care au aparţinut Regelui Carol al II-lea (deşi contestatorului i s-a încuviinţat proba cu înscrisuri în acest scop).
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatorul H.P.P. (Prinţul Paul de România) criticând-o ca nelegală şi netemeinică; a susţinut că instanţa de fond trebuia să reţină că are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 şi pentru că este donatar al drepturilor succesorale ale tatălui său Mircea de H. care, la rândul său, este moştenitorul Regelui Carol al II-lea, precum şi faptul că instanţa de fond trebuia să reţină calitatea de persoană îndreptăţită rezultată din calitatea acestuia de descendent al Regelui Carol al II-lea, descendenţă dovedită cu acte de stare civilă depuse la dosar.
Prin decizia civilă nr. 192/A din 28 martie 2007 (irevocabilă prin decizia nr. 1518 din 06 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală) Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-contestatorul H.P.P. împotriva sentinţei civile nr. 517 din 21 aprilie 2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata Regia Autonomă Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut că prin notificarea din 14 februarie 2002 Prinţul Paul de România, cetăţean român, a solicitat restituirea în natură în baza Legii nr. 10/2001 a imobilului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 506 m.p., pretinzând că are calitatea de persoană îndreptăţită în condiţiile legii.
Curtea a reţinut că s-a depus la dosar copie după certificatul de naştere al petentului din care rezultă că acesta este fiul lui H.M.G., care este moştenitorul Regelui Carol al II-lea, în calitate de fiu.
Potrivit modificărilor aduse art. 23 din Legea nr. 10/2001, aceste acte doveditoare au fost legal depuse până la soluţionarea irevocabilă a notificării, iar scopul depunerii lor a fost acela de a se dovedi calitatea de persoană îndreptăţită a petentului şi prin succesiune legală, nu numai prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001 între petent şi U.M.A.
Curtea de Apel a constatat că deşi a primit actele de mai sus ca probe în dosar, Tribunalul nu a pus în discuţia părţilor problema succesiunii legale a apelantului după Regele Carol al II-lea. Apelantul a invocat această chestiune de drept în faţa instanţei de apel, arătând în mod întemeiat că nu se încalcă dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., atâta vreme cât în apel nu s-au modificat nici obiectul cererii - respectiv imobilul solicitat a fi restituit, nici cauza - deţinerea abuzivă a imobilului de către stat şi nici calitatea petentului de persoană îndreptăţită.
Instanţa de apel a considerat corectă această apărare întrucât Legea nr. 10/2001 este o lege specială, de reparaţie, în care ceea ce trebuie dovedit, prin orice mijloace de probă, este calitatea de persoană îndreptăţită a petentului de a beneficia de măsurile de reparaţie prevăzute de lege pentru imobilul ce i-a fost preluat în mod abuziv lui sau autorului lui, de către stat, în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.
Ca atare, s-a apreciat că apelantul poate invoca, în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea.
Instanţa de apel nu poate însă să analizeze pentru prima oară în apel drepturile succesorale pretinse de petentul apelant, fără a-1 păgubi pe acesta de un grad de jurisdicţie.
În consecinţă, în baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., s-a admis apelul reclamantului, dispunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât prima instanţă nu a judecat pe fond aspectul succesiunii legale, dar şi pentru a se pronunţa o soluţie unitară privind calitatea de persoană îndreptăţită, în sensul Legii nr. 10/2001 a petentului.
După desfiinţare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub nr. 27171/3/2008, la data de 13 iulie 2008.
Prin sentinţa civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis contestaţia formulată de contestatorul H.P.P., a anulat decizia din 03 iunie 2005 emisă de intimat, a obligat intimatul să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului teren în suprafaţă de 506 m.p., situat în Bucureşti şi a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul a reţinut că prin notificarea din 13 februarie 2002 emisă prin B.E.J. S.D., contestatorul a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 506 m.p., situat în Bucureşti, fost lot din Parcela B., parcul J., notificarea formând obiectul Dosarului nr. 25573 din 14 februarie 2002 la Primăria Municipiului Bucureşti.
Notificarea a fost soluţionată de către R.A.A.P.P.S. prin Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 şi respinsă, motivându-se că nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită, decizie care a fost atacată cu prezenta contestaţie.
Tribunalul a constatat că această contestaţie este întemeiată, arătând că, pentru a fi persoană îndreptăţită la restituire în sensul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, contestatorul trebuia să îndeplinească, cumulativ, două condiţii: -imobilul să facă parte dintre cele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989); să fie persoana fizică, proprietar a imobilului la data preluării în mod abuziv a acestora [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moştenitor legal sau testamentar al persoanelor fizice îndreptăţite [art. 4 alin. (2) din lege].
În ceea ce priveşte imobilul, Tribunalul a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat din 16 august 1934 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, transcris, Majestatea Sa Regele Carol al II lea al României a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren viran în suprafaţă de 506 m.p., situat în Bucureşti, între Şoseaua J., parcul Principele Carol şi Fabrica de spirt B., constituit lotul din blocul, identificat printr-o schiţă ataşată contractului, prin cumpărare de la Banca M.B.C.
Din adresa din 11 iunie 2002 emisă de Direcţia Taxe şi Impozite Sector 2, rezultă că la matricola, a figurat înscrisă Administraţia Bunurilor fostului Rege Carol al II lea cu teren viran în suprafaţă de 506 m.p., situat în Parcul J.
Ulterior, imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului Rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale, publicat în M. Of nr. 140/1948.
Pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri, astfel încât preluarea a fost una abuzivă.
În ceea ce priveşte cea de a doua condiţie, Tribunalul a reţinut că, potrivit certificatului de calitate de moştenitor din 26 mai 2005 emis de B.N.P. C.M.P., de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II lea al României, a rămas ca unic moştenitor Mircea Grigore al României.
Prin certificatul depus în traducere legalizată, emis de către Arhivele Nobleţei Germane la data de 28 august 1955, dat după decizia în formă definitivă şi executorie a Tribunalului Lisabona, s-a reţinut că „s-a dovedit faptul că descendenţa legitimă a Prinţului Mircea Gregoire Carol al fostei Case Regale Române, provenind pe linie princiară de la Casa H., a fost stabilită din punct de vedere juridic."
Ulterior, a fost emis un nou certificat de naştere de către Primăria Sector 1 Bucureşti privindu-l pe Mircea - Grigore al României, părinţi fiind Carol al II lea Al României (tatăl) şi L.I.M.V. (mamă). Din certificatul de naştere emis de Primăria Sector 1 Bucureşti, a rezultat că H. de Paul Philippe s-a născut în Paris - Franţa, fiind fiul lui H. Mircea - Grigoire (tată) şi Nagavitzine Helene - Henriette (mama).
Ulterior, a fost emis un nou certificat de naştere de către Primăria Sectorului 1 Bucureşti, pentru Paul - Philippe Al României, fiul lui Mircea - Grigore Al României (tatăl) şi Nagavitzine Helene -Henriette (mama).
Din certificatul de calitate de moştenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., a rezultat că de pe urma defunctului A.S.R. Carol Mircea Grigore al României, decedat la data de 26 ianuarie 2006, au calitate de moştenitori A.S.R. Paul -Philippe Al României, fiu şi A.S.R. Prinţul Alexander Ioan Nicholas George de H. (fiu).
Din declaraţia de cesiune de drepturi depusă la dosar a rezultat că A.S.R. Prinţul Alexander Ioan Nicholas George de H. i-a cesionat toate drepturile pe care le are în calitate de moştenitor, Alteţei Sale Regale Paul -Philippe Al României.
Alteţa Sa Regală Prinţesa Elena a României a instituit-o ca legatară universală pe doamna U.M., actul fiind apostilat de cancelaria Geneva la data de 09 iulie 1981.
Potrivit certificatului de moştenitor din 21 octombrie 2002, emis de B.N.P. V.C., în baza testamentului amintit, de pe urma defunctei Prinţesa Elena de România (fostă L. Elena), decedată la data de 29 iunie 1977, a rămas ca unic moştenitor, în calitate de legatar universal, U.M.A.
Tribunalul a reţinut că toate actele juridice civile se bucură de prezumţia instituită de dispoziţiile art. 1171 - 1173 C. civ., sunt valabile şi, în consecinţă, produc efecte juridice.
Prima instanţă a mai observat şi sentinţa civilă nr. 1872 din 26 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Buftea în Dosarul nr. 3387/2003, irevocabilă şi decizia civilă nr. 73 din 22 ianuarie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie în Dosarul nr. 31572/3/2005, prin care, în baza aceloraşi acte de stare civilă, contestatorului i-au fost restituite alte proprietăţi.
Din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat la data de 07 martie 2003 de către dl. expert S.H., necontestat de părţi, a rezultat că pe teren nu sunt amplasate construcţii permanente, astfel că terenul este liber şi poate fi restituit în natură.
În aplicarea dispoziţiilor art. 26 corob. cu art. 1 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, „de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", prima instanţă a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. 248 din 03 iunie 2005 emisă de intimat şi a obligat intimatul să emită dispoziţie de restituire în natură, în favoarea contestatorului pentru imobilul teren în suprafaţă de 506 m.p., situat
în Bucureşti, C.D. (fost lotul 2 din Parcela B., parcul J.), în prezent str. M.E. nr. 12.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel intimata RA Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat, criticându-se sentinţa pentru nelegalitatea şi netemeinicie.
La data de 30 noiembrie 2009 contestatorul a depus la dosar o declaraţie de apel, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, în sensul de se dispune obligarea pârâtei să îi lase în deplină posesie şi proprietate imobilul situat în Bucureşti, C.D. compus din teren în suprafaţă de 506 m.p. (constituind lotul nr. 2 din parcela B., Parcul J.), în prezent str. M.E., iar nu să emită o dispoziţie de restituire în natură, astfel cum tribunalul a dispus.
Totodată, la data de 5 noiembrie 2009, odată cu motivarea apelului anterior menţionat, contestator a depus şi o cerere intitulată explicit de aderare la apelul declarat de intimata RA A.P.P.S., în temeiul art. 293 alin. (1) C. proc. civ., cu acelaşi obiect şi motivare ca şi cererea de apel depusă la 30 noiembrie 2009.
De asemenea, tot la termenul de judecată din 5 noiembrie 2009 în cauză a fost formulată cerere de intervenţie accesorie, în interesul intimatului de către numitul V.S.V., care a solicitat să se constate interesul său propriu de a interveni în cauză, decurgând din legătura existentă între cererea de intervenţie şi obiectul dedus judecăţii, să se admită în principiu cererea de intervenţie şi să se respingă apelul declarat de intimata A.P.P.S. R.A. ca nefondat.
În motivarea acestei cereri, s-a arătat, în esenţă, că prin antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat din 14 mai 2003 de B.N.P. E.A.F., contestatorul apelant s-a obligat să vândă intervenientului imobilul situat în Bucureşti, str. M.E., sectorul 1, ce face obiectul cauzei de faţă, urmând ca actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie perfectat cel mai târziu la o lună de la data intabulării dreptului de proprietate asupra terenului.
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 49 şi următoarele C. proc. civ.
Apelantul contestator a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a apelului declarat de apelanta-intimată A.P.P.S. RA.
La data de 14 ianuarie 2010, Curtea a luat act de emiterea certificatului de naştere din 22 iulie 2004 de către Primăria Sectorului 1 Bucureşti pe numele apelantului contestator, din care rezultă că numele de familie al acestuia este AL ROMÂNIEI şi a dispus rectificarea citativului în acest sens.
La acelaşi termen, a fost încuviinţată în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată, pentru considerentele reţinute în încheierea de şedinţă de la acea dată.
În apel, a fost încuviinţată şi administrată proba cu înscrisuri pentru apelanţi.
Prin decizia civilă nr. 167A din data de 24 iunie 2010 Curtea De Apel Bucureşti, secţia a IX-A civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală a admis apelul principal formulat de apelanta intimată R.A.A.P.P.S., a schimbat în tot sentinţa, în sensul că, a respins contestaţia ca neîntemeiată, a respins apelul în aderare formulat de apelantul-contestator Paul-Philippe al României şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul V.S.V., ca nefondate.
Din motivarea deciziei, rezultă următoarele:
Au fost înlăturate ca nefondate motivele de apel cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate al imobilului din Bucureşti, str. M.E., sectorul 1, în suprafaţă de 506 m.p., solicitat spre restituire, sens în care s-a făcut referire la contractul de vânzare-cumpărare din 16 august 1934 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, înscris având deplină aptitudine de a face dovada dreptului de proprietate al Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea, dat fiind efectul său translativ de proprietate; instanţa de apel a făcut referire, pentru susţinerea acestei dezlegări şi la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată.
S-a reţinut că la dosar a fost depusă Decizia Consiliului de Miniştri publicată în M. Of., Partea I, nr. 140 din 19 iunie 1948, prin care s-a decis trecerea în administraţia şi folosinţa autorităţilor a bunurilor fostului Rege Mihai I şi ale membrilor fostei familii regale, unde la secţiunea VIII - Terenuri urbane figurează şi imobilul în suprafaţă de 0,05 ha lot parcelarea B.-J., fost proprietatea Carol II; de asemenea, a fost depus în copie Decretul nr. 983 din 26 mai 1948 pentru intrarea în proprietatea statului a bunurilor fostului rege Mihai I şi a membrilor fostei familii regale; aceeaşi decizie, de trecere în proprietatea statului, a fost luată şi prin Decretul Ministerului Justiţiei nr. 38 din 3 iunie 1948.
S-a răspuns astfel şi criticii legate de inexistenţa dovezii privind modalitatea preluării fără titlu a bunului în patrimoniul statului, fiind astfel întrunite dispoziţiile art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001 rap. la art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Au fost apreciate ca lipsite de relevanţă chestiunile invocate cu privire la înscrierea imobilului în rolul fiscal sub denumirea „Administraţia Bunurilor fostului Rege Carol al II-lea", deoarece nu este vorba despre un alt proprietar sau de o persoană juridică distinctă, ci de o formă de administrare a bunurilor Casei Regale.
Au fost înlăturate ca nefondate şi argumentele legate de lipsa calităţii de persoană îndreptăţită la restituire pentru motivul că apelantul contestator Al României Paul Philippe este cumpărător de drepturi succesorale şi nu moştenitor legal sau testamentar al fostului proprietar.
Astfel, s-a constatat că prin cumpărarea de la U.M.A. a drepturilor succesorale de pe urma defunctei Prinţesa Elena de România (fostă E.L.) - prin contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P. I.M., apelantul contestator a dobândit toate drepturile existente la acel moment în patrimoniul vânzătoarei, iar din certificatul de calitate de moştenitor din 21 octombrie 2002 emis de B.N.P. V.C. rezultă că U.M.A. a fost unica moştenitoare (testamentară) a defunctei Prinţesa Elena de România (fostă L. E.).
În consecinţă, s-a apreciat că această calitate de cumpărător de drepturi succesorale, îi conferă apelantului contestator aceleaşi drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde şi respectiv, care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale.
La data formulării notificării (14 februarie 2002) apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menţionat, fiind în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit Urdădianu Monique Adina de la Prinţesa Elena de România.
Cu toate acestea, Curtea a constatat că apelantul contestator Al României Paul Philippe nu putea pretinde în calitate de succesor al defunctei Prinţesa Elena de România (fostă L. Elena) niciun drept cu privire la imobilul menţionat în notificare, deoarece defuncta nu justifica vreun drept asupra acestuia.
Astfel, imobilul a fost dobândit de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea în anul 1934, căsătoria sa cu E.L. fiind încheiată, conform certificatului de căsătorie depus în Dosarul nr. 17582/3/2005, la data de 03 iulie 1947 în Portugalia, deci, ulterior.
Deşi a formulat notificarea în calitate de succesor al Prinţesei Elena de România (născută E.L.), apelantul contestator nu a dezvoltat în nici una dintre cererile sale împrejurările din care rezultă calitatea acesteia de fost proprietar al imobilului sau de moştenitor al fostului proprietar, Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Astfel, inclusiv în motivele de apel apelantul s-a limitat la a susţine că după Regele Carol al II-lea au rămas moştenitori Prinţesa Elena a României, în calitate de soţie supravieţuitoare, Mihai de H., în calitate de fiu şi Mircea de H., tatăl apelantului, în calitate de fiu al defunctului.
Calitatea de moştenitor trebuia să rezulte fie dintr-un certificat de moştenitor care să constate că prinţesa Elena de România este succesoare a defunctului Rege Carol al II-lea, fie din acte de stare civilă însoţite de dovada acceptării succesiunii (asemenea dovezi nefiind administrate în cauză, adăugându-se observaţia că notificarea este formulată de apelantul contestator, astfel că beneficiul instituit de art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu operează faţă de Prinţesa Elena de România, deoarece aceasta nu a formulat notificare, fiind decedată anterior intrării în vigoare a legii).
În privinţa actului depus în Dosarul nr. 2638/2005, curtea a reţinut că acesta reprezintă o traducere autorizată şi sub legalizare notarială a semnăturii traducătorului a unui înscris apostilat emis de Tribunalul civil nr. 8 din Lisabona, care se referă la „lista bunurilor de partaj întocmită în documentele de inventariere de succesorii majori la care s-a procedat în urma decesului Majestăţii Sale Regele Carol II al României..."
Din declaraţia care certifică alăturat conţinutul documentului a rezultat că înscrisul reprezintă o dare de seamă asupra bunurilor şi lista bunurilor de partaj (ce nu cuprinde bunul notificat) în procesul deschis pentru stabilirea taxei succesorale.
Instanţa de apel a mai observat că documentul în discuţie nu este datat, nu atestă pronunţarea de către instanţa judecătorească sau de o altă autoritate competentă a unei hotărâri care să cuprindă o dezbatere succesorală de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, astfel încât, nu are altă valoare decât a unui înscris întocmit în procedura de partaj succesoral.
Cu aceeaşi ocazie (a apelului declarat în primul ciclu procesual), apelantul contestator a invocat pentru prima dată în prezentul dosar însuşirea sa de persoană îndreptăţită şi prin prisma calităţii sale de moştenitor legal al tatălui său, Mircea Grigore de H.
Cu privire la acest aspect, Curtea de Apel Bucureşti a constatat, prin decizia civilă nr. 192A/8.03.2007, irevocabilă prin respingerea recursului, că această susţinere nu constituie o cerere nouă, formulată direct în apel şi că, în ciuda faptului că nici în notificare şi nici în contestaţie contestatorul nu a invocat calitatea sa de moştenitor legal a tatălui său, acest aspect se impune a fi analizat de instanţe în raport de înscrisurile depuse la dosar în faţa Tribunalului.
Instanţa de apel a constatat că această chestiune, dezlegată cu autoritate de lucru judecat, nu mai poate fi pusă în discuţie, urmând astfel ca instanţa să analizeze dacă apelantul contestator a justificat în speţă calitatea de persoană îndreptăţită la restituire atât în calitate de cumpărător al drepturilor succesorale ale defunctei Prinţesa Elena de România, cât şi în calitate de moştenitor legal al tatălui său, Mircea de H. (Mircea Grigore al României).
Curtea de Apel nu şi-a însuşit susţinerea apelantului contestator în sensul că instanţa de apel a statuat irevocabil în primul ciclu procesual şi asupra calităţii sale de moştenitor (prin retransmitere) al Regelui Carol al II-lea.
Astfel, s-a observat că problema în discuţie era posibilitatea invocării, la acel moment, a calităţii de moştenitor legal al fostului proprietar ca justificare a calităţii de persoană îndreptăţită la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel anterioară arătând că o astfel de cerere nu reprezintă o cerere nouă în apel, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., deoarece înscrisurile prin care contestatorul tindea a dovedi aceste aspecte fuseseră depuse la dosar.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că singura chestiune discutată în acea cale de atac a fost problema procedurală a modalităţii de învestire a instanţei, iar afirmaţia instanţei de apel în sensul că „...apelantul poate invoca, în dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită, succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea", ceea ce nu a reprezentat o statuare obligatorie în rejudecare, în sensul existenţei acestei calităţi.
Concluzia s-a impus pentru aceea că, instanţa de apel anterioară, în continuarea raţionamentului său, a consemnat că nu poate analiza acest aspect pentru prima dată în apel, fără a priva partea de un grad de jurisdicţie şi, deoarece prima instanţă nu şi-a îndeplinit obligaţia de a examina înscrisurile depuse la dosarul cauzei, din această perspectivă, de apelantul contestator, a desfiinţat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare.
În consecinţă, această chestiune nu a fost dezlegată în primul ciclu procesual şi nici nu a intrat în puterea lucrului judecat şi, prin urmare, a făcut obiectul analizei în decizia instanţei de apel.
Din acest punct de vedere, curtea de apel a reţinut astfel că, la dosar cauzei, a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentinţă din 06.02.1955, Tribunalul din Lisabona 1-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, fiul legitim al M.S.Carol al II-lea al României, considerându-l moştenitor al defunctului rege.
Această sentinţă face obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanţei române la data de 07 august 1991 recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimaţii Mihai de H., Prinţesa Anne de Bourbon Parma şi U.M.A. (moştenitoarea pârâtei iniţiale, Prinţesa Elena de România).
Astfel, la data de 01 iulie 2002 Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă nr. 1809 a admis cererea şi a dispus recunoaşterea în România a sentinţei din 6 februarie 1955, pronunţată în Dosarul nr. 234/4/1954 al secţiei, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12/A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit menţiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza sa, a fost emis certificatul de moştenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.
Certificatul de moştenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moştenitor Mircea Grigore al României, în calitate de fiu, cuprinzând menţiunea că actul a fost eliberat în baza sentinţei civile nr. 1809, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă în şedinţa publică din 01 iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu formulă executorie şi atestă numai calitatea de moştenitor al defunctei sale Majestăţii Regele Carol al II-lea al României, pentru ceilalţi moştenitori, urmând a se elibera certificate de calitate de moştenitor separate.
Recursul declarat de intimatul Mihai de H. împotriva deciziei nr. 12A/2003 a fost admis însă, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie (Dosarul nr. 2638/2005), a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1809/2002, care a fost anulată, trimiţându-se cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Teleorman.
În urma rejudecării, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, prin care a fost admisă acţiunea şi s-a dispus recunoaşterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunţată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secţiei a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Această sentinţă a fost atacată cu apel, calea de atac nefiind soluţionată până la data soluţionării apelului din această cauză.
Curtea a mai constatat că prin cererea de apel apelanta intimată A.P.P.S. R.A. a invocat nulitatea certificatului de moştenitor din 26 mai 2005, pe motivul că acesta a fost emis în baza unei hotărâri judecătoreşti care a fost ulterior desfiinţată, în calea de atac a recursului.
Or, anterior s-a reţinut că problema existenţei calităţii de moştenitor legal a apelantului contestator nu a fost dezlegată.
Curtea de Apel a reţinut în această privinţă că, astfel cum se menţionează în certificatul de moştenitor, acesta a fost emis exclusiv în considerarea sentinţei civile nr. 1809/2002 a Tribunalului Teleorman, care la acel moment era definitivă şi executorie şi recunoştea pe teritoriul României efectele sentinţei pronunţată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) faţă de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
S-a constatat, totodată, că nu se poate reţine că certificatul de moştenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanţă judecătorească, însă s-a reţinut că nici nu pot fi acordate efecte juridice acestui act în condiţiile expuse, deoarece, urmare a anulării sentinţei în baza căruia a fost emis, curtea a considerat că în privinţa actului a intervenit o cauză de ineficacitate a lui, mai ales că acesta nu cuprinde constatările notarului instrumentator cu privire la succesiunea defunctului, ci reproduce în mod exclusiv dispozitivul sentinţei menţionate.
În consecinţă, examinând calitatea de moştenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, instanţa de apel a constatat că o asemenea calitate nu a fost probată în speţa de faţă.
Este adevărată susţinerea apelantului contestator că în regimul probatoriu special al Legii nr. 10/2001 calitatea de moştenitor se dovedeşte şi cu alte mijloace de probă decât cu certificatul de moştenitor (cum sunt actele de stare civilă care atestă rudenia şi vocaţia succesorală concretă), însă, în condiţiile contestării în justiţie a efectelor pe teritoriul României ale sentinţei pronunţate de autorităţile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Majestăţii Sale Regele Carol al II-lea în privinţa tatălui apelantului contestator, instanţa a considerat că sentinţa respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi în speţă calitatea de moştenitor.
Legat de aceasta, s-a constatat că tribunalul, reţinând efectele juridice ale actelor de stare civilă prezentate, a omis a avea în vedere că acestea au fost emise în baza sentinţei din anul 1955, care însă nu a fost recunoscută pe teritoriul României printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, procedura judiciară fiind în curs, după cum s-a arătat.
Curtea de Apel a înlăturat argumentul apelantei intimate A.P.P.S. R.A. potrivit căruia, pentru a putea justifica în prezenta cauză calitatea de persoană îndreptăţită la restituire prin prisma succesiunii legale, titularul notificării trebuia să fie moştenitorul legal, în viaţă la data împlinirii termenului de formulare a notificării.
În acest sens, s-a constatat că autorul şi tatăl apelantului contestator Al României Paul Philippe, Carol Mircea Grigore de România, a decedat la data de 26 ianuarie 2006, fără a formula notificare, astfel că nu se poate reţine calitatea acestuia de persoană îndreptăţită la restituire.
Cu referire la acelaşi aspect, s-a constatat că potrivit înscrisului depus la Dosarul nr. 2638/2005, la data de 10 februarie 2002 Carol Mircea de H. a „cedat" fiului său, apelantul contestator, drepturile ce îi revin din averea regală conform sentinţei pronunţată de Tribunalul de la Lisabona în anul 1955; deci, la data formulării notificării, teoretic, apelantul contestator dobândise de la tatăl său dreptul de a pretinde reparaţia (sub condiţia ca acesta să îi fi fost transmis cedentului).
Cu toate acestea, faţă de cele reţinute mai sus cu privire la ineficacitatea certificatului de moştenitor şi la contestarea efectelor pe teritoriul României a sentinţei amintite, instanţa a reţinut că această critică nu este relevantă pentru temeinicia pretenţiilor apelantului contestator şi, în aceste condiţii, nu s-a considerat că este util a analiza valabilitatea formală a actului juridic prin care apelantului i s-au „cedat" drepturile în discuţie.
În consecinţă, instanţa de apel a apreciat că în mod corect a fost respinsă notificarea formulată de apelantul contestator de către intimată, considerându-se că prima instanţă a reţinut în mod greşit calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a apelantului contestator, astfel că, în temeiul art. 296 C. proc. civ., apelul intimatei a fost admis, sentinţa apelată fiind schimbată în tot, în sensul respingerii contestaţiei ca neîntemeiate.
Având în vedere soluţia dată apelului anterior şi văzând că apelul declarat de apelantul contestator privea exclusiv modalitatea concretă în care prima instanţă a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, a rezultat că acesta este nefondat; faţă de caracterul accesoriu al cererii, formulate în sprijinul apărărilor apelantului contestator, cererea de intervenţie a intervenientului V.S.V., a fost respinsă şi ea ca nefondată.
împotriva acestei decizii, contestatorul a formulat recurs în termen legal, prevalându-se de motivele de nelegaliate prevăzute de art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 2311 din 29 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Instanţa de casare a reţinut că în speţă, decizia curţii de apel de admitere a apelului declarat de către intimata R.A. A.P.P.S., se fundamentează pe două considerente determinante, şi anume: pe de o parte, caducitatea - ca şi o cauză de ineficacitate a certificatului de moştenitor, urmare contestării pe teritoriul României a efectelor sentinţei în baza căreia a fost emis şi, pe de altă parte, nedovedirea în speţă a calităţii Prinţesei Elena de România (născută E.L.), de moştenitor al fostului proprietar al imobilului, defunctul Rege Carol al II-lea al României.
Or, din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel" a rezultat că sentinţa primei instanţe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate şi judicios motivate de către instanţa de apel.
Drept urmare, printre motivele de apel nu se identifică, însă, şi critici relative la cele două aspecte determinante, care au fost reţinute în motivarea admiterii apelului intimatei şi schimbării în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii contestaţiei, ca neîntemeiate.
Instanţa supremă a apreciat că întemeindu-şi soluţia pe argumente colaterale, neinvocate de părţi prin cererea de apel, Curtea de Apel a încălcat principiul disponibilităţii părţilor în materie civilă.
Pe de altă parte, s-a apreciat că instanţa de apel pronunţând soluţia pe baza unor împrejurări pe care nu le-a pus în discuţia părţilor nici pe parcursul soluţionării apelului, nici la termenul de dezbateri, a încălcat principiul contradictorialităţii, al disponibilităţii şi a dreptului părţilor la apărare (garantat de art. 24 din Constituţia României) care guvernează procesul civil fără a vătăma părţile în drepturile lor procesuale; o astfel de vătămare nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Instanţa de casare a stabilit că în rejudecare, instanţa de trimitere va analiza apelurile declarate, exclusiv în limitele învestirii, iar în măsura în care găseşte întemeiate aspecte noi, care ar avea înrâurire asupra soluţiei cauzei, le va supune dezbaterii părţilor, pentru a nu le vătăma drepturile procesuale.
Pe de altă parte, în speţă, în dezlegarea problemei existenţei calităţii de moştenitor legal a contestatorului, instanţa de apel a reţinut că la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentinţă din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiul legitim al M.S. Carol al II-lea al României, considerându-l moştenitor al defunctului rege.
Această sentinţă din 06 februarie 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanţei române, la data de 07 august 1991 recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimaţii Mihai de H., Prinţesa Anne de Bourbon Parma şi U.M.A. (moştenitoarea pârâtei iniţiale Prinţesa Elena de România).
Astfel, la data de 01 iulie 2002, Tribunalul Teleorman, prin sentinţa civilă nr. 1809, a admis cererea şi a dispus recunoaşterea în România a sentinţei din 6 februarie 1955, pronunţată în Dosarul nr. 234/4/1954 al secţiei, Divizia a II-a a Tribunalelor din Lisabona, spre a beneficia de puterea lucrului judecat.
Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, potrivit menţiunilor de pe verso-ul înscrisului, iar în baza ei a fost emis certificatul de moştenitor din 26 mai 2005 de către notarul public P.C.M.
Certificatul de moştenitor atestă că de pe urma defunctului Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea al României, decedat la 04 aprilie 1953, a rămas ca moştenitor Mircea Grigore al României, în calitate de fiu, cuprinzând menţiunea că actul a fost eliberat în baza sentinţei civile nr. 1809, pronunţată de Tribunalul Teleorman, secţia civilă, în şedinţa publică din 01 iulie 2002, dată în Dosarul nr. 3405/R/002, definitivă prin decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, învestită cu formulă executorie şi atestă numai calitatea de moştenitor al defunctei sale Majestăţi, Regele Carol al Il-lea al României, pentru ceilalţi moştenitori, urmând a se elibera certificate de calitate de moştenitor separate.
Recursul declarat de intimatul Mihai de H. împotriva deciziei nr. 12A din 14 ianuarie 2003 a fost admis, decizia fiind casată, iar în rejudecare, prin decizia civilă nr. 1357A din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1809/2002, pe care a anulat-o, trimiţând cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Tribunalul Teleorman.
În urma rejudecării, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secţia civilă, prin care a fost admisă acţiunea şi s-a dispus recunoaşterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunţată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secţiei a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel nu a putut reţine că certificatul de moştenitor este lovit de nulitate, astfel cum a invocat apelanta intimată prin cererea sa de apel, deoarece nu a fost constatat nul sau anulat de o instanţă judecătorească, însă, urmare anulării sentinţei în baza căruia a fost emis, aceasta a considerat că în privinţa certificatului de moştenitor a intervenit o cauză de ineficacitate a actului - caducitatea -, şi a concluzionat, în examinarea calităţii de moştenitor legal a tatălui apelantului contestator după fostul proprietar al imobilului, Regele Carol al Il-lea al României, că o asemenea calitate nu a fost probată în speţa de faţă.
Prin urmare, în condiţiile contestării în justiţie a efectelor pe teritoriul României ale sentinţei pronunţate de autorităţile judiciare portugheze în anul 1955 cu privire la calitatea de fiu al Regelui Carol al Il-lea a tatălui apelantului contestator, curtea a considerat că sentinţa respectivă nu poate constitui un mijloc de probă apt a dovedi calitatea de moştenitor în această speţă.
Sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, care a fost soluţionat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, şi prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Regele Mihai I de România şi apelanta intervenientă Regina Anne de Bourbon Parma, ca nefondat.
Această decizie a fost atacată cu recurs, soluţionat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-au menţinut dispoziţiile sentinţei civile nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acţiunii formulate de reclamanţi, în contradictoriu cu Regele Mihai I de România şi Regina Anne de Bourbon Parma şi recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei civile din 6 februarie 1955, pronunţată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona, secţia I, Portugalia. Hotărârea astfel pronunţată este irevocabilă.
În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă şi irevocabilă, ulterior soluţionării pricinii în faţa instanţei de apel, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele sentinţei pronunţată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) faţă de Regele Carol al Il-lea.
Un asemenea act are caracterul unui înscris nou, care dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de apel, ar fi putut determina o altă soluţie, fapt ce impune casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, a conchis instanţa de recurs.
Prin decizia civilă nr. 109A din 5 iulie 2012 pronunţată în rejudecare de de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul pârâtei; a fost admis apelul în aderare formulat de reclamant, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că s-a dispus restituirea în natură în patrimoniul reclamantului a imobilului teren în suprafaţă de 506 m.p., situat în str. M.E., Bucureşti (fostul lot 2 din parcela B., parcul J.), menţinându-se celelalte dispoziţii ale sentinţei; totodată, s-a admis şi cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul V.S.V. în interesul apelantului reclamant.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a constatat că în decizia de casare s-a reţinut că prin motivele de apel formulate de către R.A.A.P.P.S. sentinţa primei instanţe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate şi judicios motivate de către instanţa de apel.
Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de rejudecare a reţinut că în ceea ce priveşte analiza acestor motive de apel urmează să se reia, în esenţă, argumentaţia prezentată în decizia dată de instanţă, în apel, în ciclul procesual anterior.
Astfel, s-au înlăturat ca nefondate motivele de apel care privesc imobilul ce face obiectul notificării ca şi dovada dreptului de proprietate asupra lui (existenţa şi întinderea dreptului), a preluării abuzive de către stat din proprietatea Majestăţii Sale Regele Carol al II- lea; date fiind cele deja redate cu privire la aceste aspecte anterior, în expozeul deciziei de faţă, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesară reluarea acestora.
De asemenea, au fost reluate întocmai cele arătate de instanţa care a soluţionat apelul anterior, cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului justificată din perspectiva calităţii sale de cumpărător de drepturi succesorale de pe urma Prinţesei Elena de România decurgând din contractul de vânzare-cumpărare din 02 august 2001 de B.N.P. I.M.
În consecinţă, calitatea de cumpărător de drepturi succesorale i-a conferit reclamantului aceleaşi drepturi pe care defuncta le-ar fi putut pretinde şi respectiv care s-au transmis pe calea succesiunii testamentare la vânzătoarea de drepturi succesorale.
La data formulării notificării apelantul contestator încheiase deja actul juridic mai sus menţionat, apreciindu-se că era în măsură să valorifice orice drepturi succesorale ar fi dobândit U.M.A. de la Prinţesa Elena de România.
În ceea ce priveşte calitatea Prinţesei Elena de România (născută L. Elena) de succesoare a fostului Rege Carol al II-lea, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei de casare, apelanta pârâtă R.A.A.P.P.S. nu a formulat motive de apel prin care să conteste sentinţa sub acest aspect şi nici nu a invocat faptul că reclamantul ar fi formulat notificare doar ca succesor în drepturi al Prinţesei Elena de România, iar nu şi ca succesor al lui Mircea Grigore al României.
De altfel, instanţa de apel a constatat că la dosar au fost depuse înscrisuri din care rezultă că la data decesului regelui Carol al II lea acesta era căsătorit cu Elena Prinţesă de România (căsătorie ce a avut loc în 1947, conform certificatului de căsătorie, Dosar nr. 17582/3/2005), iar din actele depuse în Dosarul nr. 2638/2005 reprezentând încheierea finală privind dezbaterea succesiunii Regelui Carol al II lea, cu privire la Prinţesa Elena, care este menţionată şi în calitate de administrator al bunurilor, se reţine şi că potrivit legii române, în calitate de soţie supravieţuitoare, moşteneşte o pătrime a bunurilor celui inventariat.
Referitor la calitatea autorului reclamantului, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României/Mircea Grigore Lambrino) de fiu legitim al lui Carol al II-lea al României, şi astfel, de moştenitor al defunctului rege, la dosar a fost depus un înscris numit „certificat", eliberat de Secretariatul General Comun al Tribunalelor Judiciare din Lisabona, prin care s-a atestat că printr-o sentinţă din 06 februarie 1955, Tribunalul din Lisabona l-a declarat pe reclamantul din acel proces, Mircea Grigore Lambrino, că este fiu legitim al Regelui Carol al II-lea al României, considerându-l moştenitor al defunctului rege.
Această sentinţă din 06 februariue 1955 a făcut obiectul unui litigiu de exequator, Carol Mircea de H. (Mircea Grigore al României) solicitând instanţei române la data de 07 august 1991 recunoaşterea pe teritoriul României a efectelor sale, în contradictoriu cu intimaţii Mihai de H., Prinţesa Anne de Bourbon Parma şi U.M.A. (moştenitoarea pârâtei iniţiale Prinţesa Elena de România).
Prin sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, secţia civilă, a fost admisă acţiunea şi s-a dispus recunoaşterea în România pentru a beneficia de puterea lucrului judecat, a sentinţei nr. 132 din 6 februarie 1955 pronunţată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al secţiei a I-a a Tribunalului din Lisabona - Portugalia.
Sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman a fost atacată cu apel, soluţionat prin decizia civilă nr. 427/A din 12 iulie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin care s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Regele Mihai I de România şi apelanta intervenientă Regina Anne de Bourbon Parma, ca nefondat.
Această decizie a fost atacată cu recurs, soluţionat prin decizia nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care s-au menţinut dispoziţiile sentinţei civile nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman privind admiterea acţiunii formulate de reclamanţi în contradictoriu cu Regele Mihai I de România şi Regina Anne de Bourbon Parma şi recunoaşterea pe teritoriul României a sentinţei civile din 6 februarie 1955, pronunţată în Dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona, secţia I, Portugalia; prin urmare, hotărârea de exequator a devenit irevocabilă.
În consecinţă, prin sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman, rămasă definitivă şi irevocabilă, ulterior soluţionării apelului în ciclul procesual anterior, s-au recunoscut pe teritoriul României efectele sentinţei pronunţată în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) faţă de Regele Carol al Il-lea.
Ca atare, instanţa de rejudecare a apreciat că, şi din acest punct de vedere, s-a probat în speţă calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită în calitate de moştenitor al lui Grigore Mircea al României, succesor al Regelui Carol al II lea, fost proprietar al imobilului în cauză, nemaisubzistând astfel, motivele de apel formulate de către pârâtă sub acest aspect.
Pentru a se dispune restituirea întregului imobil către reclamant, raportat la prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de această lege profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire, nu este necesară dovedirea faptului că acesta ar deţine cotele păţi din imobil ale tuturor succesorilor fostului proprietar, fiind suficientă probarea faptului că este titularul drepturilor care i se cuveneau cel puţin unuia dintre succesorii fostului proprietar, ceea ce s-a şi întâmplat în speţă.
În consecinţă, apelul R.A.A.P.P.S. a fost respins ca nefondat în temeiul art. 296 rap. la art. 295 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamant, care a vizat modalitatea concretă în care prima instanţă a dispus restituirea către acesta a imobilului notificat, curtea de apel a reţinut că, prin acţiune, reclamantul a solicitat anularea Deciziei nr. 248 din 3 iunie 2005 emisă de Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat RA, şi obligarea intimatei să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, C.D., compus din teren în suprafaţă de 506 m.p., constituind „lotul 2 din parcelarea B., parcul J."
Prin sentinţa atacată însă, prima instanţă a admis contestaţia, a anulat decizia nr. 248 din 03 iunie 2005, emisă de intimat, a obligat intimatul să emită decizie de restituire în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului teren în suprafaţă de 506 m.p., situat în Bucureşti, C.D. (fost lotul 2 din Parcela B., parcul J.), în prezent str. M.E.
Raportat la posibilitatea instanţelor de a dispune direct restituirea în natură a imobilelor notificate potrivit Legii nr. 10/2001 sau doar de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură, s-au apreciat a fi relevante considerentele deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.
Astfel, în considerentele acestei decizii date în interesul legii se reţine, raportat la prevederile art. 21 alin. (1), art. 22 alin. (1) şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că „din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispoziţiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanţele judecătoreşti, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) şi în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanţa, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, instanţa judecătorească, cenzurând decizia/dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerinţelor legii, o va anula, dispunând ea însăşi, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil."
Ca atare, având în vedere obiectul acţiunii, astfel cum acesta a rezultat din petitul cererii, prima instanţă, reţinând calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la restituirea imobilului şi faptul că terenul poate fi restituit în natură, aşa cum rezultă din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuat de expert S.H. la data de 7 martie 2003, necontestat de părţi, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă trebuia să dispună restituirea în natură în patrimoniul contestatorului a imobilului în cauză, iar nu obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii de restituire în natură.
În consecinţă, în temeiul art. 296 rap. la art. 295 C. proc. civ., s-a respins ca nefondat apelul pârâtei şi s-a admis apelul în aderare formulat de către apelantul-reclamant, schimbându-se sentinţa apelată în sensul celor arătate; faţă de caracterul accesoriu în sprijinul apelantului contestator al cererii de intervenţie formulată în apel de intervenientul V.S.V., a fost admisă şi această cerere.
În termen legal, împotriva acestei decizii, pârâta R.A. A.P.P.S. a promovat recurs, prevalându-se de motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
1. în dezvoltarea primului motiv de recurs (art. 304 pct. 7), recurenta învederează că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât nu a fost înlăturat motivul de apel pe care l-a invocat, anume, acela ca Prinţul Paul de România nu poate avea calitatea de persoană îndreptăţită, întrucât notificarea trebuia formulată de către tatăl său, M.G., întrucât doar acesta putea beneficia de prevederile legii speciale.
Aspectele semnalate au fost trecute cu vederea de instanţa de apel care a pronunţat decizia civila nr. 106A/2010, în condiţiile în care atât calitatea de dobânditor de drepturi succesorale, cât şi cea de moştenitor de pe urma Regelui Carol al II-lea nu erau dovedite.
Instanţa de apel, în rejudecarea din 2012, de asemenea, nu a motivat şi nici nu a înlăturat susţinerile din motivele de apelul său, sub acest aspect.
Ca atare, pârâta reiterează în faţa instanţei de recurs argumentul că persoana care solicită restituirea imobilului în temeiul acestei legi de reparaţie trebuie să fie persoana fizică, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moştenitorul legal ori testamentar al persoanei îndreptăţite [art. 4 alin. (2) din lege].
Dovada calităţii de persoana îndreptăţită trebuie apreciata ţinând seama de exigentele Legii nr. 10/2001 şi ale H.G. nr. 250/2007, iar nu numai de cele privind calitatea de moştenitor; acestui motiv de apel nu s-a răspuns.
Notificarea înregistrată la B.E.J. S.D. şi la Primăria Municipiului Bucureşti din 14 februarie 2002 (ulterior, transmisă la R.A. - A.P.P.S.) a fost formulată de către Prinţul Paul de România în nume personal şi în calitate de cumpărător al unor drepturi succesorale, potrivit actului de vânzare de drepturi succesorale din 02 august 2001, încheiat între acesta şi M.U., în calitate de moştenitoare testamentară a E.L.
Or, având în vedere ca instanţa a constatat că Prinţul Paul de România a solicitat imobilul şi în calitate de moştenitor legal al fostului Rege Carol II, aşa cum se desprinde din cele reţinute de instanţă, rezltă că Prinţul Paul nu putea face acte de acceptare a succesiunii lui Carol al-II-lea pe motivul că la data apariţiei Legii nr. 10/2001, tatăl sau, Carol Mircea Grigore, era în viaţă, acesta decedând la data de 26 ianuarie 2006; prin urmare, doar Carol Mircea Grigore ,personal sau prin reprezentant, era cel care putea formula notificare, în condiţiile în care intimatul reclamant nu a avut împuternicire să formuleze notificarea în numele său; de altfel, în notificare, reclamantul nici nu a pretins că îl reprezintă pe tatăl sîu, Carol Mircea Grigore.
În aceste condiţii, solicitarea Prinţului Paul de România de restituire a imobilului din litigiu, formulată prin notificare este nelegală, acesta neîndeplinind condiţiile impuse de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Aceste aspecte au fost susţinute atât în faţa primei instanţe, cât şi (de două ori) în faţa instanţelor de apel, astfel că, intimatul nu va puea invoca, din nou, o încălcare a principiului contradictorialităţii sau al dreptului la apărare; deşi aceste aspecte au fost invocate în apel, nicio instanţă nu le-a înlăturat.
Recurenta mai arată că instanţa de apel nu a analizat valabilitatea actului de cedare a averii către contestator de tatăl său, în condiţiile în care până în prezent nu a fost dovedită calitatea de moştenitor (Decizia civilă nr. 167 A/2010).
2. În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta susţine următoarele:
Instanţa de apel a reţinut, în ceea ce priveşte calitatea Prinţesei Elena de România (născută L.E.) de succesoare a fostului Rege Carol al II -lea, aşa cum s-a reţinut în considerentele deciziei de casare, că apelanta pârâtă R.A. A.P.P.S. nu a formulat motive de apel prin care să conteste sentinţa sub acest aspect şi nici nu a invocat faptul ca reclamantul ar fi formulat notificare doar ca succesor în drepturi al Prinţesei Elena de România, iar nu şi ca succesor al lui Mircea Grigore al României.
Recurenta pârâtă solicită instanţei de recurs să constatate că, dacă aşa ar fi fost, rezultă că instanţa de apel nu putea analiza un atare motiv de apel (neformulat de apalanta pârâtă).
Pe de altă parte, din acetele dosarului, rezultă cu evidenţă că reclamantul a formulat notificarea atât în calitate de dobânditor de drepturi succesorale (cu prioritate), dar şi în calitate de moştenitor legal; mai mult decât atât, s-a constatat cu putere de lucru judecat că acesta se poate folosi calitatea de moştenitor legal, cu condiţia de a-şi dovedi pretenţiile.
Or, atât la momentul dezbaterii probatoriului în faţa precedentei instanţe de recurs, dar şi prin motivele de recurs din ciclul procesual anterior, reclamantul a declarat ca va depune la dosarul cauzei „certificat de moştenitor eliberat pe numele E.L., de pe urma defunctului Rege Carol al Il-lea", ceea ce nu s-a întâmplat nici până la aceste moment; aşa fiind apare inexplicabil cum două instanţe de apel, fără probatorii suplimentare, pronunţă două soluţii diametral opuse - odată atestându-se ca dovedită calitatea de moştenitoare a E.L. după Regele Carol al Il-lea, iar în cealaltă situaţie nu s-a reţinut ca dovedită această calitate.
Prin urmare, după 3 cicluri procesuale, instanţa de apel a constatat în mod surprinzător că E.L. are calitate de moştenitor după Regele Carol al-II-lea, stabilind şi cota acesteia, conform legii romane, respectiv, de 1/4 din moştenire; atare constatare provine din actul de partaj depus la dosar încă de la data formulării notificării, act ce nu reprezintă o dezbatere a succesiunii. Aşadar, pentru ca instanţa să constate calitatea prinţesei Elena de moştenitoare a Regelui Carol se impune prezentarea unui certificat de moştenitor eliberat de autorităţile române, în urma dezbaterii succesiunii,
Or, în România nu a fost iniţiat un proces care să aibă ca obiect exequator-ul hotărârii de dezbatere a succesiunii lui Carol al Il-lea şi, ca atare, o hotărâre pronunţată de un Tribunal străin în materia succesiunilor nu poate fi reţinută ca act care produce consecinţe juridice în România, sens în care prevăd şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 187/2003: „(••••) prezenta lege nu se aplică în cazul litigiilor şi al hotărârilor pronunţate în statele membre privind succesiunile".
De altfel, sentinţa prezentată ca act al dezbaterii succesiunii în Lisabona, face referire numai la bunuri mobile, iar recurenta apreciază că acea hotărâre este un act de partaj, întrucât din aceasta nu reiese faptul că este eliberată ca urmare a dezbaterii succesiunii; mai mult decât atât, în acea sentinţă, apare în calitatea de creditor U.E.
De asemenea, recurenta învederează că nu există posibilitatea formulării de către dobânditorul de drepturi succesorale a notificării, date fiind prevederile legale.
Astfel, persoana care solicită restituirea trebuie să fie persoana fizică, proprietar al imobilului la data preluării în mod abuziv [art. 3 alin. (1) lit. a) din lege] sau moştenitor legal sau testamentar al persoanei îndreptăţite [art. 4 alin. (2) din lege].
Or, Prinţul Paul de România este cumpărătorul unor drepturi succesorale de la M.U., moştenitoare testamentară a E.L., caz în care, reclamantul nu a dobândit calitatea de succesor al E.L., calitatea ce aparţine lui M.U., care însă nu a formulat notificare.
Se mai arată de recurentă că Legea nr. 10/2001 conferă dreptul de a formula notificare numai persoanelor efectiv deposedate sau moştenitorilor legali ori testamentari ai acestora, fiind o lege de reparaţie a unor abuzuri, iar dispoziţiile sale sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate unor situaţii similare.
Din această perspectivă, pentru presupusele bunuri ale cărui proprietar ar fi fost E.L. şi care i-ar fi fost confiscate acesteia, ori la care aceasta ar fi avut dreptul în calitate de eventuală moştenitoare, notificarea nu putea fi formulată decât de persoana care avea dreptul de moştenitoare a E.L., adică de M.U., nu şi de persoana care cumpăra bunuri (sau drepturi) succesorale, în speţă, reclamantul Paul de România.
Mai mult decât atât, certificatul de calitate de moştenitor de pe urma Prinţesei Elena de România (E.L.) a fost eliberat la o dată ulterioară vânzării de drepturi succesorale, dar şi după împlinirea termenului de depunere a notificărilor – 21 octombrie 2002.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de persoana îndreptăţită a Prinţului Paul de România, având în vedere succesiunea legală de pe urma Regelui Carol al II-lea, recurenta consideră soluţia nelegală, în condiţiile în care dosarul de exequator a fost finalizat în anul 2012, cu ocazia dezbaterii recursului în al doilea ciclu procesual.
Astfel, instanţa de apel a constatat în cursul anului 2012, în baza unei sentinţe definitive şi irevocabile (sentinţa civilă nr. 182/2008 a Tribunalului Teleorman) că motivele de apel formulate în anul 2009 nu mai subzistă, considerându-se dovedită calitatea de persoana îndreptăţită.
Or, cauza de faţă are ca obiect contestarea deciziei emise de recurentă în baza Legii nr. 10/2001, contestaţie aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti din anul 2004. Ca atare, instanţa de judecată a fost chemată să stabilească în ce măsura în anul 2004, unitatea deţinătoare s-a pronunţat corect asupra unei notificări.
Deşi acest dosar a parcurs mai multe cicluri procesuale, de abia în etapa recursului anterior a fost prezentat, cu greu, un document care recunoaşte pe teritoriul României sentinţa pronunţată la Lisabona în anul 1955; în schimb, nici până la această dată nu au fost prezentate documentele solicitate de legea specială, care atestă transmiterea succesorală, respectiv acte de stare civilă sau certificat de moştenitor întocmit potrivit legii civile romane.
Or, instanţa de judecată este chemată să cenzureze deciziile în considerarea actelor avute în vedere la data emiterii lor; aşa fiind, nu este posibil ca după aproape 8 ani de judecată să se conteste caracterul nelegal al unei decizii emise în anul 2004, în considerarea unor documente obţinute şi prezentate în anul 2012, întrucât constituie un abuz de drept din partea iniţiatorilor acestui proces.
Se mai arată de către recurentă că nici până la acest moment nu există acte clare, întocmite conform legii speciale, care să ateste calităţile pretinse de reclamant şi care să permită unei instanţe, într-o contestaţie întemeiată pe Legea nr. 10/2001, admiterea acţiunii.
c. De asemenea, se critică soluţia dată apelului formulat de către Prinţul Paul Philippe de România, în sensul de a dispune direct restituirea imobilului, pentru următoarele motive.
Astfel, instanţa, respectând dispoziţiile legii speciale, poate anula decizia, situaţie în care notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001 apare ca fiind nesoluţionată. Prin urmare, şi dacă instanţa acordă contestatorului beneficiul acestei legi, prin anularea deciziei/dispoziţiei iniţiale, procedural, nu poate dispune decât restituirea prin emiterea altei dispoziţii de restituire. În conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, competenţa de soluţionare aparţine în exclusivitate unităţilor deţinătoare, iar instanţa nu se poate substitui acestora.
Mai mult decât atât, dispoziţia este înscrisul care reprezintă titlul de proprietate, este executoriu şi face dovada deplină a proprietăţii, în condiţiile în care dacă printr-o hotărâre judecătorească s-ar dispune direct restituirea în natură, doar aceasta ar putea reprezenta titlul de proprietate, iar nu dispoziţia emisă în considerarea legii speciale.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a arătat că nicio prevedere legală nu interzice restituirea în natură. Recurenta reafirmă principiul plenitudinii de competenţă a unităţii deţinătoare şi nu în ultimul rând, invocă aspecte de ordin procedural privind punerea în executare a hotărârii judecătoreşti; în speţă, instanţa nu a fost învestită cu o acţiune în revendicare, iar în condiţiile anularii unei decizii, notificarea formulată în baza Legii nr. 10/2001, apare ca nesoluţionată.
Intimatul reclamant a formulat motive întâmpinare la motivele de recurs, solicitând menţinerea deciziei ca fiind legală şi temeinică, în timp ce criticile
recurentei sunt nefondate; s-au dezvoltat argumente pentru combaterea motivelor de recurs.
În recurs nu s-au admnistrat alte probe în sensul art. 305 C. proc. civ., cu excepţia unei decizii de practică judiciară, astfel cum s-a menţionat în practicaua decizei de faţă.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce succed.
Analizând probele cauzei, criticile formulate şi decizia recurată prin prisma acestora, Înalta Curte constată că în cauză nu se verifică motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. astfel încât să conducă la modificarea deciziei atacate.
Aşa cum rezultă din expozeul deciziei de faţă, la momentul formulării notificării din 13 februarie 2002 adresată de intimatul reclamant Primăriei Municipiului Bucureşti, prin care solicita restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 506 m.p., situat în Bucureşti, C.D. în temeiul Legii nr. 10/2001, acesta s-a pevalat pentru justificarea calităţii sale de persoană îndreptăţită, în sensul legii speciale, de calitatea de cumpărător al drepturilor succesorale ale soţiei Regelui Carol al II- lea al României, E.L. potrivit contractului din 2 august 2001; imobilul a apaţinut Regelui Carol al II-lea şi a fost preluat abuziv de stat prin Decretele nr. 38/1948 şi nr. 983/1948, astfel cum instanţele anterioare au reţinut, aspect necontestat prin prezentele motive de recurs.
Şi ulterior, prin motivele contestaţiei formulate în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată (fost art. 24 din legea în forma anterioară) cu care prima instanţă a fost învestită, intimatul reclamant a învederat că se prevalează exclusiv de această vocaţie pentru dovedirea calităţii de persoană îndreptăţită.
Cu toate acestea, în motivarea aceleiaşi contestaţii, reclamantul a descris ascendenţa sa, de natură a contura vocaţia acestuia la beneficul dispoziţiilor legii speciale în calitatea de moştenitor legal, depunând la dosar acte de stare civilă din această perspectivă; la momentul respectiv însă, dovada calităţii de persoană îndreptăţită nu putea fi completă în absenţa pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de recunoaştere pe teritoriul României a efectelor sentinţei pronunţate în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) -autorul său direct - faţă de Regele Carol al II-lea, ceea ce s-a întâmplat abia în precedentul ciclu procesual, sens în care instanţa de casare a reţinut, referindu-se la decizia civilă nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin care hotărârea de exequator a devenit irevocabilă.
Luând în considerare acest dublu fundament al pretenţiilor formulate prin notificare, prima instanţă de apel, prin decizia civilă nr. 192A din 28 martie 2007, a admis apelul reclamantului, tocmai în considerarea dovezilor depuse şi neanalizate de prima instanţă din perspectiva calităţii sale de moştenitor legal, calitate de care reclamantul a făcut uz prin motivele de apel; această susţinere a apelantului nu a fost sancţionată de instanţa de apel din perspectiva art. 294 alin. (1) C. proc. civ., statuându-se că aceasta nu reprezintă o cerere nouă formulată direct în apel; Tribunalul, prin sentinţa apelată, şi-a fundamentat soluţia doar pe analiza vocaţiei reclamantului decurgând din calitatea sa de cumpărător de drepturi succesorale de pe urma Prinţesei Elena de România (E.L.), soţie supravieţuitoare a Regelui Carol al II-lea, contestaţia reclamantului fiind respinsă; instanţa de apel a desfiinţat hotărârea tribunalului cu trimiterea cauzei spre rejudecare stabilind ca în rejudecare să fie analizate toate celelalte susţineri ale reclamantului din motivele de apel; decizia instanţei de apel a rămas irevocabilă prin respingerea recursul pârâtei ca nefondat, conform deciziei civile nr. 1518 din 6 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 629 din 24 aprilie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă a IV-a a admis contestaţia reclamantului, a anulat dispoziţia din 3 iunie 2005 emisă de R.A. A.P.P.S. şi a dispus obligarea intimatei să emită dispoziţie de restituire în natură a terenului notificat.
Prima instanţă a confirmat calitatea reclamantului de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 din perspectiva ambelor temeiuri invocate: contractul de vânzare cumpărare de drepturi succesorale de pe urma Prinţesei Elena de România (E.L.) din 2 august 2001 de BNP I.M., dar şi calitatea de moştenitor legal al autorului său -Carol Mircea Grigore al României, iar acesta, la rândul său, moştenitor legal de pe urma Majestăţii sale Regale Carol al II- lea, conform certificatul de calitate de moştenitor din 26 mai 2005; totodată, s-a reţinut că după decesul autorului reclamantului a fost eliberat certificatul de moştenitor din 24 mai 2006 emis de B.N.P. B., care atestă calitatea reclamantului de moştenitor legal al recamantului alături de fratele său – A.S.R. Prinţul Alexander Ioan Nicholas George de Hohenzzolern (al României); cel din urmă a cesionat drepturile sale succesorale în favoarea reclamantului, potrivit înscrisurilor de la Dosar apel nr. 17582/3/2005.
Instanţa de apel însă, pronunţând decizia civilă nr. 167A din 24 iunie 2010 (Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă) a admis apelul R.A. A.P.P.S. şi a schimbat în tot sentinţa apelată, dispunând respingerea contestaţiei ca neîntemeiate; de asemenea, apelul incident al reclamantului a fost respins ca nefondat, precum şi cererea de intervenţie accesorie, formulată de V.S.V. în interesul apelantului reclamant (promitent cumpărător al terenului cu privire la care poartă notificarea).
Prin această decizie, deşi s-a reţinut că, în virtutea efectelor contractului de vânzare cumpărare de drepturi succesorale din 2 august 2001 de B.N.P. I.M., reclamantul are vocaţia de a formula notificare, întrucât a dobândit drepturile rămase de pe urma Prinţesei Elena de România (fostă L.) pe teritoriul României, s-a apreciat însă, că nu se poate reţine ca fiind dovedită calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, deoarece nu s-a făcut dovada că Prinţesa Elena de România a avut calitatea de moştenitoare de pe urma Regelui Carol al II-lea şi că, în această calitate, ar fi dobândit vreun drept de proprietate asupra unor bunuri imobile aflate pe teritoriul României şi care au aparţinut Regelui Carol al II-lea (proprietarul deposedat abuziv de Statul Român de imobilul notificat); de asemenea, s-a reţinut că Prinţesa Elena de România nu a avut ea însăşi calitatea de proprietar asupra acestui imobil şi, de asemenea, în favoarea sa nu poate fi reţinut nici beneficiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (notificarea care valorează acceptare a succesiunii), întrucât era decedată la data formulării notificării.
Totodată, s-a analizat însuşirea reclamantului de persoană îndreptăţită şi raportat la calitatea de moştenitor legal al autorului său, Carol Mircea Grigore al României, constându-se că, la momentul soluţionării apelului hotărârea definitivă de exequator a fost defiinţată în căile de atac, astfel că dispărând fundamentul emiterii certificatului de calitate de moştenitor în favoarea lui Mircea Grigore al României de B.N.P. C.M.P., instanţa de apel a apreciat că acesta este lovit de o cauză de ineficacitate, anume, caducitatea.
Instanţa de casare a constatat că, pronunţând această soluţie pe temeiul acestor două constatări determinante (ineficacitatea certificatului nr. 55/2005 şi nedovedirea calităţii de moştenitoare după Regele Carol al II-lea a Prinţesei Elena de România), Curtea de Apel a încălcat principiile disponibilităţii, drepturile procesuale ale părţilor şi deci, cerinţele unei proceduri echitabile, întrucât s-a pronunţat asupra unor aspecte nepuse în discuţia părţilor şi care nu au fost susţinute ca atare prin motivele de apel ale pârâtei cu care instanţa de apel era învestită; criticile formulate de apelantă au fost considerate de instanţa de casare ca judicios dezlegate de instanţa de apel.
În consecinţă, Înalta Curte a dispus în recursul din al doilea ciclu procesual (astfel cum instanţa de apel a constatat prin decizia recurată la acest moment) că rejudecarea va privi analizarea apelurilor declarate exclusiv în limitele motivelor concepute de apelanţi, întrucât instanţa de apel nu se poate pronunţa asupra unor aspecte care nu au fost invocate, care nu reprezintă chestiuni de ordine publică şi pe care nu le-a pus în prealabil în dezbaterea părţilor; s-a reţinut totodată, prin decizia instanţei de recurs, că din cuprinsul cererii de apel sentinţa primei instanţe a fost criticată numai sub aspectele corect înlăturate şi judicios motivate de instanţa de apel; în plus, s-a constatat că prin decizia civilă nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a devenit irevocabilă sentinţa civilă nr. 182 din 29 decembrie 2008 a Tribunalului Teleorman (ulterior soluţionării pricinii în apel), recunoscându-se, aşadar pe teritoriul României efectele sentinţei pronunţate în anul 1955 de Tribunalul din Lisabona cu privire la paternitatea lui Grigore Mircea Lambrino (Grigore Mircea al României) faţă de Majestatea Sa Regele Carol al II-lea.
Aceeaşi instanţă de casare a stabilit că un asemenea act are valoarea unui înscris nou, care, dacă ar fi fost cunoscut de instanţa de apel, ar fi putut determina o altă soluţie, ceea ce a impus casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
În consecinţă, faţă de cele redate, în contextul art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte, învestită cu recursul de faţă, constată că limitele casării au presupus obligaţia instanţei de apel de a se pronunţa în limitele devoluţiunii fixate de apelanţi prin motivele de apel, iar nu pe baza unor aspecte de natură a surprinde părţile (caducitatea certicatului de moştenitor şi nedovedirea calităţii de moştenitoare a Prinţesei Elena de România de pe urma Regelui Carol al Il-lea), nefiind supuse dezbaterii acestora, aspecte calificate de instanţa de casare ca nefiind motive de ordine publică, în plus, apreciind deja că motivele de apel ale apelantului pârât au fost judicios analizate şi înlăturate de instanţa de apel; totodată, s-a impus instanţei de rejudecare plasarea, în contextul probator al cauzei, a deciziei civile nr. 954/2012 a Înaltei Curţi prin care efectele hotărârii de recunoaştere a paternităţii au devenit irevocabile.
Ca atare, în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., curtea de apel a reluat dezlegarea dată de instanţa de apel anterioară cu privire la „aspectele corect înlăturate şi judicos motivate" de aceasta, analizând, în contextul cauzei de faţă, efectele rămânerii irevocabile a hotărârii de recunoaştere a paternităţii autorului Mircea Grigore al României faţă de Maestatea Sa Regele Carol al Il-lea, prin pronunţarea deciziei civile nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Potrivit celor anterior precizate, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal a confirmat calitatea intimatului reclamant de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 de pe urma Regelui Carol al Il-lea, în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din legea specială.
Calitatea autorului direct al intimatului reclamant de moştenitor al Regelui Carol al Il-lea rezultă din hotărârea irevocabilă de recunoaştere a paternităţii precum şi din certificatul de calitate de moştenitor emis în favoarea acestuia, certificat de B.N.P. P.C.M.
La data formulării notificării Mircea Grigore de România era în viaţă, cum în mod corect susţine şi recurenta prin motivele de recurs, aceasta fiind formulată la 13 februarie 2002, în timp ce decesul autorului reclamantului a intervenit la 26 ianuarie 2006.
Însă, astfel cum s-a reţinut şi prin decizia civilă nr. 167A din 24 iunie 2010, anterior formulării notificării A.S.R. Prinţul Carol Mircea de H. de România a cedat la 10 februarie 2002 fiului său, ASR Prinţul Paul de de H. de România, 37% din averea regală pe care a moştenit-o de la tatăl său, Majestatea Sa Regele Carol al Il-lea al României, prin decizia Tribunalului de la Lisabona, Portugalia, 1955.
Acest înscris de la dosar primă instanţă are valoarea unei oferte de donaţie pentru cota succesorală a Prinţului Carol Mircea de România în favoarea fiului său, intimatul reclamant al cauzei; oferta de donaţie a fost acceptată de intimat prin declaraţia autentificată la B.N.P. M.P. şi S.B.T.
În consecinţă, calitatea intimatului de donatar al moştenitorului legal al Majestăţii Sale Regele Carol al Il-lea (Prinţul Carol Mircea) îl plasează pe acesta în poziţia de succesor cu titlu universal (faţă de obiectul donaţiei - o cotă succesorală dintr-o universalitate) al donatorului, calitate în care poate exercita toate drepturile în legătură cu obiectul donaţiei ca şi autorul său (donator), aşadar, inclusiv dreptul de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, în nume propriu, astfel cum s-a întâmplat, fiind astfel îndeplinite dispoziţiile art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste motive, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentului pârât formulate în legătură cu titularul notificării (imputată instanţei de apel ca motiv de apel neanalizat), considerentele anterioare adăugându-se celor ale deciziei recurate.
Cum intimatul reclamant este singurul dintre moştenitorii legali ai Majestăţii Sale Regele Carol al Il-lea care a formulat notificare pentru acest imobil, în mod legal instanţa de apel, a făcut aplicarea prevederilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, dispunând restituirea acestui teren în întregul lui către intimat.
Aceste critici ale pârâtei, de altfel, au fost analizate şi prin decizia civilă nr. 167A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, iar instanţa de apel, în rejudecare, le-a reluat doar într-o manieră implicită, faţă de cele stabilite prin decizie de casare (ca fiind judicios analizate şi înlăturate), fiind, aşadar, dezlegări intrate în puterea lucrului judecat.
În ce priveşte legitimarea calităţii intimatului reclamant de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii şi în calitate de de cumpărător de drepturi succesorale ale legatarei universale de pe urma soţiei supravieţuitoare a proprietarului imobilului, Înalta Curte consideră că faţă de cele deja reţinute, celelalte aspecte nu se mai cer a fi analizate, fiind argumente excedentare, superflue, faţă de confirmarea vocaţiei sale în calitate de succesor cu titlu universal al moştenitorului legal al fostului proprietar.
Această precizare lasă fără obiect şi motivele de recurs formulate de recurenta pârâtă pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prin care se dezvoltă argumente legate de aceeaşi legitimare a reclamantului, în procedura legii speciale.
În consecinţă, la acest moment, sunt lipsite de relevanţă aspectele referitoare la calitatea de moştenitoare a Prinţesei Elena de România de pe urma Regelui Carol al Il-lea, absenţa unei hotărâri judecătoreşti de dezbatere a succesiunii defunctului Rege, cu atât mai mult cu cât instanţa de casare a sancţionat decizia instanţei de apel din ciclul procesual anterior, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, tocmai pentru analiza acestor aspecte care nu au fost concepute ca motive de apel şi nici nu erau motive de ordine publică, susceptibile de a fi puse în dezbatere din oficiu, în temeiul art. 295 alin. (1) teza finală C. proc. civ.
Pentru acealeaşi motive, nici analiza vocaţiei intimatului pe temeiul dobândirii drepturilor succesorale ale Prinţesei Elena de România în raport de art. 4 alin. (2) rap. la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ori a argumentelor cu privire la data ulterioară formulării notificării a certificatului de moştenitor eliberat de pe urma acesteia, sunt lipsite de obiect.
În ce priveşte susţinerea recurentei cu privire la depunerea tardivă - abia în recursul din ciclul procesual anterior (soldat cu soluţia de casare a decizei recurate cu trimitere spre rejudecare) - a deciziei civile nr. 954 din 14 februarie 2012 a Înaltei Curţi, aptă de a confirma calitatea Prinţului Mircea Carol de România de moştenitor legal al Regelui Carol al II-lea, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, modificată şi republicată, permit depunerea actelor doveditoare ale pretenţiilor formulate prin notificare până la soluţionarea notificării; or, un atare moment este fie cel al emiterii deciziei sau dispoziţiei motivate de către entitatea notificată - în cazul în carea acestea nu ar fi contestate în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, fie cel al rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de soluţionare a unei contestaţii în temeiul art. 26 alin. (3) ori împotriva refuzului nejustificat al entităţii notificate de a o soluţiona (conform Deciziei XX/2007 dată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
Drept urmare, norma invocată nu permite o atare interpretare ca cea susţinută de recurentă (depunerea înscrisurilor doveditoare până la emiterea decizei sau dispoziţiei motivate de entitatea notificată), întrucât contestaţia întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ca şi apelul, sunt căi de atac devolutive, iar regulile de procedură permit administrarea oricăror probe, ceea ce, de altfel, în privinţa înscrisurilor, este posibil şi în recurs, astfel cum dispune art. 305 C. proc. civ.; în sensul interpretării recurentei, procedura judiciară ar fi lipsită de conţinut şi de cea mai consistentă dintre garanţiie sale procesuale - dreptul la apărare, intrinsec oricărei proceduri echitabile.
Şi critica formulată cu privire la apelul incident al reclamantului (în sensul înlocuirii obligării pârâtei la emiterea unei noi dispoziţii prin care să dispună restituirea în natură a litigiului cu obligarea sa direct la restituire în temeiul hotărârii judecătoreşti) este nefondată, dată fiind cele dezlegate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite prin Decizia XX din 19 martie 2007 şi din considerentele căreia instanţa de apel a redat aspectele relevante din acest punct de vedere, ce nu se mai impun a fi reluate.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta R.A.A.P.P.S. împotriva deciziei nr. 109A din 5 iulie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3377/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3382/2013. Civil. Acţiune în declararea... → |
|---|
