ICCJ. Decizia nr. 3309/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3309/2013
Dosar nr. 804/90/2011
Şedinţa publică din 13 iunie 2013
Asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 804/90/2011, reclamantul R.C. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.M.T.C., director executiv al publicaţiei Z.V., editat de SC P. SRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâtului la plata unor daune morale în sumă de 550.000 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 998 C. civ. şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului; obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, un comunicat prin care-şi cere scuze pentru denigrarea reclamantului, în conformitate cu art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub sancţiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, potrivit disp. art. 55 din acelaşi decret; obligarea pârâtului să publice, pe cheltuiala sa, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunţa în prezenta cauză, conform disp.art. 54 din Decretul nr. 31/1954, sub sancţiunea unei amenzi de câte 5.000 RON în folosul statului, pentru fiecare zi de întârziere, potrivit art. 55 din acelaşi decret; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Astfel, se susţine că, în Z.V. (perioada 18-21 noiembrie 2010), se continua rubrica - "Dezvăluiri - Faţa văzută şi nevăzută a directorului de la O. Rm. Vâlcea, C.R. " - (iniţiată încă de la începutul lunii noiembrie 2010), şi, pe prima pagina, alături de fotografia reclamantului, sub titlul "Afacerile Ciprom şi C. Chemicals", se consemnează, contrar adevărului şi în mod, vădit, tendenţios, că reclamantul s-ar afla într-un flagrant conflict de interese cu societatea comercială pe care o conduce, întrucât, pe de o parte, atât acesta, cât şi fiul său, R.A.C., sunt implicaţi în acţionariatul firmei menţionate, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă ar folosi materii prime provenite de la O.: "Societatea C., la care acţionar principal este R.A.C. (fiul directorului general de la O.), produce şi comercializează materiale pentru construcţii civile şi industriale precum şi pentru întreţinere industriala. Lăsând la o parte "gargara " pretenţioasa din prezentarea de pe internet a societăţii, o concluzie este clară: principalele materii prime provin de la combinatul chimic vâlcean condus de către R.S. Oare nici în acest caz nu se poate vorbi despre conflict de interese".
A susţinut reclamantul că principalele instrumente folosite de către pârât - în scop de defăimare - în încercarea de a-i ştirbi imaginea şi a-i leza demnitatea, sunt minciuna şi calomnia, deoarece, în realitate: societatea incriminata, Ciprom, a fost înfiinţată cu credite obţinute de la banca, iar nu cu "mărunţişul", în suma de milioane de euro, pe care acţionarii, le-ar avea, chipurile, prin buzunarele lor, aşa cum, în mod mincinos şi în scop incitator, se prezintă situaţia, de către pârât; SC C. SRL nu "lucrează", în niciun fel, cu statul şi nu foloseşte absolut, niciuna dintre materiile prime (nici măcar apa) de la O., așa încât, şi sub acest aspect, afirmaţiile pârâtului constituie minciuni gogonate.
În consecinţă, a arătat reclamantul, în speţa, nu exista, pur şi simplu, nici un conflict de interese, cum, în mod calomnios, pretinde pârâtul P.T.
Toate aceste afirmaţii sunt mincinoase şi, deliberat, calomnioase, şi se înscriu în tema generala stabilita de sponsorul pârâtului P. - de compromitere a reputaţiei reclamantului şi de subminare a intereselor legitime ale O.-ului -, pentru distrugerea credibilităţii acestora, ca în acest mod sa poată obţine, pe de-o parte, îndepărtarea reclamantului din funcţiile pe care le deţine, ca ultim obstacol în calea realizării ambiţiilor acţionarului minoritar, iar, pe de alta parte, pentru provocarea scăderii valorii de piaţa a acţiunilor la bursa, în scopul preluării, apoi, de către reprezentanţii P.C.C. S.E., a acestor acţiuni, deci a controlului total asupra O., la un preţ derizoriu.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia I civilă, sub nr. 5675/90/2011, reclamantul R.C. i-a chemat în judecată pe pârâţii P.M.T.C., publicaţia Z.V. şi SC P. SRL, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unor daune morale în sumă de 550.000 RON, în temeiul dispoziţiile art. 1349, raportat la art. 1357 C. civ., combinat cu art. 1373, art. 1382 şi art. 253 alin. (4) din acelaşi cod, art. 30 alin. (6) şi (8), precum şi art. 31 alin. (4) din Constituţie, art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului; obligarea pârâţilor la încetarea încălcării dreptului la demnitate şi interzicerea comiterii unor astfel de fapte pentru viitor, în tem.disp.art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.; obligarea pârâţilor să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, un comunicat prin care-şi cer scuze pentru denigrarea reclamantului, în conformitate cu art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.; obligarea pârâţilor să publice, pe cheltuiala lor, timp de două luni, în fiecare număr al ziarului menţionat, pe prima pagină, hotărârea judecătorească ce urmează a se pronunţa în prezenta cauză, conform disp.art. 253 alin. (3) lit. b) C. civ.; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 274 C. proc. civ.
Motivele de fapt, expuse pe larg în cuprinsul cererii de chemare în judecată, sunt identice cu cele care au determinat promovarea cererii înregistrate pe rolul acestei instanţe sub nr. 804/90/2011, motivarea în drept bazându-se pe prevederile Noului C. civ.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a publicaţiei Z.V. şi excepţia lipsei de interes, sub aspectul fondului aceştia susţinând că acţiunea este nefondată.
În susţinerea celor două excepţii, pârâţii au învederat că publicaţia mai sus amintită nu are personalitate juridică şi, în consecinţă, nu poate sta în judecată, iar scopul promovării acţiunii este doar şicanator, reclamantul nejustificând un interes legitim.
Sub aspectul fondului cauzei, motivele invocate de pârâţi sunt identice celor prezentate în întâmpinarea depusă în Dosarul nr. 804/90/2011.
Prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 16 februarie 2012, pârâţii au ridicat şi excepţia prematurităţii formulării acţiunii, motivată de nerespectarea dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., referitoare la procedura de conciliere.
În şedinţa publică din data de 29 martie 2012, pentru considerentele expuse în încheierea pronunţată la acelaşi termen de judecată, instanţa a dispus conexarea celor două pricini.
Tribunalul Vâlcea, secţia I-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 784 din 26 aprilie 2012, a respins excepţia prematurităţii şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii, ridicate de pârâţi în Dosarul nr. 5675/90/2011 (conexat); a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului P.M.T.C., ridicată de acesta în Dosarul nr. 804/90/2011; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive (calificată de instanţă ca fiind excepţia lipsei capacităţii procesuale) a publicaţiei Z.V., ridicată de pârâţi în Dosarul nr. 5675/90/2011 (conexat); a respins acţiunea promovată de reclamantul R.C., în contradictoriu cu publicaţia Z.V., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală şi a respins ca nefondată, acţiunea formulată de reclamantul R.C., împotriva pârâţilor P.M.T.C. şi SC P. SRL.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a deliberat, cu prioritatea impusă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., asupra excepţiilor ridicate de pârâţi, puse în discuţia părţilor în şedinţa publică din data de 12 aprilie 2012, constatând următoarele:
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii (invocată în pricina conexată, promovată după intrarea în vigoare a noului C. civ.), Tribunalul a constatat netemeinicia acesteia, faţă de împrejurarea că textul de lege invocat de pârâţi, art. 7201 C. proc. civ., nu este aplicabil în speţă, acţiunea promovată de reclamant întemeindu-se pe răspunderea civilă delictuală, şi nu contractuală - ipoteză vizată de forma actuală a dispoziţiei legale menţionate.
În acelaşi mod a fost analizată de instanţă şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii. Într-adevăr, una din condiţiile pentru promovarea unei acţiuni în justiţie este aceea ca partea care o exercită să justifice un interes legitim, personal, născut, actual şi direct, interes care poate fi nu numai de ordin material, dar şi moral. Legitimitatea interesului presupune că persoana care formulează o pretenţie în justiţie trebuie să justifice legătura între pretenţia concretă formulată şi dreptul subiectiv civil afirmat. Celelalte condiţii vizând interesul se referă la existenţa interesului în momentul exercitării dreptului la acţiune, în sensul că neexercitarea acestui drept ar presupune un prejudiciu pentru persoana care omite să-l exercite şi, respectiv, la folosul practic urmărit de cel care recurge la procedura judiciară. Transpunând aceste aspecte de ordin teoretic în speţa de faţă, instanţa a constatat că reclamantul, prin demersul judiciar iniţiat, urmărind, în principal, repararea materială a prejudiciului pe care îl pretinde, justifică interesul promovării acţiunii, motiv pentru care a respins şi această excepţie.
Cât priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului persoană fizică, instanţa a apreciat că soluţionarea acesteia antamează anumite aspecte de fond, astfel încât a examinat-o în cadrul analizei pe care o va face acestuia.
Întemeiată a fost privită, excepţia lipsei capacităţii procesuale (astfel calificată de instanţă în şedinţa publică din data de 12 aprilie 2012) a publicaţiei Z.V., care, neavând personalitate juridică (şi, de altfel, niciunul din elementele constitutive ale acesteia) şi nefiind, deci, subiect de drept, nu poate sta în judecată ca parte. Faţă de aceste împrejurări, se va admite excepţia anterior menţionată şi, în consecinţă, se va respinge acţiunea promovată în contradictoriu cu publicaţia amintită.
Pe fondul cauzei, în raport de actele şi lucrările dosarului şi prin prisma dispoziţiilor legale incidente, tribunalul a reţinut că în perioada 18-21 noiembrie 2010, în Z.V., editat de SC P. SRL, a fost publicat un articol, la rubrica „Dezvăluiri – Faţa văzută şi nevăzută a directorului de la O. Rm.Vâlcea, C.R.”, prin care se afirmă că reclamantul s-ar afla în „conflict de interese” cu societatea comercială pe care o conduce, întrucât, pe de o parte, acesta este implicat în acţionariatul firmei SC C. SRL, iar, pe de altă parte, aceasta din urmă ar folosi materii prime provenite de la O., ca, de altfel, şi SC C.C. SRL, la care asociat principal este fiul reclamantului, R.A.C. În cadrul aceleiaşi publicaţii, s-a mai afirmat că reclamantul este unul dintre fondatorii firmei SC C. SRL, iar „cei trei asociaţi (reclamantul, M.P. şi N.E.) au pus mână de la mână, „ceva mărunţiş”, câteva milioane de euro şi au construit o fabrică dotată cu tehnologii scumpe, de ultimă oră”.
Într-un alt număr al aceleiaşi publicaţii, apărut în perioada 22-24 noiembrie 2010, la aceeaşi rubrică, sub titlul „C.R., Afaceri <chimice> cu L.S.”, s-a afirmat că aspectul cel mai grav care apare în dosarul penal în care acesta din urmă are calitatea de învinuit este cel referitor la raporturile comerciale derulate cu Combinatul O. Astfel, s-a arătat că L.S. a efectuat zeci de tranzacţii pentru O., respectiv o serie de compensări de produse industriale, în valoare de zeci de miliarde de RON vechi, în concluzie autorul art. exprimându-şi îndoiala cu privire la derularea acestor „tranzacţii” fără acceptul sau, cel puţin, ştiinţa reclamantului. În acelaşi număr al amintitei publicaţii, la subtitlul „Presiuni asupra ziarului”, jurnalistul precizează că, deşi, în ultimul timp s-au făcut presiuni enorme din partea unor oameni de afaceri apropiaţi reclamantului, dar şi din partea unor oameni politici din jud.Vâlcea, care aveau ca scop stoparea dezvăluirilor despre afacerile din interiorul SC O. SA, „dosarul caracatiţei de tip mafiot care sugrumă de ani de zile combinatul chimic de la Rm.Vâlcea trebuie să ajungă pe masa D.N.A.-ului”.
Cât priveşte calitatea procesuală pasivă a pârâtului persoană fizică, tribunalul a constatat că acesta recunoaşte, în cadrul interogatoriului luat, că a folosit unele din cuvintele menţionate, apreciindu-le „figuri de stil jurnalistice”.
Sub aspectul fondului pricinii, se reţine că s-a invocat, drept temei juridic al cererii promovate de reclamant, răspunderea civilă delictuală, în reglementarea din vechiul C. civ. (art. 998 şi următoarele), în vigoare la momentul sesizării instanţei de judecată, apreciindu-se, totodată, că temeinicia pretenţiilor formulate este susţinută şi de principiile fundamentale înscrise în art. 30 şi 31 din Constituţie, precum şi în art. 8 şi 10 din Convenţia europeană pentru drepturile omului.
Corelativ libertăţii de opinie, art. 31 din Constituţie garantează dreptul oricărei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public, neîngrădit.
În consecinţă, este vorba de un conflict între, pe de o parte, dreptul reclamantului de a-şi proteja reputaţia şi demnitatea şi, pe de altă parte, dreptul pârâtului, în calitate de reprezentant al presei, de a comunica fapte.
În acest context, instanţa a examinat dacă, prin articolele incriminate, autorul acestora şi-a încălcat, cu rea-credinţă, obligaţia de a nu aduce atingere drepturilor subiective aparţinând reclamantului, ocrotite de normele dreptului obiectiv, obligaţie ce urmează a fi privită din perspectiva Convenţiei, direct aplicabilă, făcând parte din legislaţia internă, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţie şi a cărei primordialitate este consacrată de art. 20 din aceeaşi Lege Fundamentală.
Pentru ca fapta imputată pârâtului să aibă caracter ilicit şi să fie de natură a produce reclamantului un prejudiciu este necesar ca, prin articolele în discuţie, să fie nesocotit echilibrul ce ar trebui să existe între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţie şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie al reclamantului, care este protejat de art. 8, ca element al vieţii private.
Pentru a aprecia asupra temeiniciei afirmaţiilor reclamantului, trebuie să se ţină seama, în primul rând, de rolul vital, de apărător al valorilor democratice, pe care presa îl îndeplineşte în societate. Premisa analizei pe care instanţa şi-a propus să o facă o reprezintă libertatea de exprimare, ce asigură libertatea opiniei, care, în orice formă s-ar regăsi, este inviolabilă.
Mai trebuie spus că libertatea în domeniul presei include şi recurgerea la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, fiind inadmisibil ca un ziarist să nu poată formula judecăţi critice de valoare decât sub condiţia demonstrării veridicităţii (a se vedea Hotărârea Lingens împotriva Austriei). A mai reţinut instanţa europeană că dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai „informaţiilor” sau „ideilor” care sunt primite favorabil sau sunt privite ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează statul sau orice parte a comunităţii.
Instanţa europeană a atras, totodată, atenţia asupra faptului că exercitarea libertăţii de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi, iar garanţiile oferite jurnaliştilor de art. 10 sunt supuse condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună credinţă, astfel încât să furnizeze informaţii exacte şi credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (cauza Radio France ş.a. împotriva Franţei). Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, protecţia surselor ziariştilor reprezintă una din pietrele unghiulare ale libertăţii presei, fără de care sursele ar putea fi descurajate să sprijine presa în vederea informării publicului cu privire la aspecte de interes general.
Afirmaţiile cuprinse în articolele în discuţie fac referire la pretinsele raporturi comerciale pe care societatea O. le-ar avea cu diverse alte firme, între care sunt citate C., SC C. SRL, precum şi cea condusă de numitul I.M.S., zis L.S., cu privire la care se precizează că ar avea calitatea de învinuit într-un dosar penal. Este evident că aceste aspecte nu sunt de natură a aduce atingere imaginii sau demnităţii reclamantului, câtă vreme ele nu îl vizează pe acesta, ci societatea al cărei director este reclamantul, ea însăşi persoană juridică şi subiect de drept distinct, care poate emite pretenţii proprii în ipoteza în care ar aprecia că drepturile sale îi sunt lezate. Cât priveşte calitatea reclamantului - de membru fondator al societăţii Ciprom, a fiului acestuia - de asociat la SC C.C. SRL, precum şi obiectul de activitate al acestor firme, raporturile contractuale între acestea şi SC O. SA, acestea sunt aspecte care pot fi verificate, consultând fie evidenţele Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Vâlcea, fie pe cele ale societăţilor în discuţie. Concluziile ziaristului pârât în sensul că, urmare a dublei calităţi, reclamantul s-ar afla în „conflict de interese” şi că acesta ar avea ştiinţă despre tranzacţiile încheiate între O. şi firma numitului L.S. sunt opinii ale acestuia, şi nicidecum nu constituie imputări ale unor fapte determinate, de natură a aduce atingere drepturilor ocrotite de art. 8 din Convenţie şi de art. 30 alin. (6) din Constituţie.
Referitor la relatările expuse la subtitlul „Presiuni asupra ziarului”, instanţa constată că acestea au un caracter general, imprecis, fără o referire directă la persoana reclamantului.
În privinţa expresiilor folosite în ultimul număr al publicaţiei, instanţa constată că acestea sunt judecăţi de valoare, ce se circumscriu libertăţii de opinie şi dreptului ziaristului de a comunica idei, şi nu reprezintă acuzaţii de fapt.
În legătură cu acest ultim aspect, tribunalul a reţinut că o distincţie clară a făcut Curtea Europeană, în bogata sa jurisprudenţă, între fapte şi judecăţi de valoare, apreciind că, dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, cele din urmă nu pot fi supuse unei probări a exactităţii lor (a se vedea, între altele, cauzele De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Cumpănă şi Mazăre împotriva României). Cerinţa de a dovedi adevărul unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de art. 10 (Cauza Timpul Info-Magazin împotriva Moldovei).
În raport de cele expuse, instanţa a apreciat că expresiile folosite de pârât în articolele sale cu privire la reclamant nu pot fi considerate drept afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare, fără a depăşi, însă, limitele criticii admisibile, astfel încât beneficiază de protecţia oferită de art. 10 din Convenţie.
Cât priveşte celelalte capete de cerere, acestea au fost respinse ca o consecinţă a soluţiei adoptate în privinţa cererii vizând pretenţiile băneşti, câtă vreme nu s-a reţinut săvârşirea unei fapte ilicite şi existenţa prejudiciului moral creat reclamantului, constând în lezarea onoarei sau demnităţii acestuia, nefiind, deci, îndeplinite condiţiile impuse de textele art. 54, 55 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la data promovării acţiunii.
Concluzionând asupra celor prezentate, instanţa a respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor P.T. şi SC P. SRL, ca nefondată.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, în termen legal a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie pentru următoarele motive în esenţă:
- în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea formulată de apelantul-reclamant încălcând jurisprudenţa C.E.D.O. în această materie, care a statuat recent în cazul Tănăsoaica împotriva României că protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din C.E.D.O. este subordonată condiţiei exercitării dreptului cu bună credinţă şi cu respectarea deontologiei jurnalistice, situaţie care nu s-a întâmplat în speţa dedusă judecăţii, deoarece pârâtul P.T. i-a propus apelantului-reclamant să nu scrie nimic negativ despre el în presă, însă în schimbul sumei de 10.000 euro, situaţie care conduce la reţinerea relei-credinţe a jurnalistului;
- se arată de către apelantul-reclamant că instanţele judecătoreşti au sancţionat conduita abuzivă a ziaristului prin condamnarea sa la daune morale, situaţie faţă de care indică practica judiciară în materie, raportându-se la sentinţele judecătoreşti pronunţate de către Curtea de Apel Piteşti;
- se fac referiri detaliate la toate articolele ce fac obiectul prezentei judecăţi şi se arată că toate afirmaţiile ziaristului sunt pur defăimătoare, de rea-credinţă, formulate fără absolut nicio probă şi calomnioase, toate acestea conducând la compromiterea reputaţiei apelantului-reclamant şi la îndepărtarea apelantului din funcţiile de conducere pe care le deţine, având ca rezultat imediat scăderea valorii de piaţă a acţiunilor la bursă, compromiterea totală a reputaţiei apelantului cu influenţe nefaste asupra sa şi a familiei sale, lezându-i demnitatea, onoarea, viaţa particulară şi dreptul la propria imagine.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel invocate de apelantul-reclamant, Curtea a constatat că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a pronunţat o soluţie nelegală şi deşi a reţinut că instanţa naţională raportat la dispoziţiile art. 20 din Constituţie poate aplica cu prioritate principiile C.E.D.O. în acest caz dispoziţiile art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborate cu cele ale art. 8 din aceeaşi convenţie, a respins acţiunea formulată de către apelantul-reclamant.
Curtea a reţinut însă că în accepţiunea dispoziţiilor art. 10 din C.E.D.O., libertatea de exprimare nu poate fi nelimitată sau mai bine zis nu poate fi transformată în a servi interesele private ale unei persoane sau ale unui grup de persoane cu scopul de a manipula opinia publică, în caz contrar această libertate de exprimare nu mai poate fi numită „câinele de pază al democraţiei” aşa cum de altfel a fost consacrată expresia în primele decizii ale jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie.
Dimpotrivă instanţa de apel reţine că articolele de presă la adresa apelantului-reclamant nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 10 din C.E.D.O., practic fiind incident alin. (2) din acest art., respectiv intimatul-pârât nu se poate prevala de dispoziţiile art. 10 alin. (1) din C.E.D.O. (aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Tănăsoaica împotriva României).
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din C.E.D.O. orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare şi acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.
În speţa dedusă judecăţii, de exemplu articolul care precizează că apelantul-reclamant şi-ar fi făcut o firmă privată împreună cu fiul acestuia din bani publici, sunt complet gratuite şi nedovedite în niciun fel, ca de altfel şi articolul care vizează în mod exclusiv persoana apelantului-reclamant şi nu calitatea de funcţie publică a acestuia, în care se precizează că reclamantul ar fi angajat un anume magistrat pe nume T. la Tribunalul Vâlcea, prin relaţiile pe care le deţine.
În realitate, prin limbajul folosit în mod intenţionat şi anume: hoţ, mafiot, capul mafiei, incompetent, il capo di tutti capi, latifundiar, satrap şi Don Costelino R.lini, intimatul-pârât este evident că a urmărit în mod deliberat prin limbajul caracteristic mafiei siciliene să inducă în conştiinţa opiniei publice faptul că apelantul-reclamant se ocupă cu afaceri dubioase, că are legături cu diverşi magistraţi pe care „i-ar fi ajutat” să ajungă în funcţie şi că ar avea relaţii în lumea interlopă, în acest sens, fiind dovedit evident prejudiciul cauzat apelantului-reclamant în ceea ce priveşte imaginea acestuia în calitatea sa de om de afaceri, însă şi cu privire la personalitatea sa la familie, precum şi la relaţiile în societate.
Pe de altă parte, nu se poate susţine nici buna-credinţă a intimatului-pârât în publicarea art. arătate mai sus, ci dimpotrivă este dovedită reaua-credinţă prin înscrisul din dosarul instanţei de fond, din care pârâtul îl anunţă pe reclamant că în respectarea angajamentelor luate nu va scrie nimic negativ despre d-nul R. şi nici despre O., şi că va evita subiectele nefavorabile, situaţie care se coroborează cu celălalt înscris prin care compania P.C.C. a solicitat intimatului-pârât declanşarea unei campanii mediatice cu titulatura „P.C.C. rămâne în continuare interesată de privatizarea O.”, oferind suma de 10.000 euro + T.V.A. în acest sens, cu condiţia obligatorie de a întrerupe colaborarea publicitară cu O.
Din depoziţiile martorilor audiaţi în cauză, reiese în mod clar că articolele publicate de către intimatul-pârât au fost de natură să afecteze imaginea publică a reclamantului, situaţie repercutată asupra activităţii societăţii la care acesta era director, în faţa unor parteneri de afaceri şi a unor bănci, precum şi a personalului din subordine.
Aşa fiind, fapta ilicită constă în publicarea de către pârât a unor articole în care reclamantul este denigrat în mod repetat şi este evident că prin aceste articole pârâtul nu a dorit în niciun fel să prezinte vreo informaţie credibilă şi dovedită, ci dimpotrivă a dorit discreditarea apelantului-reclamant, concluzie ce rezultă în mod clar din administrarea probelor la instanţa de fond.
În aceste condiţii, este evident că pârâtul nu se poate bucura de protecţia instituită prin art. 10 din C.E.D.O.
În speţa dedusă judecăţii este vorba de mai multe publicaţii care au afectat în mod clar reputaţia apelantului-reclamant, situaţie faţă de care C.E.D.O. a reamintit că potrivit jurisprudenţei sale constante dreptul la apărare a reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat indisolubil de art. 8 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât sunt folosite expresii calomniatoare, însoţite de fotografii ale apelantului-reclamant (cauzele Minelli c. Elveţiei, decizie din 14 iunie 2005, cauzele Gunnarsson c. Islandei, 20 octombrie 2006 şi cauza Pfeifer c. Austriei, 15 noiembrie 2007).
În acest context, Curtea apreciază că obligaţia pozitivă care rezultă din art. 8 din C.E.D.O. este pusă în discuţie în situaţia în care afirmaţiile din articole au depăşit limitele criticilor acceptabile prin prisma dispoziţiilor art. 10 din C.E.D.O.
Instanţa constată, de asemenea, că în realitate toate articolele au avut drept scop să ofenseze apelantul-reclamant şi să aducă atingere reputaţiei, onoarei şi dreptului la imagine ale acestuia, toate fiind mascate sub aparenţa interesului public şi pretinselor chestiuni generale care interesează, de altfel, societatea românească.
În această privinţă, Curtea a subliniat de altfel că, în cazul unei acuzaţii de fapt privind direct o anumită persoană, indicându-i numele şi funcţia, autorul trebuie să prezinte o bază faptică suficientă în cadrul procedurii deschise împotriva sa (Lesnik, citată anterior, pct. 57 în fine, C.E.D.O. 2003-IV; Vides Aizsardzîbas Klubs împotriva Letoniei, nr. 57829/00, pct. 44, 27 mai 2004).
C.E.D.O. reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, înaltele părţi la convenţie dispun de o oarecare marjă de apreciere la judecarea chestiunilor legate de libertatea de exprimare. Această marjă de apreciere este deosebit de importantă în domeniul complex şi instabil al privatizării societăţilor comerciale. Cu toate acestea, se impune reducerea marjei de apreciere atunci când în joc nu se află simplele afirmaţii pur „comerciale” ale unei persoane, ci participarea acesteia într-o dezbatere de interes general (a se vedea Krone Verlag GmbH & Co.KG, citată anterior, pct. 30, şi Hertel împotriva Elveţiei, 25 august 1998, pct. 47, Culegere 1998-VI).
Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea în baza dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., a admis apelul formulat de apelantul-reclamant şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâtul P.M.T.C. la plata sumei de 50.000 RON cu titlu de daune morale şi în baza dispoziţiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954 în vigoare la data introducerii acţiunii a obligat pârâtul să publice pe prima pagină a publicaţiei Z.V. prezenta decizie timp de o lună.
A menţinut în rest sentinţa apelată.
În baza dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., a obligat pe intimatul-pârât să plătească apelantului-reclamant suma de 2.500 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei civile nr. 90 din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul P.M.T.C. care a susţinut următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:
Se consideră că, hotărârea pronunţată de instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304, pct. 9 C. proc. civ., deoarece în mod greşit reţine Curtea de Apel Piteşti că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prevăzute de dispoziţiile art. 998, art. 999 C. civ. în vigoare la data respectivă.
În conformitate cu dispoziţiile legale, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu, care trebuie să fie cert, adică sigur sub aspectul existenţei sale şi al posibilităţilor de evaluare şi să nu fi fost reparat încă; existenţa unei fapte ilicite. adică orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, se cauzează prejudicii dreptului subiectiv, aparţinând unei persoane; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.
Sarcina probei privind îndeplinirea cumulativă a celor 4 condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului (reclamantului, din prezenta cauză).
Prin probele administrate nu s-a dovedit suferirea de către reclamant a vreunui prejudiciu, care să fie cert, adică sigur sub aspectul existenţei sale şi al posibilităţilor de evaluare şi să nu fi fost reparat încă, adică nu s-a dovedit îndeplinirea primei condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale.
Or, după cum au arătat, prin apărările formulate, prin articolele respective nu s-a intenţionat nicidecum să se lezeze demnitatea, onoarea viaţa particulară (nici nu se face referire în aceste articole la viaţa particulară) şi dreptul la propria imagine a reclamantului, ci, aceste art. reprezintă demersuri jurnalistice, cu accente critice, referitoare la situaţia SC O. SA, societate cu capital majoritar de stat, al cărei director general a fost reclamantul.
Articolele respective au fost scrise folosindu-se date care provin din documente ale societăţii, dar şi din relatarea unor foşti salariaţi ai societăţii, inclusiv a unor specialişti care au lucrat în domeniul cercetării, dovedind astfel, că informaţiile, în baza cărora s-au scris acele articole, au fost verificate şi sunt fundamentate.
Protejarea surselor jurnalistice este unul din fundamentele libertăţii de exprimare, iar Curtea Europeană precizează că obligaţia jurnaliştilor de a furniza o bază factuală solidă pentru alegaţiile litigioase nu implică obligaţia de a dezvălui numele persoanelor care au furnizat informaţiile pe care s-au bazat pentru a-şi redacta articolele (Cumpăna şi Mamrc c. României).
De asemenea, se arătă că, în presa locală au fost publicate şi alte articole în care erau redate afirmaţii asemănătoare referitoare la reclamant.
Reclamantul nu a probat pretinsa lipsă de temeinicie a afirmaţiilor făcute în articolele din publicaţie.
De asemenea, în mod greşit reţine instanţa de apel că nu se poate reţine buna-credință în scrierea articolelor şi că, dimpotrivă, s-ar fi dovedit reaua-credinţă.
Buna-credinţă se prezumă şi, în această materie, se aplică prezumţia de nevinovăţie, iar, din probele administrate, nu rezultă o așa-zisă rea-credinţă în demersul jurnalistic.
Nu s-a făcut nicio dovadă privind existenţa vreunui contract de publicitate sau orice altă formă de colaborare între SC P. SRL şi firma P.C.C., susţinerile reclamantului, reţinute de instanţa de apel ca fiind certe reprezentând, de fapt, simple speculaţii, care nu au niciun fundament.
Chiar şi Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa apelată, a arătat că nu s-a probat că articolele serveau alimentării unei campanii de defăimare a reclamantului şi nici pretinsa relaţie de colaborare dintre societatea pârâtă şi jurnalist.
Se consideră, de către instanţa de apel, că utilizarea unor expresii precum: "doctor inginer de renume mondial", "cercetător extraordinar", "cel dintâi chimist al României", „manager genial", „R. inventatorul", „Don Costelino Roibidini" ar fi termeni tendenţioşi, ofensatori, care nu pot fi considerate ca încadrându-se în limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare.
Se consideră că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel, că expresiile respective la adresa reclamantului ar fi fost de natură să aducă atingere imaginii şi reputaţiei acestuia, ele fiind doar figuri de stil, fără conotaţiile atribuite de reclamant şi reţinute de instanţa.
Curtea de Apel arată că raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu rezultă expres din chiar săvârşirea faptei, prin vătămarea valorilor sociale ocrotite, de normele interne şi internaţionale.
Or, neexistând un prejudiciu, nu poate exista nici raport de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită şi acesta, nefiind îndeplinită nici cea de-a doua condiţie a răspunderii civile delictuale.
În ceea ce priveşte considerarea de către instanţa de apel ca fiind dovedită vinovăţia, care, în opinia acesteia ar consta în reaua-credinţă cu care ar fi acţionat se arată că buna-credinţă se prezumă, şi în această materie se aplică prezumţia de nevinovăţie, iar, din probele administrate, nu rezultă o aşa-zisă rea-credinţă în demersul jurnalistic.
Instanţa de apel, în mod greşit, reţine că articolele care fac obiectul cauzei, nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 10 din C.E.D.O., considerând, fără temei, că ar fi incident alin. (2) din acest art.
Pentru a aprecia asupra temeiniciei afirmaţiilor reclamantului, trebuie să se ţină seama, în primul rând, de rolul vital, de apărător al valorilor democratice, pe care îl îndeplineşte presa în societate, libertatea de exprimare asigura libertatea opiniei care este inviolabilă, iar dreptul la informaţia de interes public nu poate fi îngrădit.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în bogata ei jurisprudență, a statuat că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi al dezvoltării individuale (cauza Boldea împotriva României) . Curtea a arătat că presa nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturile celuilalt, însă îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor subiecte de interes general (cauza de Haes şi Gijels împotriva Belgiei).
Cum răspunderea juridică delictuală poate fi antrenată numai atunci când, printr-o faptă ilicită a unei persoane, se cauzează un prejudiciu altei persoane, iar, în speţă, nu se poate reţine că sunt îndeplinite aceste condiţii, soluţia instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Solicitarea reclamantului este nejustificată şi ca urmare a analizării capătului 3 al cererii de chemare în judecată.
Temeiul legal al capătului 3 de cerere l-ar constitui dispoziţiile art. 54 şi art. 55 din Decretul privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, nr. 31/1954.
Drepturile pretinse de reclamant că ar fi fost încălcate sunt drepturi personale nepatrimoniale în conformitate cu prevederile legale menţionate, reclamantul putea să ceară instanţei încetarea săvârşirii faptei care în opinia sa, ar aduce atingere drepturilor sale, precum şi îndeplinirea oricărei măsuri pentru restabilirea dreptului atins.
Se conchide de către recurent că decizia Curţii de Apel Piteşti este dată cu încălcarea legii (motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), deoarece dreptul la liberă exprimare este prevăzut atât de legislaţia noastră, internă, cât şi de cea comunitară, motiv pentru care, nimeni nu poate fi cenzurat în exprimarea opiniilor cât timp nu se încalcă ordinea de drept.
În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Constituţia României, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
Este elocventă, în acest sens, Hotărârea din 28 septembrie 1999 în cauza Dalban împotriva României, publicată în M. Of. nr. 277/20.06.2000.
În drept se invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate de recurentul pârât P.M.T.C. se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el susţinând, în esenţă, greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. de către instanţa de apel.
Aceste critici nu sunt fondate, deoarece dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. prevăd că hotărârea poate fi recurată dacă este dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau dacă este lipsită de temei legal.
În cauză, instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., precum şi dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Conform art. 30 alin. (1) din Constituţie, libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel sunt inviolabile. Conform alin. (6) al aceluiaşi art., libertatea de exprimare nu poate prejudicia libertatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar conform art. 8. răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţa publică revine editorului sau autorului, în condiţiile legii.
Conform art. 69 alin. (1) din Legea nr. 3/1974, legea presei libertatea presei nu poate fi folosită în scopuri potrivnice ordinii de drept statornicite prin Constituţie şi prin celelalte legi ori în scopuri potrivnice drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice. Conform alin. (2) lit. j) al aceluiaşi art., în apărarea intereselor societăţii şi persoanelor împotriva folosirii abuzive a dreptului de exprimare prin presă, se interzice publicarea şi difuzarea prin presă a materialelor care cuprind date sau fapte neadevărate de natură a vătăma interesele legitime şi a ştirbi demnitatea, onoarea sau reputaţia unei persoane, prestigiul sau social sau profesional ori prin care se proferează insulte şi calomnii.
Conform art. 70, răspunderea pentru respectarea dispoziţiilor art. 69 de către fiecare organ de presă revine consiliului de conducere, colegiului de redacţie, redactorului-şef al acestuia.
Art. 72 din lege reglementează dreptul la replica al persoanei fizice sau juridice, lezată prin afirmaţii făcute în presă, pe care le consideră neadevărate care poate cere organului de presă să publice un răspuns sub formă de replică, rectificare ori declaraţie în termen de 30 de zile.
Conform art. 76, ziaristul poartă deplină răspundere pentru respectarea dispoziţiilor art. 69 atât în materialele proprii pe care le publică, cât şi în cele de a căror publicare răspunde în cadrul obligaţiilor de serviciu, răspunde pentru exactitatea informaţiilor şi datelor relatate şi pentru interpretarea lor obiectivă, aceeaşi răspundere revenind şi colaboratorilor neîncadraţi la organul de presă şi care publică sub semnătura proprie informaţii sau date.
Conform art. 77, redactorul-şef răspunde pentru încălcarea dispoziţiilor legii presei de către cei prevăzuţi la art. 76 dacă săvârşirea faptelor acestora a fost posibilă din cauza neîndeplinirii ori îndeplinirii necorespunzătoare de către el a îndatoririlor de serviciu.
Conform art. 90, încălcarea dispoziţiilor legii atrage, printre altele, răspunderea civilă a persoanei vinovate.
Conform art. 54 din Decretul nr. 31/1954, persoana care a suferit o atingere în dreptul său la onoare şi reputaţie, va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingerea drepturilor mai sus arătate. Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cerc ca instanţa judecătoreasca să oblige pe autorul faptei săvârşite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condiţiile stabilite de instanţă, hotărârea pronunţată ori îndeplinească alte fapte destinate să restabilească dreptul atins.
Conform art. 998 C. civ. orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.
Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului statuează că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice.
Exercitarea acestor libertăţi însă, comportă îndatoriri şi responsabilităţi şi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecția sănătăţii sau a moralei, protecția reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea, imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Ţinând seama de dispoziţiile legale anterior citate, respectiv art. 30 alin. (8) din Constituţie coroborat cu art. 76 din Legea nr. 3/1973, a rezultat că răspunderea civilă pentru conţinutul articolelor anterior menţionate revine pârâtului, în calitate de autor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pus accentul pe dreptul opiniei publice de a fi informată cu privire la chestiunile care prezintă un interes public. Acestui drept îi corespunde o „obligaţie” a jurnaliştilor de a răspândi informaţii şi idei, îndeplinindu-şi astfel rolul de „câine de pază al democraţiei”. Însă comunicarea informaţiilor şi ideilor asupra unor teme de interes general nu trebuie să depăşească anumite limite. Când s-a invocat existenţa unor fapte, adevărul lor trebuie să fie demonstrat realităţii, realizată cu rea-credinţă, depăşeşte limitele criticii acceptabile.
Aceste afirmaţii din publicația suscitată, care privesc fapte (iar nu judecăţi de valoare) au o gravitate extremă, afectând reputaţia reclamantului, prin crearea unei imagini eronate în ochii publicului şi, prin urmare, ar fi trebuit fundamentate pe o bază factuală precisă, fiabilă, solidă. Or, o astfel de bază factuală nu a fost dovedită să existe în cauză.
Dacă unele exagerări sunt permise ziariştilor, mai ales în exprimarea unor judecăţi de valoare, iar anumite accente ale articolelor în cauză ar putea fi încadrate în categoria unor astfel de exagerări permise, nu acelaşi lucru se poate spune despre afirmarea unor fapte date ca fiind certe şi care nu sunt dovedite.
Analizând întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului anterior menţionat, curtea de apel a constatat în mod corect că pârâtul a săvârşit fapte ilicite de natură a atrage răspunderea lui civilă, constând în crearea, respectiv publicarea articolelor cu caracter defăimător la adresa reclamantului. Prejudiciul produs a constat în atingerea adusă onoarei, reputaţiei reclamantului, prin imputarea desfăşurării ilegale a activității anterior menţionate, printr-un mijloc de informare a publicului larg, cauzalitatea între fapta sa şi prejudiciu, precum şi vinovăţia pârâtului rezultând cu claritate.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în repetate rânduri (spre exemplu, în cauza Nilsen şi Jonsen) că afirmaţii referitoare la fapte determinante, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină şi care nu sunt susţinute nici de afirmaţiile părţii vătămate, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Afirmaţiile extrem de serioase vizându-l pe reclamant impuneau diligenţe speciale din partea autorului art., a redactorului sef al publicaţiei dar şi a editorului, în a verifica adevărul declaraţiilor factuale.
În aceste condiţii, se poate considera că articolele respective s-au constituit într-o campanie de defăimare a reclamantului, în măsura arătată anterior, care nu este protejată de dreptul constituţional la libertatea de exprimare, respectiv informare prin presă şi nici de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte prejudiciul produs, el este unul de natură morală (aşa cum indică şi reclamantul în cererea sa), constând în atingerea adusă onoarei şi reputaţiei reclamantului. Doctrina şi practica judecătorească sunt unanime în a accepta posibilitatea acordării unor despăgubiri materiale (bani) pentru prejudiciul moral produs, însă astfel de despăgubiri nu trebuie să devină un mijloc de îmbogăţire fără justă cauză a părţii vătămate.
Art. 54 din Decretul nr. 31/1954 prevede ca reparaţie pentru un astfel de prejudiciu moral îndeplinirea acelor fapte destinate să restabilească dreptul atins, în mod corect Curtea de Apel obligând pe pârât la plata daunelor morale şi la publicarea deciziei respective.
De reamintit că prin decizia pronunţată în cauza Tănăsoaia contra României, Curtea Europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa şi aplicabile situaţiei de fapt reţinute.
Astfel, presa are obligaţia de comunica publicului informaţiile şi ideile referitoare la aspecte politice şi alte subiecte de interes general, cu respectarea limitelor impuse de respectarea dreptului la reputaţie şi a drepturilor altei persoane.
În vederea aprecierii existenţei unei nevoi sociale imperioase, aptă a justifica o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare, trebuie realizată o distincţie între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, demonstrarea exactităţii judecăţilor de valoare poate prezenta anumite dificultăţi. Într-adevăr, atunci când este vorba despre conduita unei terţe persoane, se poate dovedi dificilă realizarea distincţiei dintre fapte şi judecăţile de valoare, acestea din urmă putând deveni excesive dacă sunt complet lipsite de bază factuală.
În acest sens, Curtea a subliniat faptul că, în ipoteza unei imputaţii factuale referitoare la o persoană determinată, prin indicarea numelui şi a funcţiei acesteia, autorul trebuie să demonstreze existenţa unei baze factuale suficiente în cadrul procedurii declanşate împotriva sa.
Cu toate acestea, Curtea a reamintit că protecţia oferită jurnaliştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei exercitării dreptului cu bună-credinţă în sensul de a comunica informaţii în acord cu respectarea deontologiei jurnalistice. Mai mult, în cazul furnizării de informaţii de către terţe persoane se impun o mai mare rigoare şi o atenţie deosebită înainte de publicarea acestora.
Curtea nu se poate mulţumi să verifice dacă statul a uzat de această putere cu bună-credinţă, cu grijă şi într-o manieră rezonabilă: ea are ca rol să verifice ingerinţa litigioasă în lumina ansamblului cauzei, pentru a determina dacă a fost proporţională cu scopul legitim urmărit şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica apar ca pertinente şi suficiente. În acest sens, Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile naţionale au aplicat dispoziţiile incidente în conformitate cu principiile consacrate ce decurg din art. 10 şi dacă modul de aplicare se bazează pe o apreciere rezonabilă a faptelor pertinente.
Natura şi gravitatea pedepselor aplicate reprezintă elemente avute în vedere la momentul aprecierii de către Curte a proporţionalităţii măsurii ce aduce atingere dreptului la liberă exprimare reglementat de art. 10 din Convenţie.
În consecinţă, având în vedere lipsa unei baze factuale, deşi articolele se circumscriau unui subiect de interes general, Curtea de Apel corect a apreciat că afirmaţiile pârâtului nu corespundeau dozei de exagerare sau de provocare permise în desfăşurarea activităţii jurnalistice, motivele expuse în decizia sa constituind astfel elemente pertinente şi suficiente pentru a aprecia că pârâtul a adus atingere onoarei reclamantului şi poate fi obligat la plata unor despăgubiri.
Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat şi în raport de art. 312 C. proc. civ., se va menţine decizia civilă recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul P.M.T.C. împotriva deciziei civile nr. 90 din 9 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3304/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3377/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
