ICCJ. Decizia nr. 3382/2013. Civil. Acţiune în declararea simulatiei. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3382/2013
Dosar nr. 1876/55/2011
Şedinţa publică din 14 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1158 din 14 mai 2012 Tribunalul Timiş a respins acţiunea precizată formulată de reclamanţii M.A., M.G., B.E.I. şi B.G.M. faţă de pârâta SC G.C.E. SRL Arad.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a avut în vedere faptul că prin contractul de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2008, reclamanţii M.A. şi M.G., au vândut pârâtei SC G.C.E. SRL, cu sediul în Arad imobilele, proprietate comună, în suprafaţă de 995.800 m.p, situat în extravilanul Arad, la preţul total de 200.000 euro, echivalentul a 721.900 RON înscrise în 25 C.F.
În acest contract, s-a făcut menţiunea expresă despre acţiunile în prestaţie tabulară, rămase irevocabile, prin deciziile Curţii de Apel Timişoara, pentru fiecare teren depuse la dosar, astfel cum rezultă şi din hotărârile din Dosar nr. 1876/2011 şi respectiv din Dosarul nr. 1879/55/2011, hotărâri prin care s-a constatat că reclamanta SC A.R. SRL Ş., a cumpărat de la diverşi vânzătorii-pârâţi în acele cauze, suprafeţele de teren ce au făcut ulterior obiectul vânzării la data de 05 februarie 2008. Prin sentinţa civilă nr. 1109 din 14 noiembrie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 1205/2005 al Judecătoriei Chişineu Criş a fost admisă acţiunea reclamantului M.A., în contradictoriu cu pârâta SC A.R. SRL Ş., reprezentată prin administrator B.E., constatându-se că reclamantul M.A. este proprietarul suprafeţei totale de 89,37 ha teren arabil, situat în extravilanul loc. Ş., însrisă în diferite C.F.
La pronunţarea acestei soluţii, s-a avut în vedere faptul că reclamantul M.A. a încheiat un act secret prin care, toate aceste terenuri au fost cumpărate, în totalitate, cu fondurile sale, dar acestea urmau să figureze pe numele pârâtei SC A.R. SRL Ş., adevăratul proprietar fiind reclamantul M.A..
Totodată, s-a reţinut că actul secret încheiat la 01 februarie 2002, între reclamantul M.A. şi SC A.R. SRL Ş., anterior cumpărării terenurilor, prin care au stabilit ca reclamantul să cumpere pe numele societăţii în jur de 80-120 ha teren agricol, în scopul înfiinţării de culturi cerealiere pentru asigurarea cu cereale a fermei de porci a societăţii, terenul ce va fi cumpărat să fie proprietatea lui M.A., este simulat, în condiţiile art. 989 şi 1175 C. civ., sentinţă rămasă irevocabilă.
Prin convenţia încheiată la 01 februarie 2002, între reclamantul M.A. şi SC A.R. SRL Ş. s-a stabilit, într-adevăr, ca reclamantul să cumpere pe numele societăţii în jur de 80-120 ha teren agricol, în scopul înfiinţării de culturi cerealiere pentru asigurarea cu cereale a fermei de porci, „terenul fiind necesar să fie trecut pe societate pentru ca valoarea lucrărilor necesare obţinerii cerealelor să poată fi dedusă din profitul societăţi".
Prin convenţia încheiată după 9 ani, respectiv la 02 februarie 2011, reclamantul M.A. a susţinut că a încheiat cu pârâtul B.E., actul denumit „convenţie" din care rezultă că, cei doi au convenit să consemneze în scris, convenţia verbală încheiată între ei, la 01 februarie 2002, înainte de a scrie convenţia din 01 februarie 2002, prin care arată, nereal că, terenurile cumpărate de SC A.R. SRL Ş., în care ei erau asociaţi, sunt cumpărate „chipurile" de reclamantul M.A."
Cei doi reclamanţi au mai subliniat prin această convenţie faptul că, înţeleg să insereze prin acest act, înţelegerea intervenită între ei la 01 februarie 2002 înainte de a scrie convenţia, intitulată act secret, în cadrul sentinţei nr. 1109 din 14 noiembrie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 1205/2005 al Judecătoriei Chişineu Criş, scopul actului fiind acela de a face cunoscut, prin act scris, despre înţelegerea lor prin care au convenit să înscrie în mod nereal, simulat în acea convenţie, în sensul că terenurile cumpărate de SC A.R. SRL Ş., au fost cumpărate de reclamantul M.A. , când, în realitate, ele au fost cumpărate de SC A.R. SRL Ş., în prezent, radiată de la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad.
Raportat la ceea ce s-a intenţionat a se dovedi prin cererea de încuviinţare a probei testimoniale, la concludenta şi pertinenţa acesteia, având în vedere, pe de-o parte considerentele sentinţei civile nr. 1109/2005, pronunţată în Dosar nr. 1205/2005 a Judecătoriei Chişineu-Criş, irevocabilă, iar pe de altă parte, că actul secret este invocat chiar de către una dintre părţile contractante, care nu pot proba simulaţia decât conform normelor de drept comun (tocmai pentru că, faţă de ei, actul secret, nu are valoarea unui fapt juridic- ca şi în cazul terţilor), prima instanţă a respins în tot cererea privind audierea martorilor M.D., C.C., Z.I. şi G.S.
Instanţa a apreciat că simplitatea juridică este cea care ar trebui să caracterizeze raporturile juridice civile, cerinţă ce nu se regăseşte în speţă, întrucât părţile implicate au avut o contribuţie majoră la edificarea unei structuri de situaţii juridice amendate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, ale căror efecte nu pot fi ignorate.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1109 din 14 noiembrie 2005 pronunţată în Dosarul nr. 1205/2005 al Judecătoriei Chişineu Criş, irevocabilă, s-a constat că reclamantul M.A. este proprietarul suprafeţei totale de 89,37 ha teren arabil situat în extravilanul loc. Ş., înscris în C.F. nedefinitivă.
Raportat la această sentinţă, Tribunalul a apreciat ca neîntemeiată cererea reclamantului referitoare la caracterul simulat al Convenţiei din 01 februarie 2002, încheiată între M.A. şi SC A.R. SRL Arad, reprezentată prin reclamantul B.E.I. şi, implicit al întregului dosar al Judecătoriei Chişineu Criş nr. 1205/2005, în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 1109/2005, cauză în care reclamantul B.E.I. a susţinut că, împreună cu M.A., au afirmat nereal şi simulat, că terenurile care se vor cumpăra de societate, sunt achiziţionate de M.A., ca persoana fizică şi să se constate că adevărata voinţă şi adevăratele raporturi patrimoniale cu societatea, sunt exprimate în convenţiile de vânzare-cumpărare încheiate între SC A.R. SRL, în calitate de cumpărătoare şi persoanele fizice, vânzătoare ale terenurilor, care nu au fost părţi în procesul de constatare a simulaţiei (ce a făcut obiectulal Dosarului nr. 1205/2005).
Privitor la sentinţa menţionată Tribunalul a constatat că în primul rând trebuie a se reţine faptul că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi [conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.].
Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală, care corespunde efectului negativ, autoritatea lucrului judecat este de natură să oprească o a doua judecată, nu tot astfel se întâmplă atunci când, acest efect al hotărârii judecătoreşti se manifestă pozitiv; efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ, în relaţia dintre părţi, această prezumţie are caracter absolut, aceasta însemnând că nu se poate introduce o nouă acţiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior.
În soluţionarea celui de-al doilea capăt de cerere, privitor la nulitatea aceluiaşi „act secret" din 01 februarie 2002 pentru fraudă la lege, în baza art. 1309 raportat la. la art. 1308 C. civ. (potrivit cărora "...avocaţii nu se pot face cesionari de drepturi litigioase...", asociatul M.A. fiind avocat în Baroul Arad), tribunalul a reţinut incidenţa principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans" conform căruia nimeni nu poate invoca în susţinerea intereselor sale, propria sa culpă.
În ceea ce priveşte hotărârile pronunţate în cadrul acţiunilor în prestaţie tabulară, formulate de reclamanta SC A.R. SRL Ş., rămase irevocabile, s-a constatat că reclamanta SC A.R. SRL Ş. a cumpărat de la diverşi vânzători (pârâţi în acele cauze), suprafeţele de teren ce au făcut ulterior obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 05 februarie 2008, adică suprafaţa de 995.800 m.p., situat în extravilanul mun. Arad, a cărui nulitate absolută se solicită prin prezenta acţiune.
Din extrasul O.N.R.C. a rezultat că la data de 13 decembrie 2007, SC A.R. SRL Ş. a fost radiată din registrul societăţilor, motivul fiind dizolvarea, iar conform susţinerilor reclamanţilor, B.E.I. deţinea o cotă de 40 % de părţi sociale, iar cealaltă cotă de 60 % asociatul M.A., căsătorit cu M.G.E.
Întrucât la data de 13 decembrie 2007, SC A.R. SRL Ş. a fost radiată din registrul societăţilor, capacitatea sa de folosinţă a încetat, astfel că aceasta nu putea participa la convenţia încheiată la data de 02 februarie 2011, „din care rezultă că, cei doi asociaţi ai acesteia, au convenit să consemneze în scris, convenţia verbală încheiată între ei, la 01 februarie 2002, înainte de a scrie convenţia din 01 februarie 2002" astfel cum s-a susţinut prin acţiune.
Instituţia simulaţiei, reglementată prin dispoziţiile art. 1175 C. civ. se referă la existenţa a două acte juridice, unul public şi care nu reprezintă adevărata voinţă a părţilor şi un al doilea secret, ascuns, care dă însă expresie deplină acestei voinţe. întrucât actul secret cuprinde manifestarea de voinţă reală a părţilor, acesta este menit să producă efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat şi să contrazică actul public, înlăturând sau modificând în tot ori în parte efectele pe care acesta din urmă ar trebui să le producă; scopul ei este stabilirea faptului că primul contract reprezintă voinţa reală a părţilor, de aceea principalul efect al admiterii acesteia, îl reprezintă constatarea conţinutului real al contractului şi nu nulitatea lui, moment în care încetează caracterul secret al contraînscrisului.
Totodată, Tribunalul a mai arătat că pentru simulaţie este caracteristic faptul că ea presupune existenţa concomitentă, între aceleaşi părţi, a cel puţin două contracte:
- unul public, aparent, denumit şi contract simulat, prin care se creează o anumită aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii; în speţă, s-a arătat că actul aparent, public este reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare încheiate de SC A.R. SRL Ş. cu vânzătorii persoane fizice, validate prin hotărâri judecătoreşti de prestaţie tabulară, rămase irevocabile.
- şi unul altul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică creată de actul public, dar simulat; în cauză, s-a invocat faptul că, actul secret, este convenţia din 01.02.2002 încheiată între M.A. şi SC A.R. SRL Arad, reprezentată prin reclamantul B.E.I.
Prima instanţă a mai constatat că, potrivit datelor speţei, contraînscrisul nu este încheiat între aceleaşi părţi ca şi pretinsul act simulat, iar în al doilea rând, contraînscrisul nu este nici contemporan cu cel simulat, adică încheiat în acelaşi moment, aspectul temporal fiind de esenţa simulaţiei.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitatea şi netemenicie.
Prin decizia civilă nr. 194 din 27 noiembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, apelul reclamanţilor a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide în acest sens, în analiza criticilor formulate, instanţa de apel a reţinut că în jurisprudenţă s-a constatat că este admisibilă o acţiune în constatarea caracterului simulat al unui proces (caracterizat nu prin existenţa concomitentă a unui act public şi a unuia secret, ci prin existenţa unui comportament procesual simulat şi de rea-credinţă - operă a părţilor, nu şi a magistratului), dar s-a apreciat, pe de o parte, că situaţia din decizia civilă nr. 1091 din 15 decembrie 2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă (depusă la dosar cu valoare jurisprudenţială) nu este identică cu cea a reclamanţilor pentru a putea servi ca argument pentru admiterea acţiunii lor, iar pe de altă parte, că instanţa nu este obligată să reţină această hotărâre de speţă ca precedent judiciar valabil pentru că, potrivit Constituţiei şi normelor procedurale în vigoare, jurisprudenţă naţională şi/sau doctrina nu sunt izvoare de drept.
Totodată, s-a reţinut că ipoteza constatării ca simulat a unui act juridic nu atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative (aşa cum solicită reclamanţii a se constata în acţiunea lor), ci pe cea a inopozabilităţii acestui act faţă de terţii de bună-credinţă care ar putea justifica un interes în legătură cu drepturile şi bunurile care au făcut obiectul acestei operaţiuni juridice.
Curtea de Apel a reţinut că actul secret din 1 februarie 2012 intitulat „Convenţie" şi de care s-a prevalat reclamantul M.A. în procesul din Dosarul nr. 1205/2005 al Judecătoriei Chişineu-Criş, finalizat prin sentinţa civilă nr. 1109 din 14 noiembrie 2005 (pentru a obţine declararea ca simulate a achiziţiilor de terenuri de către cumpărătoarea SC A.R. SRL şi recunoaşterea lui ca adevărat şi unic cumpărător), chiar dacă ar fi fost lovit de nulitate, nu i-ar fi putut servi acestuia ca temei pentru admiterea acţiunii de faţă, întrucât nimeni nu poate obţine satisfacţie în justiţie pentru protecţia drepturilor sale prin invocarea propriei sale culpe.
În fapt, în acel proces, reclamantul M.A. a cerut instanţei să constate că deşi au existat diferite tipuri de operaţiuni juridice pentru achiziţia terenurilor agricole, adevărata operaţiune juridică este cea consemnată în Convenţia din 1 februarie 2002 (şi încheiată între numitul M.A. şi SC A.R. SRL, prin asociat B.E.I.), iar cea publică (prin care, în diversele contracte de vânzare cumpărare, apărea în calitate de cumpărătoare SC A.R. SRL), este fictivă.
După mai mult de 5 ani de la rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care acţiunea anterior menţionată a fost admisă, la data de 4 februarie 2011, acelaşi reclamant alături de soţia sa, M.G.E., şi de fostul său asociat din societatea amintită, B.E.I. şi soţia acestuia, au învestit din nou instanţa cu o acţiune în constatarea simulaţiei Convenţiei din 1 februarie 2002 şi a întregului proces declanşat în temeiul ei şi, în consecinţă, declararea ca reală, a situaţiei consemnate în actele publice prin care SC A.R. SRL era recunoscută ca adevărată cumpărătoare a terenurilor, adică a situaţiei pe care reclamantul a urmărit să o infirme în procesul anterior.
Acel proces în care atât reclamantul M.A. cât şi reclamantul B.E.I. au figurat în proces (ultimul ca reprezentant al pârâtei SC A.R. SRL) şi în care s-a achiesat integral la solicitarea reclamantului M.A., a avut ca scop stabilirea adevăratei voinţe a părţilor şi a adevăratei ipostaze în care ele au figurat în operaţiunea de achiziţionare a terenurilor.
Odată stabilit, în cadrul unui proces în constatarea simulaţiei, adevărul despre voinţa reală a părţilor unor convenţii, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, în lipsa unor probe concludente care să demonstreze că în acel proces părţile au fost determinate, împotriva voinţei lor, să introducă acţiunea şi, respectiv, să fie de acord necondiţionat cu admiterea ei integrală, este inadmisibil ca printr-un proces cu obiect identic, cum este cel de faţă, ele să poată obţine printr-o altă hotărâre judecătorească recunoaşterea situaţiei contrarii.
Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că admiterea acţiunii de faţă nu este posibilă din punct de vedere al aspectului subiectiv care ar permite declararea ca simulată a convenţiei încheiate între reclamantul M.A. şi SC A.R. SRL.
Acţiunea reclamanţilor nu este susţinută însă nici din punct de vedere obiectiv, respectiv cel al conformităţii cu exigenţele acestei instituţii juridice, în ce priveşte convenţia încheiată între aceleaşi părţi, în aceeaşi zi însă, astfel cum s-a afirmat, înaintea ceRONlalte.
În concret, pentru ca respectivul act să fi putut servi ca înscris secret (adevăratul contraînscris), era necesar ca el să fi fost întocmit anterior sau concomitent actului pretins nereal, aspect care nu a fost dovedit în mod cert.
Totodată, instanţa de apel a observat că prin înscrisul secret pe care se bazează acţiunea de faţă nu se contestă realitatea unor acte publice (condiţie necesară pentru formularea unei acţiuni ca cea de faţă), ci doar conţinutul celuilalt înscris secret pe baza căruia a fost deja admisă o acţiune în constatarea simulaţiei formulată de acelaşi reclamant.
În plus, în condiţiile în care actul secret prin care se pretinde că SC A.R. SRL ar fi cumpărat terenurile (invocat ca temei al prezentei acţiuni) a fost încheiat înaintea celuilalt (invocat ca temei al acţiunii anterioare) nu se explică şi nu se dovedeşte pentru ce a fost necesară ignorarea lui şi formularea primei acţiuni în constatarea simulaţiei, din moment ce părţile convenţiilor şi-au recunoscut în mod constant şi reciproc pretenţiile.
Să zic şi cu celelalte capete de cerere.
Faţă de cele arătate, în baza art. 296 C. proc. civ., apelul reclamanţilor a fost respins ca nenfondat.
Întrucât prin încheierea de şedinţă din 30 octombrie 2012, reclamanţii B.E.I. şi B.M.G. au beneficiat de ajutor public judiciar prin eşalonarea plăţii taxei de timbru, instanţa de apel a dispus obligarea lor la achitarea celei de-a doua tranşe de 281 RON, stabilită în termen de 3 (trei) luni de la data rămânerii irevocabile a deciziei.
S-a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată, având în vedere că nu s-a făcut dovada acestora.
În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamanţii au promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii susţin, în esenţă următoarele:
1. Pentru ilustrarea motivului de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 5, recurenţii susţin că prin concluziile scrise şi cu ocazia celor orale, susţinute în faţa instanţei de apel, au solicitat admiterea apelului în temeiul art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ. şi deci, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, însă instanţa de apel nu a ţinut cont de această cerere; se arată că Tribunalul a soluţionat procesul în mod abuziv, cauza nefiind în stare de judecată, întrucât mai erau excepţii procesuale de discutat, probe de dezbătut (înscrisuri şi proba testimonială, sens în care au depus la dosar o listă cu indicarea a 5 martori).
În mod surprinzător însă, abuzurile procesuale au continuat şi la Curtea de Apel.
Astfel, la al doilea termen de judecată deşi s-a depus la dosar întâmpinare şi o cerere de amânare a apărătorului părţii adverse la care reclamanţii nu s-au opus, solicitând, totodată, şi comunicarea întâmpinării, instanţa de apel a respins cererea cu motivarea depunerii întâmpinării peste termenul legal, respingând, totodată, şi cererea de amânare şi s-a acordat cuvântul în susţinerea apelului.
S-a arătat de recurenţi că instanţa era obligată să le comunice exemplarul de pe întâmpinare ce le era destinat, în vederea studierii acesteia şi a formulării răspunsului care se impunea.
Cu rea credinţă şi gravă neglijenţă (intrând astfel, sub incidenţa sancţiunilor disciplinare prevăzute de art. 991 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor), Curtea de Apel a ţinut cont de întâmpinarea pârâtei, ceea ce rezultă din considerentele deciziei, prin referirea la solictarea intimatei de respingere a apelului ca nefondat şi la constatarea solicitării de cheltuieli de judecată.
În aceste condiţii, dreptul la apărare al recurenţilor a fost grav încălcat ca şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O., astfel că, în opinia acestora sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Recurenţii învederează că instanţa de apel nu a acordat ceea ce s-a cerut art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, prima instanţă a fost învestită de reclamanţii recurenţi cu soluţionarea a 3 cauze (1876, 1878 şi 1879/55/2011, conexate, şi ulterior declinate în favoarea Tribunalului Arad) având obiecte identice, dar părţi diferite: în ultimele două dosare reclamanţi fiind doar soţii B. (Dosar nr. 1877/55/2011) respectiv, doar soţii M. (Dosar nr. 1879/55/2011), conform cotei pe care subsemnaţii o deţineam în contractul de societate 60% subsemnatul M. şi 40% B.
Tribunalul Arad prin încheierea din 07 mai 2012 s-a învestit însă doar cu judecarea unui singur obiect, anume „acţiunea având ca şi obiect acţiune în declararea simulaţiei", menţiune ce se regăseşte şi în sentinţă.
La rândul ei, şi instanţa de apel, prin încheierea din data de 20 noiembrie 2012, (ca şi în decizia recurată) arată ca s-a învestit tot doar cu acţiunea în declararea simulaţiei, în condiţiile în care obiectele acţiunilor, din cadrul cele 3 (trei) acţiuni introductive de instanţa, înregistrate la 04 februarie 2011, sunt compuse fiecare din cate 4 (patru) capete de cerere principale, astfel: constatarea simulaţiei procesului simulat, constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare din 8 februarie 2008 de B.N.P. T.O.; revenirea la situaţia anterioară de carte funciară şi despăgubiri morale şi materiale ca urmare a hărţuirii lor.
Prin urmare, instanţa de apel a soluţionat doar un singur capăt de cerere -constatarea simulaţiei procesului simulat şi în plus, în mod greşit şi nelegal; totodată, facându-se referire la Dosarul anterior (nr. 1205/2005), s-a încercat acreditarea ideii că că în acea cauză ar fi fost examinate şi celelalte 3 capete de cerere, anterior menţionate.
Apelul este o cale devolutivă de atac, astfel că instanţa învestită cu soluţionarea lui este obligată să examineze fiecare capăt de cerere distinct şi să se pronunţe cu privire la temeinicia sau/şi nelegalitatea acestuia în mod concret/argumentat, iar nu la modul general, fiind astfel nesocotite dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.
3. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive contradictorii ori străine pricini - art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În acest sens, recurenţii arată că instanţa în scopul de a examina probabil scopul actului juridic a folosit expresiile „aspect subiectiv" şi apoi „din punct de vedere obiectiv", ceea ce este total inadecvat întrucât nu era examinată o cauză de drept penal.
4. Art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbându-i înţelesul lămurit şi vădit neîndoilenic.
În dezvoltarea acestei teze de recurs, recurenţii arată că prin decizia atacată nu a fost dezlegată critica privind neanalizarea de prima instanţă a cererii formulate prin concluziile scrise de redeschidere a dezbaterilor pentru punerea în discuţia contradictorie a părţilor a eventualelor excepţii în considerarea cărora a înţeles să soluţioneze cauza, precum şi a cererii de probatorii.
Pe de altă parte, deşi s-a reţinut în hotărâre că este admisibilă o acţiune în constatarea simulaţiei (în sensul existenţei unui comportament simulat şi de rea-credinţă —operă părţilor, iar nu a instanţei), s-a apreciat că nu se poate reţine decizia civilă nr. 129/2008 a Curţii de Apel Bucureşti, şi preluată de Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă în decizia nr. 1091/2011, întrucât nu are obligaţia de a reţine acest precedent judiciar.
Recurenţii arată, în acest context, că instanţa a interpretat greşit actul dedus judecaţi, de vreme ce au arătat în cuprinsul acţiunii motivul subiectiv/ voliţional pentru care au formulat acţiunea în constatarea simulaţiei din anul 2005 (protejarea patrimoniului societăţii împotriva intenţiei unor persoane influente din zonă: prefect, primar, avocaţi, etc. de a deposeda societatea de terenurile ce fac obiectul contractului de vânzare cumpărare).
Recurenţii au procedat la intabularea sentinţei abia în anul 2008 deşi era pronunţată în anul 2005, tocmai pentru că aceasta nu corespundea voinţei lor reale şi deci, adevăratului acord simulator.
De asemenea, din perspectiva art. 304 pct. 8, recurenţii arată instanţa de apel a considerat că simulaţia unui act juridic nu atrage sancţiunea nulităţii, ci pe cea a inopozabilităţii faţă de terţii de buna credinţa.
Or, ipoteza este total greşită deoarece în cauza de faţă, aşa-zisul act secret, utilizat în Dosarul nr. 1205/2005 este un act efectiv, cu atât mai mult cu cât l-au şi revocat implicit, prin convenţia încheiată anterior (actului zis secret) în forma verbală, transpusă ulterior, la 02 februarie 2011, şi pe suport de hârtie, semnat fiind şi de martorul G.S. (care, asistase iniţial la încheierea convenţiei în forma verbală).
Recurenţii arată (şi din perspectiva art. 304 pct. 9) că nu este întrunită teza inopozabilităţii în privinţa pârâtei, pentru simplu motiv că pârâta, prin reprezentanţii ei, a fost şi este de o totală - rea credinţă, întrucât aceasta a ajuns prin fraudă la lege, cauză ilicită, imorală, preţ neserios etc, să încheie contractul de vânzare-cumpărare pe care instanţele erau obligate să-1 examineze şi să administreze probele solicitate de reclamanţi, pentru a se verifica temeinicia cauzelor de nulitate.
Or, pârâta prin presiuni, constrângeri şi şantaj a fost tot timpul în perfectă cunoştinţă a faptului că acel act zis „secret" din Dosar nr. 1205/2005 nu reprezintă adevăratul acord de voinţă al reclamanţilor, deci, că este un act simulat, lovit de nulitate absolută.
Prin fraudă la lege recurenţii au fost obligaţi să intabuleze sentinţa nr. 1109/2005 şi tot astfel, au fost obligaţi, sub ameninţare şi şantaj, să încheie un contract de vânzare cumpărare afectat de vicii grave (de formă şi legalitate), care conduc la nulitatea absolută a acestuia.
5. Art. 304 pct 9 C. proc. civ. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Se învederează de către recurenţi că sub incidenţa acestui motiv cad celelalte aliniate ale hotărârii recurate prin care instanţa de recurs motivează respingerea apelului lor, dar reiese în mod evident lipsa totală a temeiului legal a deciziei ori darea ei cu aplicarea greşită a legii.
Prin urmare, instanţele de judecată au dat dovadă de o totală nesocotire a regulilor de bază privind procedura referitoare la: invocarea şi punerea în discuţie a excepţiilor, a probelor, exercitarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale cu bună credinţă corectitudine şi profesionalism.
Teoria şi practica judiciară au fost ignorate de instanţa de apel, dar şi normele dreptului comunitar, fiindcă în U.E. acest principiu este de mult consacrat, situaţie către care ar trebui să tindă şi instanţele din România.
Recurenţii conchid susţinând că nu au avut parte de un proces echitabil conform art. 6 din C.E.D.O.
Recurenţii reclamanţi au formulat cerere de reexaminare a taxei judiciare de timbru, în timp ce doar recurenţii B.E.M. şi B.M.G. au formulat şi cerere de ajutor public judiciar, soluţionată în sensul celor dispuse prin încheierea de şedinţă din 25 aprilie 2013, Înalta Curte dispunând reducerea taxei judiciare de timbru stabilite (în solidar) în sarcina tuturor recurenţilor de la 1.405,50 RON la 702,75 RON, dipunând totodată şi eşalonarea acesteia în 4 rate lunare a câte 175,70 RON începând cu termenul din 14 iunie 2013; pentru termenul de azi, recurenţii reclamanţi B. s-au conformat dispoziţiilor instanţei, făcându-se dovada plăţii primei rate din cuantumul taxei judiciare de timbru astfel fixate.
Cum însă, pentru acelaşi termen, recurenţii M. (codebitori solidari) ai obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru în cuantumul integral de 1.405,50 RON au făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor fiscale pentru soluţionarea prezentului recurs (act procedural unic, indivizibil), Înalta Curte a constatat, potrivit menţiunilor din practicaua deciziei, ca fiind îndeplintă obligaţia de achitare a taxelor judiciare pentru soluţionarea acestei căi de atac.
Întrucât executarea obligaţiei de către unul dintre codebitorii obligaţi solidar îi liberează pe toţi ceilalţi codebitori, astfel cum dispune art. 1039 C. civ., Înalta Curte constată că obligaţia stabilită în sarcina recurenţilor B., precum şi facilităţile acordate acestora prin încheierea din 25 aprilie 2013 (reducerea şi eşalonarea plăţii) au rămas fără obiect, astfel că, se impune exonerarea acestora de plata taxelor judiciare; din aceeaşi cauză, prima tranşă achitată de recurenţii B. (dată fiind şi concomitenta satisfacerii timbrajului în cuantumul integral de către recurenţii M.), rezultă că apare ca fiind o plată nedatorată cu titlu de taxă judiciară de timbru, astfel că ea este supusă repetiţiunii.
În consecinţă, se va dispune restituirea către recurenţii B. a acestei sume de 175,70 RON, în aplicarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 146/1997, cererea de restituire fiind formulată de recurentul reclamant M.A. în şedinţa publică de azi, acesta stând în proces nu numai în nume propriu, ci şi în calitate de apărător ales al recurenţilor B.
Prin notele de şedinţă de la dosar recurs, recurenţii reclamanţi au invocat excepţia puterii lucrului judecat faţă de decizia civilă nr. 387 din 8 februarie 2012 a Curţii de Apel Timişora pronunţată în Dosarul nr. 3311/108/2011 şi decizia civilă nr. 1122 din 26 noiembrie 2010 a Tribunalului Arad, pronunţată în Dosar nr. 364/210/2008.
Astfel în susţinerea excepţiei, s-a învederat că în prima dintre ele, instanţa de judecată a constatat că nu poate fi admisă excepţia nulităţii simulaţiei şi, totodată, că s-a statuat irevocabil prin decizia Curţii de Apel Timişoara că prin decizia recurată instanţa de apel nu a reţinut excepţia autorităţii de lucru judecat, ci a puterii lucrului judecat.
Înalta Curte constată că, astfel cum corect a susţinut şi intimata în concluziile orale, recurenţii reclamanţi invocă aceste hotărâri judecătoreşti cu valoarea prezumţiei de lucru judecat (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat), ceea ce se constituie într-o veritabilă apărare de fond.
În consecinţă, cele două hotărâri judecătoreşti nu sunt invocate pentru susţinerea excepţiei procesuale absolute a autorităţii de lucru judecat (efectul negativ), posibil a fi invocată şi în recurs, astfel că ele vor fi avute în vedere în măsura în care limitele verificărilor permise acestei instanţe, vor impune raportarea şi la aceste hotărâri judecătoreşti, care, din punct de vedere procedural, sunt mijloace de probă prin care se invocă prezumţia decurgând din autoritatea de lucru judecat, proba cu noi înscrisuri fiind permisă în recurs, conform art. 305 C. proc. civ.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
1. În ce priveşte primul motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se verifică susţinerile recurenţilor din perspectiva acestei norme.
Astfel, în primul rând s-a susţinut că deşi au solicitat instanţei de apel aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., în sensul de a se dispune desfiinţarea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, instanţa de apel nu a ţinut cont de această cerere.
O atare critică nu poate fi reţinută, întrucât pentru aplicarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., deşi necesară (în contextul normei în discuţie, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 202/2010, dată fiind formularea cererii de chemare în judecată la data de 4 februarie 2011, aşadar, după modificarea Codului) nu este suficientă condiţia solicitării apelanţilor în acest sens, fiind necesară o solicitare identică şi a intimatei, cumulativ cu constatarea şi aprecierea instanţei de apel în sensul că prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Cum o atare situaţie nu se verifică în speţă (tribunalul soluţionând cauza pe fond, cu toate capetele ei de cerere), incidenţa art. 297 alin. (1) C. proc. civ. pentru aceste temei, nu poate fi reţinută.
În plus, recurenţii au justificat formularea acestei cereri de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare, prin invocarea anumitor neregularităţi procedurale
săvârşite de prima instanţă - rămânerea în pronunţarea asupra cauzei, în condiţiile în care nu era în stare de judecată, întrucât mai existau excepţii procesuale şi alte probe de dezbătut; or, aceste motive, dacă ar fi fost constatate întemeiate de instanţa de apel, ar fi fost de natură a atrage aplicabilitatea art 297 alin. (2), iar nu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce ar fi condus la anularea sentinţei şi reţinerea procesului spre judecare de instanţa de apel, iar nu la desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare.
Înalta Curte constată că motivele pe temeiul cărora recurenţii au invocat nulitatea a sentinţei nu constituie nu constiuie veritabile cauze de nulitate în condiţiile în care lipseşte vătămarea procesuală a acestora (cerinţă prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.), deoarece eventualele excepţii procesuale invocate la momentul dezbaterii cauzei pe fond la prima instanţă, nu puteau fi decât excepţii absolute care, dat fiind regimul juridic de invocare a acestora, puteau fi susţinute şi în faţa instanţei de apel; totodată, şi formularea unor alte probe decât cele solicitate, încuviinţate şi administrate la prima instanţă puteau fi solicitate instanţei de apel, în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., apelul fiind o cale devolutivă de atac.
În ce priveşte necomunicarea întâmpinării la motivele de apel (tardiv formulată de intimată), Înalta Curte constă, din nou, că lipseşte vătămarea procesuală a recurenţilor, deoarece întâmpinarea tardiv formulată a fost calificată de instanţă ca fiind concluzii scrise, potrivit menţiunilor din practicaua încheierii de dezbateri de la 20 noiembrie 2012, iar concluziile scrise ale părţilor nu se comunică; pe de altă parte, se observă că cererea de amânare a cauzei a fost formulată pentru acelaşi termen de apărătorul intimatei, iar nu de apelanţii reclamanţi, astfel că, respingerea ei nu era de natură a fi generat vreo vătămare a acestora, eventuala vătămare putând fi concepută doar în legătură cu titularul cererii, respectiv de partea care are un interes legitim legitim să o invoce, sens în care prevede art. 108 alin. (2) C. proc. civ.
În plus, chiar dacă nu s-ar fi dat întâmpinării calificarea de concluzii scrise, simpla menţionare în considerentele deciziei a poziţiei procesuale a intimatei respectiv, de solicitare a respingerii apelului ca nefondat, nu înseamnă că instanţa de apel a avut în vedere apărări ale intimatei pârâte (pe care le-a şi valorificat) şi de care apelanţii nu ar fi avut cunoştinţă prin faptul necomunicării întâmpinării; prin urmare nu a avut loc o încălcare a dreptului lor la apărare.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formualte de recurenţi în temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu se verifică, în primul rând pentru că prin pronunţarea unei soluţii de respingere a unor cereri conexe cu cele patru capete de cerere (confirmată de instanţa de apel) nu este susceptibilă de o asemenea critică.
Având în vedere însă termenii în care este conceput acest motiv de recurs, Înalta Curte constaă că, în realitate, recurenţii invocă nepronunţarea instanţei asupra tuturor capetelor de cerere, astfel cum acestea au alcătuit cadrul obicetiv al judecăţii prin conexarea celor 3 dosare: constatarea simulaţiei procesului simulat, constatarea nulităţii contractului de vânzare cumpărare din 8 februarie 2008 de B.N.P. T.O.; revenirea la situaţia anterioară de carte funciară şi despăgubiri morale şi materiale ca urmare a hărţuirii lor.
O astfel de critică este susceptibilă de încadrare tot în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii, dat fiind că nepronunţarea instanţei 4asupra tuturor cererilor cu care a fost învestită ar încălca principiul disponibilităţii şi dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Dacă se interpretează aceste susţineri ca referindu-se la sentinţa primei instanţe, ele nu pot fi analizate omisso medio, iar pe de altă parte, din examinarea deciziei recurate se constată că instanţa de apel a analizat integralitatea criticilor reclamanţilor referitoare la simulaţie cerere care respinsă fiind, a condus şi la confirmarea soluţiei primei instanţe şi asuora cererilor accesorii (privind nulitatea contractului de vânzare cumpărare din 5 februarie 2008, rectificarea situaţiei de C.F. şi capătul de cerere în despăgubiri morale şi materiale, potrivit celor redate din decizie, penultimul paragraf; în consecinţă, instanţa de apel a avut în vedere criticile formulate de apelanţi cu privire la fiecare capăt de cerere.
Ca atare, instanţa de apel nu s-a considerat învestită doar cu acţiunea în declararea simulaţiei, cum în mod greşit susţin recurenţii prin referirea la menţiunile din practicaua încheierii de dezbateri din 20 noiembrie 2012, care fie conţin susţinerile părţilor pe scurt, fie au un anumit grad de abstractizare; or, edificarea cu privire la limitele soluţionării unei cauze, rezultă din dispozitivul hotărârii şi considerentele care îl explică.
3. Cele susţinute de recurenţi din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu se încadrează în această ipoteză legală, întrucât argumentele şi raţionamentul instanţei de apel nu pot fi cenzurate decât din punct de vedere al legalităţii, iar nu stilistic; de altfel, decizia recurată îndeplineşte exigenţele art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., redând în mod clar, coerent, convingător şi suficient o demonstraţie juridică de natură a justifica adoptarea soluţiei şi răspunsul dat criticilor formulate de reclamanţi.
4. Nici criticile dezvoltate pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi reţinute.
Se arată că instanţa de apel nu a dezlegat critica privind neanalizarea de către tribunal a cererii formulate prin concluziile scrise, privind redeschiderea dezbaterilor pentru punerea în discuţia contradictorie a părţilor a eventualelor excepţii în considerarea cărora a înţeles să soluţioneze cauza, precum şi a cererii de probatorii.
Această critică a fost antamată în analiza primului motiv de recurs, fiind suficient a se relua precizarea că eventulele excepţii pe care reclamanţii intinţionau să le invoce în faţa primei instanţe la momentul dezbaterilor pe fond sau până la intrarea în dezbateri pe fond, puteau fi susţinute şi în faţa instanţei de apel (pornind de la premisa unor excepţii de ordine publică ce pot fi invocate în orice stadiu al pricinii), constatare valabilă şi în privinţa probelor - conform celor prevăzute la art. 295 alin. (2) C. proc. civ.; totodată, repunerea cauzei pe rol se dispune în condiţiile art. 151 C. proc. civ., atunci când instanţa găseşte necesare noi lămuriri, ea nefiind o cerere la îndemâna părţilor, formulată după închiderea dezbaterilor, în temeiul art. 150 C. proc. civ.
Recurenţii au dezvoltat şi alte argumente prin care au pretind greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii prin referire la dezlegarea dată de instanţa de apel invocării unor argumente de practică judiciară (cu referire la decizia civilă nr. 129/2008 a Curţii de Apel Bucureşti).
Înalta Curte constată că acesta nu este o critică susceptibilă de încadrare în această normă, întrucât practica judiciară nu este izvor de drept, iar interpretarea dată de instanţa de apel acestor aspecte colaterale cauzei, sunt nerelevante din această perspectivă, neputându-se susţine că aceasta reprezintă actul juridic dedus judecăţii (art. 304 pct 8).
De asemenea, nici cererea de chemare în judecată nu poate constitui actul juridic dedus judecăţii, ipoteza prevăzută de această ipoteză de nelegalitate, vizând accepţiunea din dreptul material a noţiunii de act juridic (negotium), iar nu din dreptul procesual.
Totodată, instanţa de apel în mod legal a pornit de la premisa că simulaţia unui act juridic nu atrage sancţiunea nulităţii, ci pe cea a inopozabilităţii faţă de terţii de bună credinţă, astfel că, analizând cauza, s-a raportat la condiţiile acestei instituţii juridice, stabilind succesiunea actelor juridice încheiate între părţi şi a avut în vedere hotărârea judecătorească anterior pronunţată, având ca obiect declararea simuaţiei (sentinţa civilă nr. 1109/2005, pronunţată în Dosarul 1205/2005 de Judecătoria Chişineu Criş).
În consecinţă, s-a apreciat că de vreme ce s-a stabilit anterior în cadrul unui alt proces în constatarea simulaţiei, adevărul despre voinţa reală a părţilor unor convenţii, printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, este inadmisibil ca printr-un proces cu obiect identic, cum este cel de faţă, ele să poată obţine printr-o altă hotărâre judecătorească recunoaşterea situaţiei contrarii (cea de dinaintea procesului anterior şi care ar fi corespunzătoare aparenţei create de actul public, calificat astfel în primul litigiu).
În litigiul de faţă, cum corect a reţinut instanţa de apel, nu se contestă realitatea unor acte publice (condiţie necesară pentru formularea unei acţiuni ca cea de faţă), ci doar conţinutul celuilalt înscris secret, pe baza căruia a fost deja admisă o acţiune în constatarea simulaţiei formulată de acelaşi reclamant.
Actul secret (din cauza anterioară) nu putea fi revocat printr-un act anterior dar redactat ulterior, abia în 2 februarie 2011 (cel pretins ca fiind secret în cauza de faţă), astfel cum se susţine prin motivele de recurs, revocarea fiind în mod necesar o operaţiune ulterioară încheierii actului.
5. Recurenţii s-au prevalat şi de temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă, în cadrul acestui motiv de recurs dezvoltă doar critici de netemeinicie: reaua credinţă a pârâtei, exercitarea unor presiuni, constrângeri şi şantaj asupra lor de către reprezentanţi ai intimatei, neadmnistrarea unor probe prin care să se verifice de către instanţe temeinicia motivelor de nulitate a contractului de vânzare cumpărare etc.
Înalta Curte constată, totodată, că recurenţii nu formulează critici concrete prin care să indice aplicarea greşită a legii de instanţa de apel, care texte au fost interpretate greşit ori ce norme, deşi incidente, au fost nesocotite sau omise de la aplicare de curtea de apel la situaţia de fapt dedusă judecăţii; formulări generale în sensul că „sub incidenţa acestui motiv (art 304 pct. 9) cad celelalte alin. ale hotărârii recurate prin care instanţa de apel a motivat respingerea apelului", nu pot fi analizate dat fiind prin gradul lor de generalitate, recursul nefiind o cale devolutivă de atac.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii M.A., M.G.E., B.E.M. şi B.M.G. împotriva deciziei nr. 194 din 27 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Dispune restituirea sumei de 175 RON către recurentul reclamant B.E.M., taxă judiciară de timbru nedatorată, achitată conform chitanţei din 13 iunie 2013 în contul creanţelor bugetare locale al comunei S., judeţul Arad.
Exonerează pe recurenţii reclamanţi B.E.M. şi B.M.G. de plata celorlalte rate lunare cu titlu de taxă judiciară de timbru, conform celor stabilite de Înalta Curte prin încheierea de soluţionare a cererii de ajutor public judiciar din data de 25 aprilie 2013 a acestei instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3378/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 593/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
