ICCJ. Decizia nr. 3050/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 3050/2013

Dosar nr. 13605/3/2007

Şedinţa publică din 31 mai 2013

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sectia a IlI-a la data de 18 aprilie 2007 sub nr. 13605/3/2007, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. a chemat în judecată pe pârâta SC P.R. SRL, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

- să constate că pârâta, în calitate de organizatoare a turneului „B.N.", a comunicat public opere muzicale în scop lucrativ fără a deţine autorizaţie-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale;

- să fie obligată pârâta la plata triplului remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorate pentru utilizarea autorizată, conform pct. 17 Titlul II al Metodologiei publicate în M. Of. nr. 857/19.10.2006 prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006

În subsidiar, s-a solicitat obligarea pârâtei:

- la plata remuneraţiei datorate în cuantum de 8,5 % din veniturile obţinute din vânzarea de bilete, publicitate, sponsorizări etc, precum şi la plata TVA, aferentă acestei remuneraţii;

- la plata penalităţilor de 0,2 % pe zi de întârziere, aferente fiecărei remuneraţii neachitate la termen, calculate până la plata efectivă a remuneraţiilor datorate potrivit pct. 13 din metodologia menţionată:

- să comunice, conform art. 15 din Metodologie: un raport, semnat şi ştampilat de reprezentantul legal al pârâtei cuprinzând: denumirea şi datele de desfăşurare ale turneului, adresa locaţiilor, precum şi denumirea, autorii şi durata operelor muzicale comunicate public şi baza de calcul a remuneraţiei, precum şi o copie a deconturilor depuse la Direcţia de Taxe şi Impozite locale privind veniturile din vânzarea de bilete şi a documentelor contabile privind toate celelalte venituri ce intră în baza de calcul (publicitate, venituri din bartere, sponsorizări, venituri din vânzarea materialelor promoţionale etc.) obţinute de pârâtă în legătură cu desfăşurarea turneului.

În motivare, reclamanta a arătat că pârâta SC P.R. SRL a organizat turneul „B.N." susţinut de trupa P., care s-a desfăşurat astfel:

În data de 11 octombrie 2006 în Constanţa, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Braşov, în data de 14 octombrie 2006 în Piteşti, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, în data de 19 octombrie 2006 în Arad, în data de 20 octombrie 2006 în Cluj, în data de 22 octombrie 2006 în Bistriţa, în data de 23 octombrie 2006 în laşi, în data de 25 octombrie 2006 în Bucureşti.

În cadrul acestor concerte, în cadrul concertelor din turneu au fost comunicate public opere muzicale, fără ca pârâta să deţină autorizaţie-licenţă neexclusivă şi fără plata remuneraţiilor corespunzătoare către reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă obligatorie, conform art, 123¹ alin. (1) lit. e) Legea nr. 8/1996 şi în cuantumul prevăzut de Metodologia publicată în M. Of. nr. 857/19.10.2006 prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006.

Reclamanta a susţinut că la determinarea despăgubirilor sunt incidente dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 deoarece este imposibilă determinarea despăgubirilor în funcţie de consecinţele economice negative, de câştigul nerealizat, de beneficiile realizate pe drept de pârâtă şi de daunele morale. Astfel, reclamanta pretinde, în principal, triplul remuneraţiei de 8,5% care ar fi fost legal datorată, potrivit metodologiei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 13, 123¹ lit. e), 130 lit. b), e) şi h), 138⁷ şi 139 din Legea nr. 8/1996, pe dispoziţiile Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 5/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006 şi pe H.G. nr. 769/1999.

Pârâta SC P.R. SRL a formulat întâmpinare la data de 12 iunie 2007.

În apărare, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în susţinerea căreia a arătat că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe neîndeplinirea obligaţiilor ce revin utilizatorilor de opere şi creaţii intelectuale. Or, pârâta nu are calitatea de utilizator, astfel cum aceasta este definită de Titlul II pct. 1 şi 2 al Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006, deoarece la data de 10 septembrie 2006 a încheiat cu PF M.M. un contract de prestări servicii prin care acesta se obliga în calitate de organizator al turneului de promovare a albumului „B.N.", să îndeplinească toate obligaţiile decurgând din această calitate.

Pe fond, pârâta a arătat că pentru cele 10 concerte ale trupei P. din perioada 11 octombrie 2006-25 octombrie 2006 drepturile de autor au fost colectate şi repartizate direct d-lui. N.C.H., unic asociat al societăţii pârâte. Prin urmare, reclamanta urmăreşte prin acţiune numai încasarea comisionului perceput pentru colectarea de la utilizatori a cotei procentuale cuvenite autorului.

În ceea ce priveşte cuantumul remuneraţiei, pârâta afirmă că în mod greşit s-a solicitat obligarea sa la plata unei sume corespunzătoare cotei de 8,5 % din veniturile obţinute de pârâtă din organizarea turneului, deoarece Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 prevede obligativitatea plăţii acestei cote de către utilizatorii muzicii ambientale, de restaurant prevăzută în Titlul I al deciziei, iar nu pentru utilizarea muzicii în spectacole, care este reglementată de Titlul II al aceleiaşi decizii.

La data de 3 iulie 2007, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv a pârâtului PF M.M., prin care a solicitat să se constate că pârâtul, în calitate de coorganizator alături de pârâta iniţială a turneului „B.N.", a comunicat opere muzicale în scop lucrativ fără autorizaţie-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale şi, în consecinţă, să se dispună obligaarea sa, alături de pârâta SC P.R. SRL, la plata sumelor pretinse în cererea de chemare în judecată.

În motivare, reclamanta a invocat pe baza contractului de prestări servicii depus la dosar de pârâta iniţială faptul că, potrivit H.G. nr. 769/1999, anexa 3 şi pct. 14 din Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, în cazul în care organizarea spectacolelor se face de două sau mai multe persoane, obligaţia de a obţine autorizaţia-licenţă neexclusivă şi de plată a remuneraţiei, revine în solidar tuturor utilizatorilor, care sunt consideraţi astfel coorganizatori.

La termenul de judecată din data de 6 noiembrie 2007, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a fost unită cu fondul cauzei, iar la termenul de judecată din data de 8 ianuarie 2008 a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane, invocată de pârâtul PF M.M..

Prin încheierea şedinţei de judecată din 22 octombrie 2008, judecarea cauzei a fost suspendată până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

Prin Decizia nr. 300/2009, Curtea Constituţională a respins excepţia, constatând că aplicarea prioritară a dispoziţiilor Directivei Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2001/29/CE este o problemă de aplicare a legii ce ţine de competenţa instanţei de judecată, iar nu o problemă de constituţionalitate. S-a constatat, de asemenea, că dispoziţiile art. 123¹ din Legea nr. 8/1996 nu sunt contrare dispoziţiilor art. 44 şi art. 135 alin. (2) lit. a) şi c) din Constituţia României.

Judecarea cauzei a fost reluată de prima instanţă la data de 6 mai 2009.

În cauză, a fost administrată proba cu înscrisuri, interogatoriu, precum şi proba cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate.

Prin sentinţa civilă nr. 1211 din 14 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IIl-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta SC P.R. SRL (unită cu fondul la data de 6 noiembrie 2007), a fost admisă în parte cererea formulată de U.C.M.R.-A.D.A. în contradictoriu cu pârâta SC P.R. SRL, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată a altei persoane formulată în contradictoriu cu PF M.M., s-a constatat că prin spectacolele din cadrul turneului „B.N." organizat în octombrie 2006 au fost comunicate public opere muzicale fără a exista autorizaţie-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ, au fost obligaţi pârâţii la plata, în solidar, către reclamantă a următoarelor sume:

- 44.268 RON - reprezentând triplul remuneraţiei corespunzătoare unei utilizări autorizate a operelor muzicale ca urmare a comunicării publice a operelor muzicale în cadrul spectacolelor din turneul „B.N." desfăşurate în data de 19 octombrie 2006 în Arad, 20 octombrie 2006 în Cluj şi 25 octombrie 2006 în Bucureşti.

-25,5 %, la care se adaugă TVA, din veniturile obţinute din: vânzarea de bilete, consumaţii, materiale promoţionale, programe, etc. rezultate din organizarea spectacolelor, procent reprezentând triplul remuneraţiei corespunzătoare unei utilizări autorizate determinate potrivit Anexei 3 a H.G. nr. 769/199 pentru spectacolele desfăşurate: în data de 11 octombrie 2006 în Constanta, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Braşov, în data de 14 octombrie 2006 în Piteşti, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, şi potrivit Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, pentru spectacolele desfăşurate în data de 22 octombrie 2006 în Bistriţa şi în data de 23 octombrie 2006 în Iaşi.

-3.609 RON, cheltuieli de judecată. Totodată, a fost respins, ca rămas fără obiect, capătul de cerere subsidiar având ca obiect plata sumei de 14.756 RON remuneraţie pentru spectacolele din Arad, Cluj şi Bucureşti şi 8,5% pentru celelalte spectacole şi a penalităţilor de întârziere de 0,2 % pe zi de întârziere.

De asemenea, pârâţii au fost obligaţi să comunice U.C.M.R.-A.D.A.:

a) un raport, semnat şi ştampilat de reprezentantul legal, cuprinzând: denumirea şi datele de desfăşurare ale turneului, adresa locaţiilor, precum denumirea, autorii şi durata operelor muzicale comunicate public şi baza de calcul a remuneraţiei;

b) o copie a deconturilor depuse la Direcţia Taxe şi Impozite locale privind veniturile din vânzarea de bilete, precum şi o copie a documentelor contabile privind toate celelalte venituri ce intră în baza de calcul (publicitate, venituri din bartere, sponsorizări, venituri din vânzarea materialelor promoţionale etc.) obţinute în legătură cu desfăşurarea turneului.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţa a reţinut următoarele:

În cadrul turneului „B.N." susţinut de trupa P. şi organizat de pârâta SC P.R. SRL au avut loc următoarele concerte: în data de 11 octombrie 2006 în Constanţa, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Braşov, în data de 14 octombrie 2006 în Piteşti, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, în data de 19 octombrie 2006 în Arad, în data de 20 octombrie 2006 în Cluj, în data de 22 octombrie 2006 în Bistriţa, în data de 23 octombrie 2006 în Iaşi, în data de 25 octombrie 2006 în Bucureşti, astfel cum rezultă din informaţiile apărute pe site-ul www.xxx.ro.

La data de 10 septembrie 2006, între pârâta SC P.R. SRL, al cărei asociat unic este autorul N.C.H. (potrivit relaţiilor furnizate de Registrul Comerţului) şi PF M.M. s-a încheiat un contract de prestări servicii având ca obiect următoarele obligaţii ale prestatorului: încheierea de contracte de închiriere a sălilor de spectacol, plata chiriei, a personalului de sală, punerea în vânzare a biletelor pentru spectacol, plata casierului de vânzare a biletelor, a impozitului pe spectacol, afişarea şi contactarea mass-mediei locale pentru publicitate.

Tribunalul a constatat că legitimarea procesuală activă a reclamantei rezultă din dispoziţiile art. 123 şi urm. ale Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe şi din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, prin care U.C.M.R.-A.D.A. a fost desemnată ca organism de gestiune colectivă, drept colector unic al remuneraţiilor reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale.

În executarea atribuţiilor sale, prin adresa din 25 octombrie 2006, reclamanta a adus la cunoştinţă pârâtei obligaţia de a obţine autorizaţia neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale, iar la data de 1 martie 2007, reclamanta a notificat-o pe pârâta SC P.R. SRL prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc C.S.A. cu privire la pretenţia de plată a remuneraţiei datorate în baza Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi unită cu fondul cauzei, tribunalul a constatat a fi neîntemeiată şi această excepţie.

În susţinerea acestei excepţii, pârâta a afirmat că, în condiţiile în care a fost încheiat contractul de prestări servicii din 10 septembrie 2006 cu PF M.M., nu mai există identitate între pârâtă şi subiectul pasiv al raportului juridic, deoarece aceasta nu mai are calitate de utilizator în sensul pct. 1 şi 2 al Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006

Pentru soluţionarea excepţiei, instanţa s-a raportat la dispoziţiile pct. 1 şi 2 din Titlul II al Metodologiei, respectiv, definiţiile legale ale noţiunilor de utilizare şi utilizator.

Tototdată, s-a constatat pe baza clauzelor contractuale - art. 4 şi 5 - ca şi potrivit dispoziţiilor art. 14 din Titlul II al Metodologiei că atât pârâta, cât şi chematul în judecată au calitate procesuală pasivă, fiind coorganizatori ai spectacolelor, ca urmare a partajării activităţii de organizare. Astfel, pârâtul PF M.M. şi-a asumat obligaţia de vânzare a biletelor, iar pârâta şi-a asumat obligaţia de plată a onorariului artistului.

În consecinţă, s-a apreciat că aceste dispoziţii legale nu numai că sunt de natură să combată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, dar constituie şi temei al solidarităţii pârâtei SC P.R. SRL şi a pârâtului PF M.M. în raportul juridic dedus judecăţii.

Pe fondul cererii de chemare în judecată şi al cererii îndreptate împotriva PF M.M., tribunalul a constatat că pretenţiile reclamantei sunt întemeiate în parte, în raport de cadrul legal în vigoare în prezent.

Potrivit art. 130 lit. a) din Legea nr. 8/1996 şi pct. 3 din Titlul II al Metodologiei, prima instanţă a reţinut că prin spectacolele din cadrul turneului „B.N." au fost comunicate public opere muzicale fără a fi obţinută în prealabil o autorizaţie-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ, faptă care atrage răspunderea patrimonială solidară a pârâţilor faţă de reclamantă, în condiţiile art. 138⁷ din Legea nr. 8/1996.

Sub aspectul apărărilor invocate de pârâtă, tribunalul a constatat că excepţia de neconstituţionalitate a art. 123¹ lit. e) din Legea nr. 8/1996 raportat la art. 44 şi 135 alin. (2) lit. a) şi c din Constituţia României a fost respinsă de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 300 din 3 martie 2009.

În ceea ce priveşte preeminenţa reglementărilor comunitare în virtutea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie, tribunalul a reţinut că Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/29/CE invocată, deşi are efect direct şi obligatoriu, ea nu poate fi opusă direct împotriva unui particular (cum este şi cazul reclamantei de faţă). O directivă nu creează prin ea însăşi obligaţii faţă de particulari şi nu poate fi invocată în cadrul litigiilor dintre particulari (efect orizontal) şi nici de către stat împotriva unui particular (efect vertical inversat). Ea poate fi invocată în mod direct doar împotriva statului. Această restricţie a efectului direct îşi are temei în răspunderea statului pentru netranspunerea directivei în termen în dreptul intern sau pentru transpunerea necorespunzătoare (vezi cazul Marshall sau în cazul Faccini - Dori).

Pe de altă parte, chiar dacă această directivă ar putea fi invocată în mod eficient pentru combaterea cererii reclamantei, tribunalul a constatat că prin dispoziţiile art. 18 din Directiva 2001/29/CE se menţine marja de apreciere a statelor, menţionându-se expres că „prezenta directivă nu aduce atingere dispoziţiilor care există în statele membre cu privire la modalităţilor de gestionare a drepturilor, cum ar fi licenţele colective extinse".

În final, în ceea ce priveşte susţinerea pârâtei privind faptul că se instituie o sarcină suplimentară în sarcina autorilor (comisionul organismului de gestiune) pentru situaţia în care autorii îţi interpretează propriile creaţii muzicale în concerte sau spectacole, prima instanţă a apreciat, pe de o parte, că pârâta de faţă este organizatorul concertului şi că nu se poate stabili de plano că exercitarea drepturilor patrimoniale de către autorii înşişi, în mod direct, ar putea lipsi de fundament pretenţiile reclamantei, în calitate de organism de gestiune colectivă desemnat să colecteze drepturile cuvenite autorilor operelor muzicale din comunicarea publică a operelor. Or, a primi un asemenea punct de vedere ar însemna să se accepte că gestiunea colectivă nu este niciodată obligatorie, deşi legea prevede în mod clar că, în privinţa anumitor drepturi este obligatorie, şi aceasta chiar în lipsa unui mandat din partea titularilor.

În apărare, pârâta a susţinut că pentru spectacolele organizate anterior publicării Deciziei 365/2006, pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate, deoarece potrivit pct. 2.2. din H.G. nr. 769/1999 aceste pretenţii puteau fi formulate numai în legătură cu „utilizarea operelor din repertoriul organismelor de gestiune colectivă", iar piesele muzicale conţinute de albumul B.N. nu fuseseră declarate de autor U.C.M.R.-A.D.A. şi nici nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost incluse în repertoriul gestionat.

Tribunalul a apreciat că susţinerea este întemeiată doar în ceea ce priveşte raportarea cuantumului despăgubirilor la un act normativ sau la altul, iar nu cu valoarea unei cauze exoneratoare de plata despăgubirilor.

Astfel, Metodologia publicată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, potrivit art. 3 al deciziei, a intrat în vigoare la data publicării sale în M. Of., ea neputând fi aplicată unor fapte petrecute anterior intrării sale în vigoare potrivit principiului neretroactivităţii legii civile. în ceea ce priveşte spectacolele organizate în datele de 11 octombrie, 12 octombrie, 13 octombrie, 14 octombrie şi 18 octombrie 2006, s-a constatat că pretenţiile reclamantei trebuie raportate la dispoziţiile H.G. nr. 769/1999, dispoziţii ce au fost invocate ca temei de drept al cererii de chemare în judecată şi care reglementează aceeaşi cotă procentuală de 8,5% cu dispoziţiile Deciziei nr. 365/2006.

Tribunalul a considerat că nu poate fi respinsă cererea reclamantei pentru motivul invocat de pârât (lipsa operelor comunicate din repertoriul organismului de gestiune), deoarece potrivit art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996, „pentru categoriile de drepturi prevăzute Ia alin. (1), organismele de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat".

De asemenea, a fost înlăturată şi apărarea pârâtei privind imposibilitatea respectării termenului de 5 zile pentru obţinerea autorizaţiei-licenţă neexclusivă, ca urmare a desfăşurării concertelor chiar în perioada în care a fost publicată Decizia nr. 365/2006. Sub acest aspect, al obligaţiei de obţinere prealabilă a autorizaţiei, cele două acte normative (H.G. nr. 769/199 şi Decizia nr. 365/2006) au continuitate, iar pârâta nu îşi poate invoca propria culpă în lipsa demersurilor de obţinere a autorizaţiei pentru a se exonera de obligaţia de plată a remuneraţiei.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, tribunalul a constatat că este întemeiată cererea principală, urmând ca cererea subsidiară să fie respinsă ca rămasă fără obiect.

Sub un prim aspect, pentru spectacolele organizate în data de 11 octombrie 2006 în Constanţa, în data de 12 octombrie 2006 în Brăila, în data de 13 octombrie 2006 în Braşov, în data de 14 octombrie 2006 în Piteşti, în data de 18 octombrie 2006 în Craiova, remuneraţia este cea determinată de Anexa 3 a H.G. nr. 769/1999 pentru aprobarea metodologiilor privind utilizarea repertoriului de opere muzicale al organismelor de gestiune colectivă a drepturilor de autor şi a tabelelor cuprinzând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor

Pentru spectacolele organizate în data de 19 octombrie 2006 în Arad, în data de 20 octombrie 2006 în Cluj, în data de 22 octombrie 2006 în Bistriţa, în data de 23 octombrie 2006 în Iaşi, în data de 25 octombrie 2006 în Bucureşti, remuneraţia este cea determinată în baza Titlului II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006.

Analizând dispoziţiile legale din art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 lit. a) şi b) din Legea nr. 8/1998, tribunalul a constatat că este obligatorie stabilirea uneia dintre despăgubirile prevăzute de lit. a) sau b) din normă, având în vedere folosirea conjuncţiei „fie" în ambele texte legale.

Totodată, s-a apreciat a fi prioritară stabilirea unei adintre despăgubiri potrivit criteriilor de la lit. a), având în vedere formularea din cealalată normă „în cazul în care nu se pot aplica criteriile de la lit. a)".

În cauza de faţă, reclamantul a susţinut imposibilitatea stabilirii prejudiciului pe baza unuia dintre criteriile prevăzute la lit. a), iar pârâtul nu a formulat nicio apărare sub acest aspect. Prin urmare, în lipsa posibilităţii de aplicare a criteriilor prevăzute la lit. a), despăgubirea datorată de pârât în temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996 este prezumată legal a avea cuantumul triplului remuneraţiei echitabile. Cum această prezumţie relativă, nu a fost răsturnată de pârât, tribunalul a apreciat a fi întemeiată cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, astfel că pârâta a fost obligată la plata triplului sumei datorate cu titlu de remuneraţie echitabilă, în situaţia în care ar fi fost obţinută autorizaţia-licenţă neexclusivă.

Din concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, a rezultat însă că, din cauza lipsei documentelor, expertul a putut determina remuneraţia numai pentru următoarele spectacole: 19 octombrie 2006 Arad, 20 octombrie 2006 Cluj şi 25 octombrie 2006 Bucureşti, cuantumul triplului remuneraţiei fiind de 44.268 RON.

Având în vedere că tribunalul a apreciat ca întemeiate pretenţiile reclamantei integral, însă expertiza nu a putut determina cert cuantumul acestora, potrivit dispoziţiilor art. 371² alin. (2) teza finală C. proc. civ., a fost admisă cererea reclamantei (pentru triplul remuneraţiei - 25,5%) cu indicarea criteriilor pe baza cărora suma concretă să poate fi determinată pe parcursul executării silite (cu posibilitatea dispunerii unei expertize în condiţiile art 399 şi urm. C. proc. civ.)

În final, în conformitate cu pct. 11 şi 12 al Anexei 3 a H.G. nr. 769/199 şi cu art. 15 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr, 365/2006 în M. Of. nr. 857/19.10.2006, pârâţii au fost obligaţi la comunicarea către U.C.M.R.-A.D.A. a raportului şi copiei documentelor deja menţionate.

În aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ., pârâţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.609 RON.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel (calea de atac fiind calificată de curtea de apel prin încheierea din 18 ianuarie 2011) atât reclamanta, cât şi pârâţii.

Reclamanta a formulat calea de atac atât împotriva sentinţei cât şi împotriva încheirii de şedinţă din 02 iunie 2010 (prin care au fost respinse obiecţiunile formulate de către U.C.M.R.-A.D.A. la raportul de expertiza judiciară contabilă), formulând critici de nelegalitate şi netemenicie.

Pârâta SC P.R. SRL a atacat atât soluţia dată pe fond cât şi încheierea de şedinţă din data de 08 ianuarie 2008, prin care s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane în calitate de pârâţi, încheierea de şedinţă din data de 14 martie 2008, prin care instanţa de fond s-a antepronunţat asupra fondului cauzei, precum şi încheierea de şedinţă din data de 23 aprilie 2008, prin care s-a respins cererea de recuzare a preşedintelui completului, jud. C.M., dezvoltând critici de nelegalitate şi netemeinicie împotriva soluţiilor atacate.

Pârâtul PF M.M. nu a procedat la motivarea căii de atac, astfel că, apelul său a fost analizat în condiţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.; acesta a depus la dosar la 15 februarie 2011 o cerere intitulată motive de apel, în cuprinsul căreia a solicitat expres să fie calificată drept note scrise.

Prin decizia civilă nr. 52A din 27 martie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, au fost admise apelurile reclamantei şi pârâţilor împotriva sentinţei apelate care a fost schimbată în parte, astfel: s-a dispus obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 12.365,76 RON, reprezentând triplul remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică de opere muzicale în scop lucrativ a pieselor muzicale „X." (compozitor - B.M.), „Y.", „Z." şi „Q." (compozitor - K.J.); Au fost menţinute dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea excepţiei lipsei alităţii procesuale pasive, admiterea în partea a cererii principale şi a cererii de chemare în judecată a altor persoane, constatarea inexistenţei autorizaţiei de licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ în spectacolele din cadrul turneului „B.N.", organizat în octombrie 2006 şi repingerea capătului de cerere subsidiar al cererii pricipale; au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de pârâta SC P.R. SRL împotriva încheierilor de şedinţă din 8 ianuarie 2008, 14 martie 2008 şi 23 aprilie 2008.

Pentru a decide în acest sens, instanţa e apel a reţinut că apelul reclamantei este fondat sub aspectul nedeterminării sumelor datorate de pârâţi, iar această critică a fost soluţionată în funcţie de valorile determintae prin raportul de expertiză.

Totodată, având în vedere că în cauza s-a reţinut existenţa unei obligaţii solidare în sarcina pârâţilor, s-a constatat că, fiind vorba de o coparticipare procesuală pasivă necesară, apărările formulate de celalalt pârât vor profita şi apelantului PF M.M. (care nu şi-a motivat apelul în termen legal), aşa încât soluţia dată apelului său, va fi influenţată de soluţia pronunţată asupra apelului formulat de pârâta SC P.R. SRL.

Astfel, s-a constatat că în faţa primei instanţe pârâtul M.M. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a altor persoane.

Cu privire la acest aspect, s-a reţinut de instanţa de apel că la termenul din 8 ianuarie 2008, când a fost invocată şi soluţionată această excepţie, în prealabil, reclamanta a precizat ca prin cererea pe care a intitulat-o cerere de chemare în judecată a altor persoane, a înţeles să întregească acţiunea, chemându-l în judecată şi pe pârâtul PF M.M., în calitate de co-organizator al spectacolelor, şi că niciodată nu a pretins ca PF M.M. ar fi titular al drepturilor pretinse de ea însăşi, sens în care a şi solicitat instanţei să dea o corectă calificare cererii.

Excepţia inadmisibilităţii a fost respinsă prin încheierea de la 8 ianuarie 2008, din motivarea primei instanţe putându-se deduce că a calificat cererea drept o completare a cererii iniţiale, de vreme ce s-a reţinut că „dispoziţiile incidente de la art. 57 C. proc. civ. nu limitează dreptul reclamantului de a lărgi cadrul procesual prin chemarea în judecată şi a altor pârâţi."

Or, faţă de această calificarea a cererii, corectă în raport cu precizările reclamantei şi cu situaţia de fapt care a determinat chemarea în judecată a PF M.M., respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii în discuţie s-a apreciat, de către instanţa de apel, a fi temeniciă şi legală. Pe de altă parte, s-a constatat că pârâtul ar fi putut, în raport de aceasta calificare, să invoce, tardivitatea completării cererii de chemare în judecată, însă nu a invocat o atare excepţie.

În consecinţă, apelul pârâtului PF M.M. a fost apreciat ca nefondat, iar celelalte aspecte decurgând din poziţia sa procesuală au fost analizate de instanţa de apel în cadrul apelului formulat de pârâta SC P.R. SRL.

În ce priveşte apelul pârâtei SC P.R. SRL declarat împotriva încheierii din 8 ianuarie 2008, instanţa de apel l-a apreciat a fi nefondat, pentru aceleaşi motive reţinute în analiza apelului formulat de PF M.M., reţinându-se totodată, că pârâta SC P.R. SRL nu are interes în atacarea acestei încheieri.

Apelul formulat de aceeaşi SC P.R. SRL împotriva încheierii de şedinţă din 14 martie 2008, prin care s-a respins suplimentarea obiectivelor expertizei, a fost găsit şi el nefondat, având în vedere ca necesitatea solicitării acestor noi obiective nu a rezultat din dezbateri. În plus, expertiza fusese încuviinţată reclamantei (care a şi avut obligaţia de achitare a onorariului), în timp ce obiectivele solicitate de SC P.R. SRL echivalau cu încuviinţarea unei noi probe în favoarea pârâtei, iar nu suplimentarea obiectivelor ale expertizei deja încuviinţate; totodată, obiectivele solicitate nici nu apăreau a fi necesare, întrucât nu presupuneau calcule complexe sau cercetarea de documente contabile pentru a fi nevoie de aportul expertului contabil.

Şi apelul formulat de SC P.R. SRL împotriva încheierii de şedinţă din 23 aprilie 2008, prin care a fost respinsă cererea de recuzare, a fost găsit nefondat, instanţa de apel constatând că în mod corect s-a reţinut că luarea unor măsuri în cadrul şedinţei de judecată cu privire la probele ce urmează a fi administrate şi respingerea motivată a obiectivelor propuse la raportul de expertiză nu constituie un motiv pentru a se aprecia că judecătorul în cauză şi-a spus părerea cu privire la soluţia pe care o va pronunţa.

Parte din argumentele cuprinse la pct. 2.1. din apelul formulat de SC P.R. SRL, respectiv cele care privesc nedeterminarea în concret a sumelor datorate, au fost apreciate întemeiate dar şi că susţin apelul formulat de U.C.M.R.-A.D.A.

Referitor la pct. 3 din apelul formulat de SC P.R. SRL, instanţa de apel a constatat că în mod corect instanţa de fond a reţinut ca SC P.R. SRL şi PF M.M. au avut calitatea de co-organizatori ai turneului „B.N.", ceea ce rezultă din coroborarea contractului de prestări servicii din 10 septembrie 2006 cu răspunsurile la interogatoriu date de PF M.M. atât la prima instanţa cat şi în apel. Astfel, atribuţiile de organizare au fost împărţite între cei doi pârâţi: PF M.M. s-a obligat la închirierea sălilor de spectacol, plata personalului de sală, punerea în vânzare a biletelor, plata casierului, plata impozitului pe spectacol, afişaj, contactarea mass-mediei locale pentru publicitate, în timp ce SC P.R. SRL s-a obligat să tipărească afişele şi să le distribuie, să plătească personalul tehnic, să asigure cazarea şi transportul artiştilor şi a personalului tehnic, să achite drepturile de autor compozitului N.C.H..

S-a apreciat ca nerelevantă în cauză împrejurarea ca SC P.R. SRL nu are ca obiect de activitate organizarea de spectacole. Din punct de vedere al obligaţiei de plată a despăgubirilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale fără licenţa este relevantă exercitarea în fapt a atribuţiilor de organizare a spectacolelor, iar nu legalitatea desfăşurării acestei activităţi, fiind indiferent, din acest punct de vedere, dacă prin desfăşurarea acestei activităţi pârâta a înţeles să încalce principiul specialităţii de folosinţă a persoanei juridice, întrucât răspunderea în prezenta cauza este analizată pe târâm delictual, iar nu pe târâm contractual.

Întrucât din probele administrate a rezultat că SC P.R. SRL a îndeplinit în fapt atribuţii de organizare, în mod corect s-a reţinut calitatea acesteia de coorganizator al turneului şi, prin urmare, şi calitatatea procesuală pasivă a acesteia în cauză.

Referitor la pct. 4 din. apelul formulat de SC P.R. SRL, curtea de apel a constatat că s-a invocat doar împrejurarea că răspunsul C.J.U.E. la întrebările preliminare ce fac obiectul cauzei C-283/10 ar putea înlătura susţinerea reclamantei potrivit căreia comunicarea publică presupune gestiunea colectivă obligatorie.

S-a constatat că în cauza invocată întrebările preliminare vizau doar conţinutul noţiunii de „comunicare publică"" şi în legătură cu Directiva 2001/29, fără a viza legătura între „comunicarea publică" şi „gestiunea colectivă obligatorie". Mai mult, în Hotărârea din 24 noiembrie 2011 C.J.U.E. a precizat că noţiunea de „comunicare publică" din art. 3 alin. (1) din Directiva 2001/29 trebuie înţeles în strictă legătura cu obiectivul urmărit de directiva menţionată, respectiv sprijinirea societăţii informaţionale şi adaptarea şi completarea normelor actuale în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe pentru a ţine seama de faptul ca dezvoltarea tehnologică a făcut să apară noi forme de exploatare a operelor protejate, fără a viza formele „tradiţionale" de comunicare publică, precum reprezentarea sau executarea directă a unei opere.

Prin urmare, răspunsurile Curţii clarificau noţiunea de „comunicare publică" doar în contextul utilizărilor specifice societăţii informaţionale, iar nu în general, Curtea vorbind şi de forme „tradiţionale" de comunicare publică, precum reprezentarea şi executarea directă a operei.

Instanţa de apel a observat însă că, din modul de formulare a criticilor din cadrul punctului 4 al apelului, apelanta critică interpretarea Legii nr. 8/1996 în sensul că, în ipoteza comunicării publice de opere muzicale, gestiunea colectivă este obligatorie, ceea ce ar exclude posibilitatea gestiunii individuale realizate în mod direct de titular sau prin intermediul altei persoane decât organismul de gestiune colectivă.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a constatat că sunt parţial întemeiate susţinerile apelantei SC P.R. SRL referitoare la împrejurarea că reclamanta nu poate reprezenta în prezenta cauză pe titularii drepturilor de autor la opere muzicale împotriva voinţei exprimate a acestora.

Astfel, din lista celor 28 opere muzicale prezentate public în turneul de prezentare a albumului „B.N." a rezultat că autori ai compoziţiilor muzicale sunt B.M. pentru melodia „X." şi K.J. pentru melodiile „Y.", „Z." şi „Q.", pentru restul compoziţiilor muzicale autor fiind N.C.H..

Prin Convenţia încheiată la 4 februarie 2008 între N.C.H. şi SC P.R. SRL, N.C.H., în calitate de autor al operelor muzicale interpretate de formaţia P. în turneul de promovare a albumului „B.N.", a ratificat dreptul acordat pârâtei de a utiliza aceste melodii, pârâta fiind, totodată, autorizată să încaseze pentru autor de drepturile patrimoniale cuvenite aceastuia ca urmare a utilizării melodiilor.

De asemenea, la dosarul de fond exista o declaraţie data de N.C.H. în sensul ca nu înţelege să fie reprezentat Injustiţie sau faţă de orice alte persoane sau autorităţi de către U.C.M.R.-A.D.A. pentru urmărirea şi încasarea drepturilor patrimoniale de autor ce i se cuvin din interpretarea de către formaţia P. a operelor utilizate în cadrul concertelor susţinute pentru promovarea albumului „B.N.".

Din coroborarea dispoziţiilor art. 123 alin. (1) cu cele din art. 123¹ lit. e) şi alin. (2) din Legea nr. 8/1996, urmează a se stabili înţelesul alin. (2) al art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

Curtea a reţinut că dispoziţiile sus-menţionate instituie o prezumţie legală de mandat în favoarea organismului de gestiune colectivă care gestionează drepturile titularilor corespunzătoare utilizărilor prevăzute la alin. (1) din art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

Insă, prezumţia sus-menţionată este una simplă şi poate fi răsturnată prin proba contrară, în sensul că fie titularul dreptului, fie utilizatorul pot să dovedească împrejurarea că dreptul titularului este sau a fost exercitat individual sau în alt mod decât prin gestiunea colectivă realizată de organismul de gestiune.

Astfel, în raporturi individuale cu utilizatori determinaţi, titularul poate oricând să cedeze, contra cost sau gratuit, drepturile ce i se cuvin pentru un anumit tip de utilizare sau pentru o utilizare determinată.

De asemenea, în raporturile dintre utilizatori şi organismele de gestiune colectivă, primii pot face dovada ca au achitat direct titularilor contravaloarea utilizării anumitor opere sau ca titularii le-au cedat în mod gratuit dreptul de a utiliza operele.

De altfel, organismul de gestiune colectivă, fiind doar mandatar al titularului, nu poate acţiona în contra voinţei exprimate de titular.

A interpreta în alt mod dispoziţiile art. 123¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996 ar însemna să se accepte că, pentru anumite categorii de drepturi, cele prevăzute de art. 123¹ din lege, titularii acestor drepturi pierd prin efectul legii dreptul de a le gestiona individual, ceea ce în mod evident este contrar spiritului legii, care a instituit gestiunea colectivă obligatorie ca măsură de protecţie a titularilor, iar nu în scopul limitării dreptului acestora. Totodată, nu se poate susţine ca legea ar permite mandatarului, fie el şi legal, să acţioneze în contra voinţei titularului dreptului.

Instanţa de apel a mai observat că în acest sens sunt şi dispoziţiile art. 123⁴ din Legea nr. 8/19996, potrivit cărora „în negocierile cu titlu individual privind drepturile recunoscute prin prezenta lege, existenţa organismelor de gestiune colectivă nu îi împiedică pe titularii drepturilor de autor şi ai drepturilor conexe să se adreseze unor intermediari, persoane fizice sau persoane juridice specializate, pentru a fi reprezentaţi."

Prin urmare, atât timp cat titularii pot, în negocierile cu titlu individual, să fie reprezentaţi de alte persoane decât organismele de gestiune colectivă, cu atât mai mult ei pot să se reprezinte şi singuri şi să îşi administreze singuri drepturile în raporturile cu utilizatori determinaţi.

Or, în prezenta cauza, s-a reţinut că pârâta SC P.R. SRL a făcut dovada ca autorul N.C.H. a înţeles să cedeze pârâtei dreptul de utilizare a melodiilor al căror compozitor este în cadrul spectacolelor din turneul de promovare a albumului „B.N.", situaţie în care, în mod evident, în raporturile cu pârâta acest drept nu mai poate fi gestionat de reclamantă.

În lipsa unei interdicţii exprese din partea titularilor, reclamanta poate gestiona în continuare, în condiţiile art. 123¹ din Legea nr. 8/1996 drepturile cuvenite acestui autor, însă doar în raporturile cu alţi utilizatori decât pârâta sau chiar în raporturile cu pârâta, dar pentru alte utilizări decât cele determinate de spectacolele incluse în turneul de promovare al albumului „B.N.".

De asemenea, s-a reţinut că în prezenta cauză reclamanta are calitatea de mandatar al titularilor drepturilor de autor de opere muzicale, doar în ceea ce îi priveşte pe autorii B.M. şi K.J., pentru aceştia nefiind înlăturată prezumţia de mandat legal instituită de art. 123¹ din Legea nr. 8/1996.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că cererea reclamantei este întemeiată numai în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor de a achita despăgubiri pentru utilizarea fără licenţă, în cadrul spectacolelor de promovare a albumului „B.N.", a operelor muzicale menţionate mai sus, aparţinând compozitorilor B.M. şi K.J., iar nu şi pentru utilizarea operelor muzicale ale compozitorului N.C.H., pentru aceste opere muzicale pârâta făcând dovada că a comunicat public operele muzicale în temeiul înţelegerii cu autorul, acesta gestionându-şi individual drepturile în raport cu pârâta, prin comunicarea publică realizată în cadrul spectacolelor din turneul trupei P. pentru promovarea albumului „B.N.".

Referitor la pct. 5 din motivele de apel, curtea de apel a reţinut că sunt neîntemeiate susţinerile pârâtei privind lipsa de temei a pretinderii de către reclamantă a triplului remuneraţiei.

Astfel, comunicarea publică de opere muzicale se poate face cu autorizaţie-licenţă neexclusivă eliberată de U.C.M.R.-A.D.A., caz în care eventuala răspundere se angajează pe târâm contractual, sau, astfel cum s-a pretins în prezenta cauză, fără autorizaţie-licenţă neexclusivă, situaţie în care fapta constituie fapta ilicită cauzatoare de prejudicii titularilor dreptului de opere muzicale, iar răspunderea se angajează pe temei delictual.

S-a făcut referire la art. 12 şi art. 13 lit. f) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, s-a apreciat că prin dispoziţiile art. 123¹ lit. e) din Legea nr. 8/1996 este instituită o prezumţie legală de mandat în favoarea organismelor de gestiune colectivă în ce priveşte exercitarea dreptului la remuneraţie pentru comunicarea publică, iar în temeiul acestui mandat legal prezumat, organismele de gestiune colectivă au dreptul să negocieze remuneraţiile corespunzătoare unei utilizări legale a operelor; de asemenea, instanţa de apel a avut în vedere şi cele dispuse la pct. 2.2. din anexa 3 a H.G. nr. 769/99, dar şi pct. 3 din Metodologia publicată prin Decizia nr. 365/2006 a O.R.D.A.

Potrivit acestor dispoziţii legale, instanţa a apreciat că rezultă fără dubiu că solicitarea de eliberare a licenţei neexclusive trebuie să fie anterioară utilizării operelor muzicale, întrucât orice utilizare a operelor muzicale anterior solicitării sau după expirarea termenului de valabilitate a licenţei neexclusive are caracter ilicit, deoarece are loc cu încălcarea dispoziţiilor legale şi, deci, a drepturilor titularilor operelor muzicale, cauzându-le prejudicii.

În ce priveşte cuantumul despăgubirilor datorate pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită, curtea de apel a apreciat că acesta a fost corect stabilit de către tribunal, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, având în vedere că niciuna dintre părţi nu a invocat sau dovedit posibilitatea aplicării unuia dintre criteriile de laart. 139 alin. (2) lit. a) din aceeaşi lege.

Potrivit dispoziţiilor incidente în materie, utilizarea operelor muzicale poate avea loc în mod licit, în baza unei licenţe neexclusive, situaţie în care este datorată remuneraţia compensatorie stabilită potrivit metodologiilor în vigoare sau poate avea loc în mod ilicit, în lipsa unei astfel de licenţe, însă, pentru acest tip de utilizare este normal ca despăgubirea să fie stabilită în raport cu natura ilicita a utilizării, caz în care cuantumul acestei despăgubiri este stabilit de lege la nivelul triplului remuneraţiilor ce ar fi fost datorate în cazul unei utilizări legale; instanţa de apel a dezvoltat şi alte argumente de natură a justifica acest caracter sancţionator (triplul remuneraţiei legal datorate), în considerarea caracterului ilicit al unei utilizări fără deţinerea licenţei neexclusive.

În consecinţă, determinarea nivelului despăgubirilor s-a realizat prin raportare la dispoziţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, plecând de la valorile stabilite în raportul de expertiză şi proporţional cu numărul operelor muzicale ai căror compozitori sunt B.M. şi K.J. din totalul operelor muzicale utilizate în spectacolele din turneul pentru promovarea albumului „B.N.".

Astfel, prin raportul de expertiză s-a stabilit, pe bază de documente, că încasările din bilete au fost următoarele: Arad - 12.000 RON, Cluj - 15.000 RON, Bucureşti - 118.880 RON, Constanţa 23.040 RON, Bistriţa 18.000 RON şi Piteşti -18.000 RON.

Pentru Brăila, Braşov, Craiova şi Iaşi nu au existat documente care să ateste încasările din bilete, expertul determinând valoarea veniturilor rezultate din vânzarea biletelor, aplicând prin analogie dispoziţiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 şi stabilind o valoare medie rezultată din media valorilor obţinute în celelalte 6 oraşe.

Instanţa de apel a constatat corectă această aplicare prin analogie a dispoziţiilor menţionate, dar injustă includerea în această medie a veniturilor obţinute în Bucureşti, întrucât niciunul dintre cele 4 oraşe pentru care trebuia determinată valoarea vânzărilor din bilete nu este comparabil cu Bucureştiul, după cum nici nu s-a făcut dovada ca în vreunul din cele 4 oraşe, locul de desfăşurare a concertului ar fi fost echivalent ca număr de locuri.

În consecinţă, s-a apreciat că media în discuţie trebuie realizată între oraşele asemănătoare ca număr de populaţie, aşa încât au fost luate în calcul doar veniturile obţinute în Arad, Cluj, Constanta, Bistriţa şi Piteşti, rezultând astfel o medie de 17.208 RON.

Ca atare, instanţa a stabilit că valoarea totală a remuneraţiilor ce ar fi fost datorate pentru toate cele 10 spectacole, în cazul în care s-ar fi obţinut licenţa şi reclamanta ar fi gestionat drepturile pentru toţi autorii operelor muzicale utilizate în spectacolele în cauză, ar fi fost de 8,5% x 273.752 RON = 23.268,92 RON.

Astfel cum s-a arătat, în prezenta cauză reclamanta gestionează drepturile de autor doar pentru 4 din cele 28 de melodii utilizate în spectacolele derulate, nivelul remuneraţiilor ce ar fi fost datorate reclamantei pentru utilizarea licită ar fi fost proporţional cu melodiile gestionate, respectiv 23.268,92 RON: 28 x 4 - 3.324,13 RON.

Cum utilizarea celor 4 melodii s-a realizat ilicit, fără obţinerea unei autorizaţiei-licenţă neexclusivă, despăgubirile cuvenite celor doi autori menţionaţi pentru încălcarea dreptului lor de autor, determinate în condiţiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, au fost stabilite ca fiind de 9.972,39 RON (3.324,13x3).

În consecinţa, curtea de apel a constatat că pârâţii datorează reclamantei, în calitate de organ de gestiune a drepturilor de autor opere muzicale, suma de 9.972,39 RON, cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea fără drept, în lipsa unei autorizaţii-licenţă, a operelor muzicale „X." - compozitor B.M., „Z.", „Y." şi „Q." - compozitor K.J., suma la care se adaugă TVA în cuantum de 2.393,37 RON.

Prin urmare, constatând întemeiate, în limitele expuse mai sus, apelurile împotriva sentinţei apelate, Curtea a admis apelurile, a schimbat în parte sentinţa apelată, a dispus obligarea pârâţilor, în solidar, în calitate de co-organizatori ai spectacolelor din cadrul turneului de promovare a albumului „B.N.", la plata către reclamanta a sumei de 12.365,76 RON.

Totodată, instanţa de apel a menţinut dispoziţiile sentinţei referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, admiterea în parte a cererii principale şi a cererii de chemare în judecată a altei persoane, apreciind a fi corectă calificarea dată de tribunal acestei cereri ca fiind o cerere completatoare a cererii principale, constatarea inexistenţei autorizaţiei-licenţă neexclusivă pentru utilizarea operelor muzicale în scop lucrativ pentru spectacolele din cadru turneului „B.N." organizat în octombrie 2006 şi respingerea capătului subsidiar al cererii principale.

De asemenea, au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de SC P.R. SRL împotriva încheierilor de şedinţă din 8 ianuarie 2008 14 martie 2008 şi 23 aprilie 2008.

În termen legal, împotriva acestei decizii au promovat recurs reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. şi pârâtul PFM.M..

1. Recurenta reclamantă, în debutul motivelor sale de recurs, prezintă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, susţinând, în dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., că s-a făcut o greşită aplicare a legii la această situaţie de fapt, indicând şi normele de drept incidente.

a). Instanţa de apel a realizat o împărţire nelegală a remuneraţiilor la un număr de 28 de piese muzicale, în condiţiile în care nu există niciun text legal care să dispună o astfel de modalitate de împărţire a remuneraţiilor; de altfel instanţa nici nu a indicat norma de drept a cărei aplicare a facut-o.

Or, art. 127 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 prevede în mod expres durata utilizării operelor muzicale drept criteriu de repartizare a remuneraţiilor; tocmai de aceea, unul dintre capetele cererii principale îl constituia obligarea pârâtei să furnizeze informaţiile privind durata efectivă (reală) a operelor muzicale comunicate public în cadrul spectacolelor în litigiu, informaţii care nu i-au fost comunicate nici până în prezent.

b). Recurenta mai susţine că decizia atacată este dată şi cu încălcarea art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 969 şi urm. din vechiul C. civ.

Autorii operelor muzicale comunicate public în spectacolele în litigiu sunt membrii U.C.M.R.-A.D.A., iar operele acestora fac parte din repertoriul gestionat colectiv de către U.C.M.R.; totodată, Statutul U.C.M.R.-A.D.A. reprezintă un contract de asociere opozabil tuturor membrilor asociaţi; în egală măsură hotărârile Adunării Generale ale U.C.M.R.-A.D.A. sunt obligatorii pentru toţi autorii acelor opere muzicale (art, 23 din O.G. nr. 26/2000).

Statutul U.C.M.R.-A.D.A. (contract al membrilor asociaţi), în forma în vigoare la data spectacolelor în litigiu, prevedea o serie de limitări ale exercitării individuale a prerogativelor dreptului patrimonial de autor în sensul că: U.C.M.R.-A.D.A. are dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice utilizarea operelor muzicale din repertoriu sau prin comunicare publică (art. 5.3 lit. a) din statut); U.C.M.R.-A.D.A. este cea care are dreptul de a colecta remuneraţiile pentru comunicarea publică a operelor muzicale (art. 6.1 lit. d); Repartizarea remuneraţiilor se face de către U.C.M.R.-A.D.A. potrivit regulilor statutare care includ printre altele: principiul repartizării proporţionale cu durata reală a utilizării, cotele convenţionale sau, după caz, statutare de repartizare a remuneraţiilor între mai mulţi autori ai unei opere (art. 6.3, 6.3 4 şi dispoziţii finale ale art. 6.3).

Pe de altă parte, autorii operelor în litigiu sunt membri ai U.C.M.R.-A.D.A. şi au obligaţia de a contribui la acoperirea cheltuielilor de funcţionare a U.C.M.R.-A.D.A., în interesul tuturor membrilor, sub forma unei cote părţi de 10% din remuneraţiile în litigiu (art. 4.7 lit. d) şi art. 6.5 lit. a);

Potrivit art. 6.3. lit. b¹) din statutul U.C.M.R.-A.D.A., operelor muzicale în spectacole şi concerte le sunt repartizate şi remuneraţii din fondul comun (comunicare publică în scop ambiental), aspect ignorat de către instanţa de apel.

În consecinţă, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat aceste dispoziţii legale şi statutare şi a realizat o împărţire nelegală a remuneraţiilor, ceea ce prejudiciază pe autorii operelor utilizate, dar şi pe ceilalţi autori, membri ai U.C.M.R.-A.D.A., având în vedere că unii autori îşi încălca, cel puţin parţial, obligaţiile de a contribui la cheltuielile de funcţionare ale U.C.M.R.-A.D.A.; în acest fel, U.C.M.R.-A.D.A. este privată de o parte a veniturilor sale sub forma cotei părţi din remuneraţii (art. 9.1 lit. a) din statut); sunt prejudiciaţi şi ceilalţi autori de opere muzicale utilizate în spectacolele în litigiu întrucât, aşa cum rezulta şi din celelalte înscrisuri, nu doar persoanele indicate de instanţa sunt autori ai celor 24 de opere muzicale, autori care, prin soluţia dispusă în cauză au fost înlăturaţi de la plata remuneraţiilor.

În plus, recurenta reiterează faptul că în speţa nici nu s-a făcut dovada că aceste sume ar fi fost plătite în mod efectiv, respectiv, către autorii cu care au fost încheiate convenţiile depuse la dosar.

În concluzie, instanţa de apel a realizat o repartizare a remuneraţiilor substituindu-se recurentei U.C.M.R.-A.D.A., în condiţiile în care nici nu a fost învestită cu o cerere în acest sens.

c). O astfel de repartizare, cu privire la autorii operelor muzicale utilizate, de altfel, nici nu a fost pusă în dezbaterea părţilor.

Exigentele principiului contradictorialităţii presupun că o hotărâre judecătorească trebuie să fie fundamentată pe mijloace de probă care au fost administrate în cursul judecăţii şi care au făcut obiectul unei dezbateri contradictorii.

Mai mult, înscrisurile depuse la dosar de intimata-pârâtă, în opinia recurentei nu reprezintă contracte de cesiune, în sensul art. 41 şi urm. din Legea nr. 8/1996.

Astfel, daca instanţa de apel ar fi analizat cu atenţie aceste înscrisuri le-ar fi dat o corectă calificare.

Totodată, recurenta mai învederează că instanţa de apel a menţinut dispoziţiile hotărârii primei instanţe cu privire la obligarea pârâtelor să furnizeze informaţiile privind operele muzicale utilizate în spectacolele în litigiu (denumire, autori, durată de utilizare); or, aceasta dispoziţie, potrivit căreia pârâtele nu au furnizat informaţii complete, este contradictorie cu cea prin care, tot instanţa de apel, reduce remuneraţia ţinând seama de anumit număr de opere şi de anumiţi autori ai operelor, ca şi cum ar fi cunoscute toate informaţiile cu privire la acestea.

Recurenta menţionează că există şi alţi autori de opere muzicale (indicate de intimata-pârâta) şi care, prin soluţia dispusă, au fost înlăturaţi de instanţă de la dreptul de a-şi încasa remuneraţiile. Aceste opere sunt: „W." - coaturori B.F. şi S.V., nu numai N.C.H.; de asemenea, opera „QQ" îl are drept autor şi pe K.J. şi nu doar pe N.C.H., ş.a.

În opinia recurentei, chiar şi în situaţia unor contracte de cesiune (pentru drepturile ce nu sunt supuse gestiunii colective), contrar celor reţinute de instanţa de apel, art. 43 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, stabileşte în mod expres faptul ca nici măcar autorii nu pot renunţa anticipat la dreptul ca remuneraţiile să fie revizuite prin intermediul instanţei de judecată.

d). Intr-un alt motiv de recurs, se mai susţine că decizia recurată este contrară şi prevederilor art. 131² alin. (8) şi art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996.

Potrivit acestor două dispoziţii legale: - nu se pot acorda reduceri la plata remuneraţiilor altele decât cele prevăzute în metodologii; - la stabilirea remuneraţiilor datorate U.C.M.R.-A.D.A. nu se ţine seama de contractele directe încheiate de intimatele pârâte cu autorii şi nici de plăţile directe ale acestora către autori; Pe cale de consecinţă, existenţa contractelor menţionate în hotărârea recurată nu pot atrage reducerea remuneraţiilor datorate U.C.M.R.-A.D.A. chiar şi situaţia (nelegal reţinută de instanţa de apel) în care unele opere nu ar face parte din repertoriul U.C.M.R.-A.D.A..

e). Hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 123¹ alin. (2), art. 123² alin. (3), art. 129¹, art. 131¹ alin. (4) art. 131² alin. (2) din Legea nr. 8/1996 tivind dreptul de autor şi drepturile conexe, iar prevederile art. 3 şi art. 130 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, au fost greşit aplicate.

Astfel, art. 123 alin. (1) reprezintă norma generală ce reglementează gestiunea colectivă a drepturilor patrimoniale de autor, aspect ignorat de instanţa de apel.

Potrivit acestor dispoziţii legale, titularii drepturilor de autor îşi pot exercita drepturile recunoscute prin lege în mod individual sau, pe baza de mandat, prin organismele de gestiune colectiva.

Mandatul poate fi însă fie unul legal (art. 123¹ din Legea nr. 8/1996), fie unul convenţional, facultativ (art. 123² coroborat cu art. 129 din Legea nr. 8/1996).

Art. 123¹ din Legea nr. 8/1996 stabileşte în mod expres care sunt drepturile le autor gestionate colectiv în mod obligatoriu şi faptul ca în acest caz reprezentarea este legală şi nu una convenţională, facultativă pe baza de mandat direct sau indirect.

Spre deosebire de art. 123¹, art. 123² din actul normativ de referinţă, reglementează drepturile care „pot" fi gestionate colectiv şi menţionează în mod expres la alin. (2) că pentru aceste drepturi organismele de gestiune colectivă îi reprezintă numai titularii care i-au acordat mandat şi elaborează metodologii sau negociază contracte directe numai în limita repertoriului gestionat pe baza de mandat, art. 123³ din legea invocată, menţionează, de asemenea, că drepturile cunoscute de lege, cu excepţia celor de la art. 123¹ şi 123², pot fi gestionate prin intermediul organismelor de gestiune colectivă, numai în limita mandatului special acordat de titularii de drepturi.

Recurenta susţine că instanţa de apel a extins şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile normei generale privind gestiunea pe bază de mandat şi pentru gestionarea drepturilor de comunicare publică a operelor muzicale pentru care există dispoziţii speciale şi derogatorii.

Concluzia ce se desprinde din interpretarea acestor dispoziţii legale este clară în sensul că nu în toate cazurile gestiunea colectivă se realizează în baza mandatelor acordate direct de către titulari organismului de gestiune colectivă sau indirect prin acte de reprezentare reciprocă (art. 129 din lege).

În plus, legea a stipulat în mod expres că, în cazul comunicării publice a operelor muzicale, gestiunea colectivă este obligatorie, organismul de gestiune colectivă reprezentând, în temeiul legii, pe toţi titularii acestor drepturi, indiferent dacă i-au acordat sau nu mandat.

Limitarea exercitării prerogativelor titularilor drepturilor patrimoniale este întărită şi de dispoziţiile art. 129¹ şi de art. 131¹ alin. (1), art 131¹ alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Recurenta mai arată că decizia atacată contravine acestor dispoziţii legale, în condiţiile în care transformă gestiunea colectivă obligatorie în gestiune colectivă facultativă, reţinând că U.C.M.R.-A.D.A. poate gestiona dreptul de comunicare publică decât dacă primeşte din partea titularilor un mandat direct sau indirect.

f). Nelegalitatatea hotărârii apelate rezultă şi din interpretarea sistematică şi logică a dispoziţiilor art. 123, 123², 123², 123³, 129, 129¹, 131¹ alin. (2) şi art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, în opinia recurentei, din interpretarea acestor norme rezultă în mod evident faptul că legiuitorul a reglementat trei situaţii privind gestionarea colectivă a drepturilor patrimoniale autor: comunicarea publică a operelor muzicale (gestiunea colectiva obligatorie, ce priveşte toate operele muzicale şi toţi titularii de drepturi, fără excepţie); gestiunea colectivă facultativă (priveşte numai repertoriul pentru care s-a acordat mandat); gestiunea pe baza de mandat special (priveşte gestiunea oricărui drept pentru care legea nu prevede gestiunea colectivă obligatorie sau facultativă);

Or, această distincţie realizată în mod expres de lege a fost ignorată sau înlăturată în mod nelegal de către instanţa de apel.

Aceeaşi concluzie decurge şi din interpretarea logică a normelor juridice mai sus enumerate, recurenta recurgând la raţionamentul „reductio ad absurdum".

Astfel, în cazul drepturilor pentru care legea prevede gestiunea colectivă obligatorie, nici utilizatorii nu pot opta pentru gestiunea colectivă individuală şi negocierea şi directă a remuneraţiilor între aceştia.

În cadrul reglementarilor cuprinse în din Legea nr. 8/1996, art. 123 reprezintă fără îndoială o norma specială (specialia generalibus derogant), în timp ce art. 123 reprezintă o norma generală (generalia specialibus non derogant).

Or, această normă specială instituie o limitare a prerogativelor exercitării dreptului de comunicare publică a operelor muzicale de către titulari; ca atare, titularii de drepturi de autor nu pot opta pentru gestionarea individuală a dreptului de comunicare publică a operelor muzicale.

U.C.M.R.-A.D.A., organism de gestiune colectivă, nu are nevoie de un mandat din partea titularilor pentru a gestiona colectiv dreptul de comunicare publică, întrucât acest drept îşi are izvorul în lege.

Orice altă interpretare nu este posibilă întrucât gestiunea colectivă obligatorie nu ar mai fi obligatorie ci ar fi una facultativă, ceea ce ar ignora distincţia realizată în mod expres de legiuitor prin reglementarea celor două tipuri de gestiune colectivă.

Mai mult, gestiunea colectivă este obligatorie nu numai pentru titularii drepturilor de autor, ci şi pentru utilizatori, art. 123¹ necuprinzând nicio distincţie din acest punct de vedere.

Legiuitorul întăreşte aceasta reglementare şi prin dispoziţiile art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, în cazul gestiunii colective obligatorii, la determinarea remuneraţiilor nu se ţine seama de plăţile directe făcute de utilizator titularilor, în baza unor contracte încheiate direct cu aceştia; or, prin hotărârea recurată, se ţine seama de pretinse contracte şi plaţi directe făcute de utilizator titularilor.

Recurenta mai arată că, pe de altă parte, intimata-pârâta nu a depus niciun contract încheiat cu un autor de opere muzicale, ci doar contracte de mandat. Mai mult, aceasta din urmă nici nu este organizatoare de spectacole.

Încălcarea sau necunoşterea dispoziţiilor art. 123¹ din Legea nr. 8/1996 de către intimata-pârâtă sau alte persoane nu poate fi invocată pentru exonerarea de la plata remuneraţiilor datoate potrivit legii.

Neexecutarea obligaţiei de plată a sumelor legal datorate de către intimată aduce prejudicii şi U.C.M.R.-A.D.A., ale cărei venituri destinate funcţionarii sunt diminuate prin efectul hotărârii recurate, întrucât veniturile sale sunt prevăzute şi limitate în mod expres prin lege la 15% din remuneraţiile colectate şi repartizate (art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996).

În egală măsură titularii de drepturi care respectă legea sunt şi ei prejudiciaţi, întrucât în acest fel aceştia trebuie să contribuie suplimentar la cheltuielile de funcţionare ale U.C.M.R.-A.D.A., ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor legale de către intimată.

2. Recursul formulat de pârâtul PF M.M. a fost întemeitat pe dispoziţiile art. 304 pct 9 C. proc. civ.

Recurentul învederează că la data de 03 iulie 2007 reclamanta U.C.M.R.-A.D.A., a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, respectiv, a recurentului-pârât PF M.M., cerere întemeiata pe art. 57-59 C. prov. civ., prin care aceasta solicita să se constate că recurentul-pârât, în calitate de coorganizator alături de intimatul-pârât a iniţiat a turneului "B.N.", a comunicat public opere muzicale în scop lucrativ, fără a deţine autorizaţie-licenţă neexclusivă pentru utilizarea pieselor muzicale; de asemenea, a solicitat să fie obligat, alături de pârâta SC P.R. SRL, la plata sumelor pretinse în cererea de chemare în judecată; ca urmare a admiterii în parte a cererii de chemare în judecată, cadrul procesual avea următoarea compunere: U.C.M.R.-A.D.A. - reclamantă; SC P.R. SRL - pârâtă; iar recurentul PF M.M. - intervenient în interes propriu, care putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

La termenul din data de 08 ianuarie 2008 recurentul a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecară a altor persoane, date fiind cerinţele prevăzute de art. 57-59 C. proc. civ.; la acelaşi termen, instanţa a respins excepţia invocată, cu motivarea din încheierea de şedinţă.

În opinia recurentului, instanţa a adăugat la lege atunci când a decis, prin motivarea din încheiere, că poate fi chemat în judecată, în condiţiile art. 57 C. proc. civ. şi un terţ în calitate de pârât, deşi textul ca şi interpretarea lui doctrinară sunt unanime împotriva acestui punct de vedere.

Astfel, de vreme ce potrivit cadrului procesual, recurentul are calitatea de intervenient în interes propriu, în mod evodent este lipsit de calitatea procesuală pasivă, întrucât nu există identitate între acesta şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii.

Dispoziţiile art. 57 alin. (1) C. proc. civ. prevăd că oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o alta persoană care ar putea să pretindă aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, au fost greşit aplicate, întrucât în speţă, terţul (recurentul) nu poate pretine eceleaşi drepturi ca şi reclamantul, pentru că în cauza de faţă, terţul este chiar cel obligat în raportul juridic dedus judecaţii.

Tocmai pentru ca terţul nu are poziţia procesuală de pârât, această formă de intervenţie forţată nu poate fi folosită pentru introducerea în proces a unui al doilea pârât, deci a unei alte persoane care să fie obligată în raportul juridic dedus judecaţi, atunci când reclamantul doreşte ca hotărârea să-i fie opozabilă şi acestuia, pentru că pârâtul nu ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, aşa cum cere textul de lege.

Potrivit celor menţionate, recurentul susţine că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au căutat din proprie iniţiativă să procure un debitor reclamantei, ceea ce reprezintă o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, substituindu-se legiuitorului prin adăugarea la lege.

Prin urmare, nefiind îndeplinite dispoziţiile imperative ale legii, recurentul susţine că rezultă în mod evident şi lipsa de interes a cererii, dar şi netemeinicia ei.

În ce priveşte considerentele instanţei referitoare la necesitatea coparticipării pasive, recurentul menţionează că în materia coparticipării procesuale, regula este aceea că raporturile dintre coparticipanţi sunt guvernate de principiul independentei procesuale care rezulta din art. 48 alin. (1) C proc. civ, potrivit căruia actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi şi nici păgubi celorlalţi.

Aceasta înseamnă ca: fiecare coparticipant îşi exercita şi respectiv, îşi asuma, drepturile şi obligaţiile procesuale specifice poziţiei sale procesuale.

Aşadar, este adevărat că în practică (Tribunalul Suprem, decizia nr. 1094/1963, Justiţia nouă nr. 3/1964) s-a decis ca în cazul obligaţiilor solidare şi indivizibile, efectele admiteri recursului vor fi extinse şi asupra coparticipanţilor, iar această soluţie stabilită prin această decizie de îndrumare este valabilă şi pentru etapa apelului.

Cu toate acestea, recurentul învederează că nu deţine calitatea de coparticipant alături de pârâta SC P.R. SRL; în al doilea rând, chiar în situaţia în care ar fi deţinut calitatea de coparticipant, obligaţia debitorilor chemaţi în judecată este divizibilă, astfel că nu se mai justifică extinderea efectelor actelor de procedură săvârşite de unul dintre coparticipanţi şi asupra celorlalţi; drept urmare, se revine la regula care consacră independenţa procesuală a coparticipanţilor, iar simpla cerere a reclamantei de a se dispune obligarea sa în solidar cu pârâta din cauză la plata remuneraţiilor pretinse prin acţiune, nu dă dreptul instanţei să dispună în acest sens.

b). În ceea ce priveşte lipsa capacităţii procesuale pasive, pe care însăşi reclamanta a invocat-o în apel la termenul din data de 18 ianuarie 2012, excepţie asupra căreia instanţa niciodată nu s-a pronunţat, deşi i se ataşase în mod expres înscrisuri prin care s-a făcut dovada faptului ca PFM.M., a fost radiat încă din data de 21 ianuarie 2008, recurentul arată următoarele:

Începând cu anul 2006 şi până în anul 2008 a deţinut autorizaţie de persoană fizică autorizată, întreprinderea recurentului având ca obiect principal de activitate prestarea, în etapa organizatorică, a anumitor servicii cu ocazia desfăşurării de spectacole (afişaj, editare şi vânzare bilete etc); prin urmare, recurentul nu avea calitatea de organizator de spectacole.

Având în vedere că a fost chemat în judecată în calitate de intervenient, recurentul solicită instanţei de recurs a constata că a pierdut aceasta calitate la data de 21 ianuarie 2008, dată la care a fost radiat din registrul comerţului din calitatea de persoană fizică autorizată, moment la care şi-a pierdut şi capacitatea procesuală de folosinţă.

De asemenea, recurentul mai menţionează că între el şi reclamantă a mai existat pe rolul instanţelor judecătoreşti un Dosar cu nr. 24768/3/2007 (cu un obiect similar) în cadrul căruia reclamanta solicita obligarea sa la plata unor remuneraţii pentru aceeaşi perioadă de timp, dar pentru spectacole diferite.

Or, în acea cauză s-a pronunţat decizia civilă nr. 212A din 5 octombrie 2010 pe care a depus-o în dosarul de apel, însă instanţa nu a ţinut cont de ea; totodată, au fost depuse realaţii de la O.N.R.C. din care rezultă că PF M.M. este radiată din Registrul Comerţului începând din data de 21 ianuarie 2008; în pricina anterioară excepţia în discuţie a fost admisă, dispunându-se anularea cererii ca fiind introduse împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosinţă, soluţie ce se impune şi în pricina de faţă; această decizie a fost depusă la dosar şi în această etapă procesuală.

c). Pe fondul cauzei, recurentul arată că nu există nicio probă cu privire la vreun mandat pe care pârâtă să i-l fi acordat ori din care să reiasă vreun folos pe care acesta l-ar fi avut din executarea unor eventualec ontracte.

Prin urmare, solicitarea de obligare a sa la plata triplului remuneraţiilor pretins datorate de pârâtă reclamanatei este abuzivă, având în vedere că recurentul este un simplu prestator de servicii, iar nu organizator de spectacole, aşa greşit s-a considerat.

d). Instanţa de fond a interpretat greşit actul dedus judecaţii, anume contractul de prestări servicii încheiat la dat de 10 septembrie 2006, între SC P.R. SRL şi M.M., considerând, contrar clauzelor acestuia, că cele două societăţi au fost coorganizatorii turneului şi, în consecinţă, a constatat existenţa unei solidarităţi pasive.

Recurentul mai arată că, în baza acestui contract, calitatea pe care a avut-o rezultă în mod evident din contract, iar aceasta nu este cea de organizator.

Turneul a fost organizat în luna septembrie 2006 (10 septembrie 2006), aşa încât erau aplicabile normele metodologice prevăzute de H.G. nr. 769/1999, ceea ce şi reclamanta a confirmat prin adresa din 25 octombrie 2006.

În ceea ce priveşte dispoziţiile Metodologiei publicate în M. Of. nr. 857/2006 în baza Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006, în sensul că reclamanta a solicitat obligarea sa la plata remuneraţiei pretins datorate, începând cu data de 2006 până în momentul efectuării raportului de expertiză, recurentul consideră că această Metodologie este inaplicabilă, având în vedere faptul că aceasta nu poate retroactiva (principiul neretroactivităţii legii civile); aşa cum deja s-a arătat în speţă sunt aplicabile dispoziţiile H.G. nr. 769/1999, inclusiv cu privire la valoarea penalităţilor de întârziere.

Prin memoriul de recurs, recurentul pârât a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, până la judecarea prezentului recurs.

În conformitate cu dispoziţiile art. 300 C. proc. civ., instanţa de recurs la termenul fixat în acest scop, a stabilit în sarcina recurentului PF M.M. o cauţiune în cuantum de 1.250 RON, ce a fost achitată potrivit recipisei de la dosar.

La termenul din 14 decembrie 2012, în aplicarea dispoziţiilor art. 300 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a respins ceerea de suspendarea a executării deciziei recurate, potrivit considerentelor din cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen.

Prin încheierea de şedinţă din 22 februarie 2013, la cererea petentului PF M.M., s-a dispus restituirea cauţiunii în sumă de 1.250 RON, faţă de prevederile art. 723¹ alin. (3) C. proc. civ.

În recurs, la termenul de judecată din 22 martie 2013, în temeiul art. 305 C. proc. civ., s-a încuviinţat recurentei reclamante proba cu înscrisuri.

Aceste probe au fost administrate la termenul din 17 mai 2013, constând în copii ale declaraţiilor de înregistrare la U.C.M.R.-A.D.A. a unor operele muzicale dintre cele ce fac obiectul cauzei de faţă; de asemenea, s-a despus şi o copie a Statutului U.C.M.R.-A.D.A., din cuprinsul căruia recurenta relamantă a invocat dispoziţii prin motivele sale de recurs.

Ambele recursuri formulate în cauză sunt nefondate, potrvit celor ce succed.

Având în vedere că prin recursul său, recurentul pârât PF M.M. a formulat, în principal, critici de ordin procedural, cu efect în ce priveşte stabilirea cadrului procesual al cauzei, Înalta Curte va analiza cu prioritate acest recurs.

2. a) Astfel cum recurentul susţine, la data de 3 iulie 2007, reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. a formulat o cerere de chemare în judecată a altor persoane, prin intermediul căreia a solicitat completarea cadrului procesual al pricinii prin introducerea în cauză a PF M.M., în calitate de pârât, solicitând instanţei să constate calitatea acestuia de coorganizator al spectacolelor din cadrul turneului B.N. al trupei P. şi obligarea acestuia în solidar cu pârâta iniţială a cauzei (SC P.R. SRL), la achitarea remuneraţiilor datorate cu titlu de drepturi patrimoniale ale autorilor de opere muzicale prin comunicare publică în cadrul acestui turneu, utilizare ce a avut loc fără a deţine autorizaţie de licenţă neexclusivă emisă de reclamantă etc.

Tribunalul a dispus citarea sa în cauză, iar la termenul din 8 ianuarie 2008 M.M. a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată a a altor persoane formulată de reclamantă, faţă de dispoziţiile art. 57 C. proc. civ.

Excepţia a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea de şedinţă pronunţă la acelaşi termen.

Soluţia dată acestei excepţii a fost criticată şi în etapa procesuală a apelului, fiind analizată însă de curtea de apel în cadrul căii de atac formulate de pârâta SC P.R. SRL (apelul pârâtei fiind îndreptat nu numai împotriva sentinţei, ci, în conformitate cu art. 282 alin. (2) C. proc. civ., şi împotriva încheierilor de şedinţă din 8 ianuarie 2008, 14 martie 2008 şi, respectiv, 23 aprilie 2008); având în vedere că PF M.M. nu a formulat motive de apel, calea sa de atac a fost analizată în raport de prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., dar şi având în vedere coparticiparea procesuală pasivă necesară (art. 48 alin. (2) C. proc. civ.), în raport cu criticile apelantei pârâte SC P.R. SRL.

Faţă de cele reţinute anterior, Înalta Curte constată că recurentul PF M.M. era ţinut a se raporta la cele dezlegate de instanţa de apel cu privire la soluţia dată de tribunal acestei excepţii în apelul pârâtei, iar nu să formuleze în prezentul recurs critici omisso medio, cu referire la cele dispuse de prima instanţă asupra acestei excepţii; întrucât acesta nu a procedat la motivarea apelului declarat şi având în vedere că motivele de apel ale pârâtei SC P.R. SRL îi profită (fiind un act de procedură favorabil al coparticipantului care face parte din acelaşi litisconsorţiu obligatoriu), la acest moment nu mai poate susţine critici decât împotriva celor statuate de instanţa de apel, iar nu de tribunal, întrucât obiectul recursului îl constituie procedura derulată în faţa instanţei de apel astfel cum, similar, obiectul apelului a fost procedura parcursă în faţa primei instanţei.

Or, din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că instanţa de apel a statuat că în mod corect tribunalul a calificat cererea depusă de reclamantă la 3 iulie 2007 ca fiind o cerere completatoate, formulată în condiţiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ., prin care a fost întregit cadrul procesual pasiv prin introducerea în cauză în calitate de pârât şi a PF M.M., alături de pârâta iniţială a cauzei, SC P.R. SRL.

De asemenea, curtea de apel, în mod legal a constatat că în raport de depăşirea termeneului prevăzut de art. 132 alin. (1) C. proc. civ. (prima zi de înfăţişare, termen prevăzut în favoarea părţilor), pârâta cauzei avea posibilitatea de a invoca tardivitatea cererii completatoare, caz în care ar fi devenit incidente prevederile art. 135 C. proc. civ.; or, o atare excepţie procesuală nu a fost invocată.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că faţă de cele reţinute şi calificate de instanţa de apel, care a constatat că cererea formulată de reclamantă nu reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată a altor persoane în sensul celor prevăzute de art. 57-59 C. proc. civ., susţinerile recurentului cu privire la pretinsa sa calitate de intervenient în interes propriu (conf. art. 58), iar nu de pârât, sunt nefondate.

Pentru aceleaşi motive, nu pot fi analizate nici cele susţinute de recurent cu privire la pretinsa aplicare greşită, extensivă (prin adăugare la lege) a normelor de la art. 57 şi urm. C. proc. civ., întrucât calitatea sa procesuală de pârât nu a fost generată de aplicarea textelor anterioare, ci de art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte coparticiparea procesuală pasivă necesară a pârâţilor cauzei, ea este pe deplin justificată de calitatea recurentului pârât de coorganizator al turneului B.N. al trupei P. în luna octombrie 2006, calitate ce decurge, astfel cum instanţele de fond au reţinut, din conţinutul clauzelor contractuale ale actului juridic încheiat între SC P.R. SRL şi PF M.M. la 10 septembrie 2006 (dosar primă instanţă); atare constatare, coroborată că dispoziţiile art. 14 din Titlul II al Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006 (în vigoare din 19 octombrie 2006), conduc la reţinerea unei obligaţii solidare a debitorilor pârâţi ai cauzei, decurgând din calitatea acestora de utilizatori de opere muzicale prin comunicare publică în scop lucrativ; la pct. 2 din Titlul II al Metodologiei se dispune: „Este utilizator, în sensul prezentei metodologii, oricare persoană juridică sau fizică autorizată care organizează activităţi de natura celor enumerate la pct. 1".

Pe de altă parte, art. 14 din Deciziei O.R.D.A. nr. 365/2006 privind publicarea Protocolului având drept obiect Metodologia privind utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi remuneraţiile reprezentând drepturile patrimoniale cuvenite autorilor de opere muzicale, prevede că: „în cazul în care activităţile de organizare a unui spectacol, respectiv producerea spectacolului (activitatea de vânzare de bilete, activitatea de impresariere a participării artiştilor interpreţi, activitatea de plată a onorariilor artiştilor etc.), se fac de două sau mai multe persoane juridice sau fizice, obligaţia de a obţine autorizaţia prin licenţă neexclusivă de plată a remuneraţiei pentru utilizarea operelor muzicale prin comunicare publică şi de predare a raportului revine în solidar tuturor utilizatorilor care sunt consideraţi astfel coorganizatori".

Ca atare, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentului pârât privind inexistenţa unei coparticipări procesuale pasive necesare, obligatorii, contestarea caracterului solidar al obligaţiei ca şi pe cea de coorganizator al turneului menţionat, împreună cu cealalată pârâtă a cauzei.

b). Recurentul pârât PF M.M., prin acest motiv de recurs, invocă excepţia lipsei capacităţii sale procesuale de folosinţă, susţinând, în sensul dovezilor depuse la dosar că doar în perioada 2006-2008 a deţinut autorizaţie legală pentru persoană fizică autorizată, în timp ce din 21 ianuarie 2008 a fost radiat din Registrul Comerţului (extras O.N.R.C. dosar apel), dată de la care şi-a pierdut şi capacitatea procesuală de folosinţă.

Se impune însă precizarea că deşi recurentul indică împrejurarea că reclamanta însăşi a invocat în faţa instanţei de apel această excepţie la termenul din 18 ianuarie 2012, ea nu a fost soluţionată; procedând la o atare verificare, Înalta Curte constată că termenul menţionat de recurent nu se înscrie între cele la care cauza a fost amânată în eapa procesuală anterioară, iar în faţa curţii de apel excepţia nu a fost susţinută, astfel cum reiese din actele şi lucrările dosarului de apel.

Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă fiind însă o excepţie procesuală absolută, ea poate fi invocată oricând, prin urmare, şi în faţa instanţei de recurs, sens în care dispune art. 162 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că excepţia nu poate fi primită întrucât radierea recurentului pârât din calitatea sa de persoană fizică autorizată nu îl lipseşte pe acesta de capacitate procesuală de folosinţă.

În primul rând, o persoană fizică autorizată nu dobândeşte personalitate juridică, astfel cum rezultă din definiţia legală a acesteia prevăzută de art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008.

Pe de altă parte, art. 20 din acelaşi act normativ prevede că: „(1) PFA răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, dacă acesta a fost constituit, şi, în completare, cu întreg patrimoniul său, iar in caz de insolvenţă, va fi supusă procedurii simplificate prevăzute de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările ulterioare, dacă are calitatea de comerciant, potrivit art. 7 C. com.

(2) Creditorii îşi vor executa creanţele potrivit dreptului comun, în cazul în care PFA nu are calitatea de comerciant

(3) Orice persoană interesată poate face dovada calităţii de comerciant în cadrul procedurii insolvenţei sau separat, prin acţiune în constatare, dacă justifică un interes legitim."

Faţă de aceste prevederi legale, Înalta Curte apreciază că şi pentru cazul în care recurentul pârât a avut constituit un patrimoniu de afectaţiune în vederea îndeplinirii scopului activităţii economice pentru care a fost autorizat (conform definiţiei legale de la art. 2 lit. j) din O.U.G. nr. 44/2008), ulterior radierii sale ca PFA este posibilă angajarea răspunderii sale patrimoniale şi după acest moment, caz în care, în completare, va răspunde cu întregul său patrimoniu; per a contrario, dacă nu a avut constituit un patrimoniu de afectaţiune, ab initio răspunde cu întregul său patrimoniu pentru obligaţiile civile al căror titular este, având deplină capacitate de exerciţiu.

În consecinţă, pierderea capacităţii procesuale civile (deci, şi procesuale) a unei persoane fizice autorizate încetează la data decesului persoanei fizice însăşi, conform art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, litigiul de faţă fiind pornit anterior intrării în vigoare a oului C. civ.

Date fiind aceste argumente, deciziile de speţă invocate de recurent nu pot justifica o soluţie contrară, practica judiciară nefiind izvor de drept.

c). şi d) Criticile dezvoltate de recurent prin aceste motive reprezintă de fapt, o reluare parţială a celor susţinute cu privire la contestarea calităţii sale de utilizator de opere muzicale comunicate public, în calitate de coorganizator, astfel încât ea a fost deja analizată în cadrul primului motiv de recurs, cu referire specială la dispoziţiile pct. 2 şi pct. 14 din Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, anterior citate.

În plus, trebuie menţionat că nu era necesară calificarea dată de părţi în cuprinsul contractului de prestări de servicii din 10 septembrie 2006 sau autodefinirea în calitate de coorganizatori, de vreme ce aceasta este o chestiune de fapt, iar calificare se realizează în raport de conţintul concret al activităţilor derulate de fiecare în parte, în legătură cu desfăşurarea spectacolului, prin aplicarea criteriilor legale prevăzute de pct. 1 din Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 (la care pct. 2, definind noţiunea de utilizator, face trimitere).

În condiţiile în care turneul B.N. al trupei P. a avut loc în perioada 11 octombrie-25 octombrie 2006, iar din data de 19 octombrie 2006 a intrat în vigoare Metodologia aprobată prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, publicată în M. Of. nr. 857/19.10.2006, în mod legal instanţele de fond s-au raportat atât la dispoziţiile H.G. nr. 769/1999 (pentru spectacolele de până în 19 octombrie 2006), cât şi la Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 (pentru cele ce au avut loc după data intrării în vigoare a noii Metodologii), cea din urmă nefiind aplicată retroactiv în cauză.

Potrivit celor deja arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat.

1. Recursul formulat de reclamantă este, de asemenea, nefondat.

Înalta Curte constată că prioritară este cercetarea criticilor dezvoltate de recurentă la lit. e) şi f), întrucât acestea constituie premisa de necesară verificării şi a celorlalte critici.

Astfel, s-a susţinut că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 123¹ alin. (2), art. 123² alin. (3), art. 129¹, art. 131¹ alin. (4) art. 131² alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, iar prevederile art. 123 şi art. 130 alin. (1) lit. c) din aceeaşi lege, au fost greşit aplicate.

e). Dreptul de comunicare publică a operelor muzicale (cu excepţia proiecţiei publice a operelor cinematografice) este un drept patrimonial de autor care, potrivit dispoziţiilor legale, se supune gestiunii colective obligatorii, conform art. 123¹ alin. (1) lit. e) din Legea nr. 8/1996.

Elementele ce dau conţinut gestiunii colective obligatorii constau, în principal, în obligaţia oricărui utilizator de opere muzicale prin comunicare publică de a obţine autorizaţia-licenţă neexclusivă pentru utilizarea legală a repertoriului protejat, cu obligaţia de a achita remuneraţiile corespuzătoare acestui tip de utilizare; atare autorizare se acordă de organismul de gestiune conform art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, republicată, care organism are şi calitatea de colector al remuneraţiilor datorate (art. 133 din lege, colector unic); aceste sume colectate în numele şi pe seama acestora, cu titlu de drepturi patrimoniale ale autorilor de opere muzicale sunt apoi distribuite proporţional cu utilizarea repertoriului fiecăruia (art. 134 alin. (2) lit. d) din lege), iar din aceste sume colectate, orgaismului de gestiune colectivă i se cuvine un comision datorat de titularii de drepturi care se reţine din sumele atribuite fiecăruia după calcularea repartiţiei individuale (art. 134 alin. (2) lit. e).

Pe de altă parte, oganismul de gestiune colectivă îi reprezintă şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat, astfel cum dispune art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996.

În consecinţă, astfel cum corect a stabilit instanţa de apel, art. 123¹ din lege are semnificaţia prioritară a instituirii unei prezumţii legale de mandat, prezumţie ce funcţionează atunci când titularii de drepturi de autor nu au mandatat expres organismul de gestiune colectivă în acest sens.

Prezumţia legală de mandat poate fi însă răsturnată atunci când titularul însuşi şi-a exercitat dreptul patrimonial în discuţie în mod direct, iar nu prin reprezentantul său, situaţie ce se verifică fie atunci când titularul însuşi este cel care comunică public operele al cărui autor este (nefiind nevoie de autorizare întrucât se exercită un drept propriu), fie în situaţia în care el însuşi a acordat în mod direct unui terţ autorizarea sub forma unei licenţe neexclusive de a-i comunica public operele, în ambele cazuri, operând o revocare implicită a contractului de mandat legal (ori, chiar convenţional), acordat organismului de gestiune colectivă pentru gestionarea dreptului de comunicare publică.

Legea specială nu conţine dispoziţii speciale exprese, derogatorii de la dreptul comun (care prevede soluţia în sensul celor anterior descrise), iar prevederile ei se completează cu dreptul comun, sens în care dispune expres art. 153 din Legea nr. 8/1996; prin urmare, regulile din dreptul civil în materia mandatului sunt pe deplin aplicabile în acest caz, deci şi cele cu privire la posibilitatea revocării lui (art. 1552 pct. 1 C. civ.).

Este neîndoilenic că în îndeplinirea atribuţiilor sale de colector unic al drepturilor patrimoniale de autor, recurenta reclamantă nu exercită drepturi proprii (exclusive sau neexclusive), ci acţionează în calitate de reprezentant (mandatar) al autorilor înşişi, concluzie ce rezultă şi din formularea normei de la art. 123 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care abilitează organismul de gestiune colectivă să îi reprezinte şi pe titularii de drepturi care nu le-au acordat mandat.

Către aceeaşi concluzie conduc şi prevederile art. 123 alin. (3) din lege, potrivit cărora: „Titularii de drepturi de autor sau de drepturi conexe nu pot cesiona drepturile patrimoniale recunoscute prin prezenta lege către organisme de gestiune colectivă"", ca atare, organismul de gestiune colectivă nu are calitatea de cesionar neexclusiv al drepturilor patrimoniale de autor, cu atât mai puţin de cesionar exclusiv al aceloraşi drepturi.

Pe de altă parte, dacă s-ar primi susţinerea recurentei reclamante în sensul că şi în cele două situaţii descrise anterior (exercitarea dreptului patrimonial de către autorul însuşi ori acordarea licenţei neexclusive de către acesta utilizatorului) ar însemna a se accepta ideea că autorul însuşi nu mai este titular al dreptului patrimonial în discuţie în absenţa unei cesiuni exclusive către organismul de gestiune colectivă, cesiune care, de altfel, este interzisă în mod expres de lege, potrivit textului anterior citat (interdicţie ce operează chiar şi în privinţa celei neexclusive).

În consecinţă, acordând licenţele neexclusive în condiţiile art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, organismul de gestiune colectivă, chiar în situaţia gestiunii obligatorii, nu exercită un drept propriu, ci un drept al autorilor, în numele şi pe seama acestora.

În plus, şi prevederile art. 134 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 sunt în acelaşi sens: „Exercitarea gestiunii colective încredinţate prin contractul de mandat nu poate restrânge în niciun fel drepturile patrimoniale ale autorilor".

Chiar dacă această normă se foloseşte sintagma de „mandat încredinţat", ceea ce ar putea susţine concluzia gestiunii facultative (care funcţionează pe baza mandatului convenţional, deci prin acord de voinţă), nu trebuie omis că şi în cazul gestiunii obligatorii nimic nu se opune ca titularul să acorde mandat organismului de gestiune chiar pentru drepturile supuse gestiunii colective obligatorii (în caz contrar, fiind inutilă reglementarea de la art. 123 alin. (2) din lege), după cum nu există nicio raţiune ca în cazul gestiunii colective facultative legiuitorul să interzică restrângerea drepturilor patrimoniale ale autorilor, iar în cazul celei obligatorii să o permită, cu toate că organismul de gestiune colectivă nu este decât un reprezentant (mandatar) al autorilor.

Totodată, art. 134 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, modificată şi republucată, dispune: „În exercitarea mandatului, în condiţiile prezentei legi, organismelor de gestiune colectivă nu li se transferă sau nu li se transmit drepturi de autor şi drepturi conexe ori utilizarea acestora".

Această interpretare a dispoziţiilor art. 123¹ din lege nu neagă caracterul obligatoriu al gestiunii colective pentru categoria drepturilor patrimoniale incluse de legiuitor în enumerarea din acest text şi, ca atare, nici nu o transformă în gestiune colectivă facultativă, întrucât ea operează în raport cu orice alt terţ care utilizează unul dintre aceste drepturi patrimoniale care nu este autorul însuşi sau care nu a fost autorizat în mod direct de către acesta; exigenţele dreptului comun impun însă titularului dreptului de autor, cel puţin pentru situaţia în care acordă el însuşi licenţă neexclusivă unui terţ utilizator, să notifice organismului de gestiune colectivă această împrejurare art. 1553, 1554 C. civ.) pentru a paraliza demersuri paralele ale acestuia, întreprinse în acelaşi scop (notificări, cereri de chemare în judecată etc).

În plus, dacă s-ar admite că titularul însuşi este lipsit de dreptul său patrimonial (supus gestiunii obligatorii) pentru a cărui utilizare i se cuvine o remuneraţie, iar în cauza de faţă nu s-ar confirma inutilitatea autorizării pentru cel care comunică public propriile sale opere şi care deja a încasat această remuneraţie (sau deţine o creanţă pentru remuneraţia ce i se cuvine), ar însemna a se dispune obligarea autorului la achitarea remuneraţiei către organismul de gestiune colectivă care apoi să o repartizeze acestuia (adică, celui pe care îl reprezintă şi în numele căruia se presupune că acţionează); în ce priveşte autorizările primite de către utilizator (SC P.R. SRL) de la ceilalţi autori ale căror opere au fost comunicate public în turneul B.N. (convenţia din 10 februarie 2008 încheiată cu F.Ş.N., convenţia din 4 februarie 2008 încheiată cu N.C.H. şi convenţia din 4 februarie 2008 încheiată cu U.A.), astfel cum deja s-a arătat, prezumţia legală relativă de mandat ce opera în favoarea recurentei U.C.M.R.-A.D.A. a fost răsturnată.

f). Nelegalitatatea hotărârii apelate rezultă şi din interpretarea sistematică şi logică a dispoziţiilor art. 123, 123¹, 123², 123³, 129, 129 , 131¹ alin. (2) şi art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurenta susţine că prin interpretarea greşită a acestor norme, instanţa de apel a anihilat distincţia legală dintre gestiunea colectivă obligatorie (art. 123¹), gestiunea colectivă facultativă (art. 123²) şi gestiunea pe bază de mandat special (art. 123³ din Legea nr. 8/1996.

Faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte apreciază că prin soluţia adoptată nu se anihilizează distincţiile legale dintre formele gestiunii colective, iar gestiunea colectivă obligatorie funcţionează în continuare chiar pentru autorul care şi-a exercitat în mod individual dreptul patrimonial într-o situaţie determinată, prezumţia relativă de mandat funcţionând în legătură cu fiecare comunicare publică ex lege pe toată durata de activitate a legii, respectiv a normei care o reglementează (art. 123¹).

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de recurentă, utilizatorii nu sunt în situaţia de a opta între gestiunea colectivă obligatorie (caz în care ar cere autorizarea de la organismul de gesiune colectivă) şi gestiunea individuală de către autorul însuşi (caz în care ar solicita licenţa neexclusivă de la autor), prioritară pentru aceştia fiind dispoziţia legală care îi obligă la o utilizare conformă legii, deci pe baza unei autorizaţii-licenţă neexclusivă pe care o va solicita organismului de gestiune colectivă, colector unic la remuneraţiilor; cu toate acestea, sunt posibile situaţii, similare celei din cauză, în care autorul însuşi să fie implicat în acea comunicare publică a operei, astfel că, nimic nu se opune ca, în acest caz, utilizatorul să primească autorizarea de la acesta.

Aşa cum deja s-a arătat (în interpretarea art. 134 alin. (1) şi (4) din lege) nu poate fi primită ideea limitării drepturilor patrimoniale ale autorilor în sensul celor susţinute de recurentă, în condiţiile în care dreptul patrimonial de autor în discuţie nu i-a ieşit din patrimoniu şi, deci nu a fost cesionat exclusiv către organismul de gestiune colectivă.

Înalta Curte va înlătura şi argumentul invocat cu privire la incidenţa art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996, text care este greşit interpretat de recurentă în sensul că acesta ar permite ca la determinarea remuneraţiilor să nu se ţină seama de plăţile directe făcute de utilizator titularilor.

Norma menţionată, dată fiind şi plasarea ai în contextul art. 131¹ din lege care reglementează modalitatea de negociere a metodologiilor, nu priveşte determinarea remuneraţiilor, ci statuează în sensul libertăţii de negociere a părţilor implicate în adoptarea metodologiilor, legiuitorul optând pentru înlăturarea explicită a oricăror limite prestabilite prin referirile la prevederile alin. (1) lit. c) - repertoriul confirmat de O.R.D.A. şi alin. (1) lit. e) din acelaşi text (art. 131¹ din lege) - proporţia utilizărilor pentru care utilizatorul a îndeplinit obligaţiile de plată prin contracte directe cu titularii de drepturi.

În consecinţă, acest text are un alt domeniu de reglementare decât cel indicat de recurentă, repartizarea individuală a remuneraţiilor deja colectate în numele şi pe seama titularilor de drepturi, fiind în mod necesar o operaţiune plasată ulterior elaborării metodologiilor, metodologie care pentru acest tip de utilizare este cuprinsă în Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, în timp ce pentru repartizarea individuală a remuneraţiilor sunt aplicabile dispoziţiile art. 134 alin. (2) lit. a)-g) din Legea nr. 8/1996.

Recurenta a mai susţinut că prin interpretarea dată de instanţa de apel în sensul răsturnării prezumţiei de mandat are loc o diminuare a veniturilor sale (limitate în mod expres de lege la 15% din remuneraţiile colectate şi repartizate, astfel cum dispune art. 134 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996).

Susţinerea deşi reprezintă o concluzie justă, nu poate conduce la reţinerea nelegalităţii soluţiei adoptate de instanţa de apel, întrucât veniturile organismului de gestiune colectivă sunt condiţionate în mod legal de cuantumul remuneraţiilor colectate şi repartizate (baza de calcul), operaţiuni cumulative; prin urmare dacă unii dintre autori şi-au colectat în mod individual remuneraţiile, oganismul de gestiune colectivă nu a desfăşurat vreo activitate în numele şi pe seama acestora, astfel că nu ar avea niciun temei legal acordarea vreunui procent din aceste sume către organismul de gestiune colectivă, lipsind interdependenţa şi reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor.

Simetric, ceilalţi autori pentru care recurenta reclamantă a procedat la colectarea şi repartizarea sumelor ce li se cuvin cu titlu de drepturi patrimoniale de autori, vor fi ţinuţi de plata comisionului către organismul de gestiune colectivă determinat în raport de cuantumul remuneraţiilor colectate şi repartizate către aceştia, sens în care dispune art, 134 alin. (2) lit. e) din lege: „comisionul datorat de titularii de drepturi se reţine acestora din sumele cuvenite fiecăruia, după calcularea repartiţiei individuale".

În consecinţă, nu se poate susţine cu real temei că aceştia ar fi prejudiciaţi în vreun fel, întrucât nu vor avea de achitat sume mai mai decât cele legal datorate, luând în considerare şi alte criterii decât cele menţionate, criterii neprevăzute de lege; în plus, organismele de gestiune colectivă nu dobândesc niciun drept propriu asupra remuneraţiilor colectate, întrucât art. 134 alin. (3) din lege prevede în mod expres: „Remuneraţiile încasate de organismele de gestiune colectivă nu sunt şi nu pot fi asimilate veniturilor acestora".

De altfel, aceste sume provenite din comisionul cuvenit organismului de gestiune colectivă au o afectaţiune specială, circumscrisă obiectului său de activitate: cheltuieli de funcţionare, costurile reale ale ale colectării şi repartizării către membri a sumelor cuvenite (art. 134 alin. (2) lit. b) şi c) din acelaşi act normativ) etc.

a) S-a susţinut că instanţa de apel a realizat o împărţire nelegală a remuneraţiilor la un număr de 28 de piese muzicale, în absenţa unui temei legal în acest sens.

Nici această susţinere nu poate fi reţinută întrucât instanţa de apel, în raport de concluzia cu privire la răsturnarea prezumţiei de mandat legal ce opera în favoarea recurentei, a procedat la deducerea sumelor datorate cu titlu de remuneraţie pentru utilizarea prin comunicare publică pentru autorii celor 4 piese (din cele 28 ce sunt enumerate în listă) pentru care această prezumţie nu a fost răsturnată, autori reprezentaţi, în virtutea legii, de organismul de gestiune colectivă.

Astfel cum se prevede la pct. 15 din Tilul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006, în aplicarea art. 127 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 8/1996 şi cum corect susţine recurenta, criteriul legal de repartizare a remuneraţiilor îl constituie durata utilizării reale a operei respectivului autor.

Or, soluţia adoptată de instanţa de apel nu contravine aplicării de către recurentă a acestui criteriu legal la momentul repartizării individuale a sumelor către cei 4 autori, întrucât obligaţia solidară a pârâţilor priveşte o sumă forfetară colectată pentru comunicarea publică a celor 4 piese în turneul B.N. în cele 10 concerte enumerate; instanţa de apel a aplicat o prezumţie simplă a comunicării publice o singură dată, a fiecăreia dintre cele 4 piese, în fiecare din cele 10 concerte; în ce priveşte durata efectivă a fiecărei piese, acestea sunt informaţii care se regăsesc în evidenţele recurentei.

Playlistul pieselor susţinute în aceste concerte a fost depus la dosar de către intimata pârâtă SC P.R. SRL; este real că o repartizare riguroasă presupunea comunicarea către organismul de gestiune colectivă a raportului menţionat la pct. 15 din Titlul II al Metodologiei din care să reiasă durata reală a utilizării, însă, recurenta reclamantă nu a făcut uz de dispoziţiile procedurale care îi permiteau obţinerea acestora în timpul procesului (art 172 C. proc. civ.) şi înlăturarea prezumţiei judiciare reţinute de instanţa de apel.

b). Se va înlătura ca nefondată şi susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 26/2000, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 969 şi urm. din vechiul C. civ.

Dispoziţiile statutare ale U.C.M.R.-A.D.A., pe temeiul cărora recurenta susţine că existenţa unei serii de limitări ale exercitării individuale a prerogativelor dreptului patrimonial de autor, nu pot fi reţinute în cauză, întrucât acestea nu pot adăuga la legea dreptului de autor şi nici nu sunt incidente speţei faţă de situaţia de fapt dedusă judecăţii.

În ce priveşte exclusivitatea dreptului de autorizare a utilizării Înalta Curte a analizat deja această apărare la pct. e) şi f) din prezentele motive de recurs, astfel cum au fost sitematizate, apărare ce a fost înlăturată.

Or, în măsura în care unii dintre membri săi nu respectă disciplina statutară, aceasta nu reprezintă o chestiune care să facă obiectul pricinii de faţă, astfel cum deja s-a arătat; pe de altă parte, asocierea este un drept, iar nu o obligaţie; într-adevăr, exercitarea calităţii de membru poate fi supusă unor anumite condiţii, în termenii statutului, însă angajarea unei eventuale răspunderi generate de eventuale abateri de la disciplina statutară, de asemenea, excede obiectului cauzei.

Şi în ce priveşte la comisionul datorat de intimata pârâtă către U.C.M.R.-A.D.A. pentru colectarea şi repartizarea drepturilor patrimoniale de autor (autorii operelor muzicale comunicate public în spectacolele în litigiu, fiind membri U.C.M.R.-A.D.A.), Înalta Curte a apreciat deja potrivit celor tratate la pct. f) din prezentele motive de recurs,

Celelalte precizări din motivele de recurs dezvoltate în susţinerea acestei critici (pct. b)) sunt fie susţineri de netemeinicie a deciziei recurate ce nu pot fi cenzurate în recurs (nedovedirea plăţii efective către autori a drepturilor stabilite prin cele trei convenţii din 2008), fie aspecte ce nu au legătură cu obiectul judecăţii (referirea la art. 6.3. lit. b¹)) din Statutul U.C.M.R.-A.D.A.), astfel încât nu vor fi analizate.

De asemenea, Înalta Curte va înlătura şi susţinerea privind pretinsa substituire a instanţei de apel în drepturile recurentei, prin realizarea repartizării remuneraţiilor, în condiţiile în care nici nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Astfel cum deja s-a arătat, curtea de apel dispunând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 12.365,76 RON reprezentând triplul remuneraţiilor datorate pentru comunicarea publică în scop lucrativ a pieselor muzicale: „X." (compozitor - B.M.); „Y."„Z.", „Q." (compozitor K.J.), a furnizat recurentei reclamante suma globală pentru aceşti autori, repartiţia individuală a remuneraţiilor cuvenite fiecăruia, urmând a fi realizată de către recurentă prin aplicarea criteriului legal al duratei utilizării (după comunicarea raportului), ori prin aplicarea prezumţiei judiciare mai sus indicate.

c) întrucât instanţa de apel nu a dispus repartizarea sumelor menţionate, nici nu a dat altceva decât s-a cerut (critică ce s-ar fi circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6); soluţia a fost adoptată în urma deliberării care are loc după închiderea dezbaterilor, astfel că Înalta Curte constată că nu era necesară supunerea dezbaterii contradictorii a părţilor a altor aspecte decât cele asupra cărora părţile şi-au expus apărările.

De asemenea, hotărârea instanţei de apel se raportează la situaţia de fapt reţinută în cauză, pe baza unor probe pertinente, concludente şi utile, administrate în condiţii de contradictorilaitate şi cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor.

Nu vor fi analizate nici criticile de netemeinicie formulate de recurentă în cadrl acestui motiv de recurs, anume cele ce privesc valoarea probatorie dată unor înscrisuri ale cauzei şi interpretarea ori calificarea atribuită de instanţa de apel acestora, în contextul dovezilor pricinii, întrucât cenzura instanţei de recurs nu poate fi decât una de nelegalitate.

În ce priveşte precizarea recurentei în sensul că prin decizia recurată au fost încălcate drepturile altor autori care au fost înlăturaţi de instanţă de la vocaţia de a-şi încasa drepturile patrimoniale cuvenite, cu referire specială la două opere muzicale „W." (coaturori B.F. şi S.V., nu numai N.C.H.) şi „QQ" (coautor nu numai N.C.H., ci şi K.J.), Înalta Curte constată că aceaste susţineri ale recurentei sunt făcute pentru prima dată în recurs, aşadar omisso medio, astfel că nu pot fi analizate direct în această fază procesuală.

Recurenta reclamantă avea posibilitatea de a invoca aceste apărări prin întâmpinarea formulată la motivele de apel ale pârâtei SC P.R. SRL, date fiind criticile dezvoltate de această parte împotriva sentinţei tribunalului şi identificarea finalităţii către care tindea (schimbarea sentinţei, prin respingerea acţiunii în totalitate, pentru aceea că drepturile au fost gestionate individual şi direct de către autorii înşişi).

Prin soluţia adoptată, instanţa de apel a făcut aplicarea prin analogie a dispoziţiilor art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 (pentru determinarea cuantumului încasărilor din oraşele în care acesteaa nu au fost declatare la organele fiscale), iar nu a dispoziţiilor art. 43 alin. (4) din lege, astfel cum recurenta susţine, motiv pentru care această critică se constată a fi lipsită de obiect.

d). Inaplicabilitatea prevederilor art. 131¹ alin. (4) din Legea nr. 8/1996 a fost anterior demonstrată în analiza criticilor ce au făcut obiectul motivului de recurs de la pct. f).

În plus, prin decizia recurată, şi având în vedere considerentele ce preced, nu s-a procedat la aplicarea unor reduceri la plata remuneraţiilor datorate, altele decât cele prevăzute în metodologiile publicate, ci au fost determinate remuneraţiile legal datorate, iar pentru stabilirea lor au fost aplicate criteriile legale prevăzute de pct. 17 din Titlul II al Metodologiei publicate prin Decizia O.R.D.A. nr. 365/2006 (triplul remuneraţiilor ce ar fi fost legal datorată pentru utilizarea autorizată), normă metodologică ce corespunde normei legale de la art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996, modificată şi republicată.

Pentru toate acestea, şi recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta U.C.M.R.-A.D.A. şi de pârâtul PF M.M. împotriva deciziei nr. 52A din 27 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3015/2013. Civil		ICCJ. Decizia nr. 3304/2013. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 2865/2013. Civil. Expropriere. Recurs ICCJ. Decizia nr. 2902/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 2972/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3015/2013. Civil ICCJ. Decizia nr. 3304/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3309/2013. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3377/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 3378/2013. Civil