ICCJ. Decizia nr. 3304/2013. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3304/2013
Dosar nr. 5811/1/2007*
Şedinţa publică din 13 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea din data de 20 mai 1999 înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, sub nr. 2335/1999 reclamantele I.E.C. (fostă P.D.) şi S.V. (fostă P.D.) au chemat în judecată pârâţii Statul Român prin reprezentantul său legal Ministerul Finanţelor şi SC I.C.P.C.B. - Institutul de Cercetări şi Producţie pentru Creşterea Bovinelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună următoarele: 1) anularea ca ilegale a actelor de rechiziţie din anul 1948 cu privire la terenul în suprafaţă de 50 ha situat în comuna B., sat P., judeţul Ilfov, împreună cu edificiile de locuit, conac + alte 7 corpuri de construcţie, imobilele afectate activităţilor agricole (două grajduri, seră, crescătorie porci, magazie unelte agricole), imobilele afectate întreţinerii (centrala electrică, bazin apă cu pompă electrică, drumuri, gard), componentele imobilelor ce compuneau fermă agricolă (mobile diverse de uz casnic şi mobile diverse de uz agricol) şi inventarul viu al fermei agricole (porci, păsări, vite, cai, boi, oi, alte animale de curte); 2) constatarea preluării imobilului menţionat fără titlu de către statul Român; 3) constatarea calităţii reclamantelor de coproprietare ca urmare a moştenirii defunctului lor tată D.P.F.; 4) retrocedarea către reclamante a imobilului şi obligarea pârâţilor la a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul; 5) obligarea pârâţilor la plata către reclamante a despăgubirilor aferente drepturilor cuvenite pentru rechiziţia temporară cu titlu de folosinţă a imobilului şi 6) compensarea eventualelor pretenţii ale pârâţilor, legate de edificiile ridicate, cu datoriile acestora fată de reclamante.
Prin cererea de la data de 27 octombrie 1999 reclamantele au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâte a I.C.P.C.P.A.M. - Institutul de Cercetări şi Producţie pentru Creşterea Păsărilor şi a Animalelor Mici, respectiv a Companiei Naţionale Apele Române, care deţineau 32 ha teren, respectiv 6 ha baltă, din ferma preluată de la autorul reclamantelor.
Prin încheierea de la termenul din 15 martie 2000 s-a luat act de renunţarea reclamantelor la judecata în contradictoriu cu Compania Naţională Apele Române şi s-a dispus scoaterea acesteia din cauză. La termenul din 28 februarie 2011, reclamantele şi-au precizat acţiunea în sensul că au indicat suprafeţele deţinute de fiecare dintre pârâţi raportat la expertizele efectuate în cauză şi la evidenţele de carte funciară, respectiv au indicat contravaloarea sumelor solicitate prin acţiunea introductivă.
Urmare a decesului reclamantei V.S.F., în cauză a fost introdus numitul C.S.I. în calitate de moştenitor testamentar, potrivit certificatului de legatar.
La data de 19 septembrie 2002 la dosar s-a depus contractul de concesiune încheiat între A.D.S. şi Institutul de Cercetare pentru Creşterea Bovinelor B., pentru suprafeţe de teren în care era inclus şi terenul revendicat de către reclamanţi.
Prin cererea de la data de 2 decembrie 2003 reclamanţii C.I.E. şi C.S.I. au formulat cerere de introducere în cauză a Administraţiei Fondului Proprietăţii de Stat. Prin încheierea de la 20 ianurie 2003 a fost introdusă în cauză, în condiţiile art. 57 C. proc. civ., A.D.S. în calitate de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 159 din 24 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 2335/1999, s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, cu motivarea că statul deţine imobilele cu titlu valabil şi că, în plus, reclamantele nu au făcut dovada identităţii dintre imobilele revendicate şi cele cărora asupra au avut un titlu de proprietate.
Prin decizia civilă nr. 608 din 19 decembrie 2003 a fost admisă cererea de apel formulată de apelanţii C.S.I. şi C.I., împotriva sentinţei civile nr. 159/2003 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii A.D.S., Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor - Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Păsări şi Animale Mici şi Institutul de Cercetare - Dezvoltare pentru Bovine, s-a schimbat sentinţa, s-a admis în parte cererea modificată, s-a constatat caducitatea actului de rechiziţie a imobilelor care s-au aflat în proprietatea numitului P.F.D. rechiziţie dispusă prin ordinul din 21 martie 1948 al Prefecturii Ilfov, au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilele şi mobilele indicate în procesul - verbal de rechiziţie în măsura în care bunurile există şi se află în posesia pârâţilor - actul de identificare a bunurilor fiind procesul - verbal de predare din 22 martie 1948 însoţit de inventarul aferent, în anexe, conform actelor aflate la Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin decizia civilă nr. 10130 din 6 decembrie 2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, au fost admise recursurile declarate de reclamanţii C.I.E., respectiv C.S. şi de pârâţii A.D.S., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Institutul de Cercetare, Dezvoltarea pentru Bovine B., împotriva deciziei nr. 608/2003, care a fost casată cu consecinţa trimiterii cauzei pentru rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.
În motivarea deciziei Înaltei Curţi s-a arătat că obiectul cererii de chemare în judecată, modificată, l-au constituit bunurile cuprinse în procesul verbal din 22 martie 1948, însoţit de inventar. în aceste înscrisuri sunt cuprinse terenuri, construcţii şi bunuri mobile. Referitor la bunurile mobile Înalta Curte a constatat că nu s-au administrat probe pentru a se stabili dacă mai există sau nu în natură. Referitor la bunurile imobile Înalta Curte a constatat că nu au fost determinate şi individualizate deşi în cauză s-a efectuat expertiza tehnică imobiliară. Pentru identificarea bunurilor mobile şi imobile şi pentru stabilirea existenţei acestora, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de apel.
Prin decizia civilă nr. 200 din 28 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosar nr. 30100/1/2004, au fost admise apelurile reclamanţilor, a fost schimbată în parte sentinţa nr. 159/2003, în sensul că a fost admisă cererea formulată de reclamanţii C.S.I. şi C.I.E., în contradictoriu cu pârâţii, şi în consecinţă: s-a constatat nulitatea actului de rechiziţie efectuat în baza ordinului nr. 4381/1948 al Prefecturii Ilfov conform procesului - verbal din 23 martie 1948, s-a constatat nevalabilitatea preluării de către stat a imobilului în litigiu, compus din teren şi construcţii, au fost obligaţi pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi paşnică folosinţă terenul în suprafaţă totală de 59,9935 ha identificat şi stăpânit de către pârâţi conform raportului de expertiză efectuat de expertul M.N. în Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului Bucureşti şi a schiţei anexă la acesta, şi construcţiile identificate cu nr. 1 - 16 inclusiv, prin raportul de expertiză şi schiţele anexe efectuate de expert P.I.C., în Dosarul nr. 2335/1999 al Tribunalului Bucureşti, imobile situate în comuna B., sat P., judeţul Ilfov. A fost menţinută dispoziţia sentinţei privind respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a SC I.C.P.P.A.M.
Prin decizia civilă nr. 7388 din 25 noiembrie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 5811/ 2007 au fost admise recursurile declarate de către pârâţii A.D.S., Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Bovine B. şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, împotriva deciziei nr. 200 din 28 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.
În motivarea deciziei din recurs, s-au arătat următoarele: Instanţa de trimitere era obligată să se conformeze îndrumărilor date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt. Sub acest aspect s-a constatat că instanţa de apel nu s-a conformat în totalitate deciziei de casare care dispunea cu privire la: punerea în discuţie a actelor noi, depuse în recursul respectiv, relative la o procedură de urmărire silită declanşată de Banca Naţională a României împotriva autorului reclamanţilor în baza unei Convenţii din 1941; stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului de către stat, în sensul lămuririi aspectului legat de incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 în privinţa bunurilor revendicate; depunerea la dosar a Ordinului Prefectului Ilfov nr. 4381/1948 şi H.G. nr. 517/1999; precum şi la efectuarea unor expertize de identificare a bunurilor mobile respectiv imobile.
Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a analizat pe rând toate actele invocate de părţi ca stând la baza preluării imobilului de către stat, fără a stabili titlul în temeiul căruia bunul a fost preluat şi fără a stabili dacă terenul şi construcţiile revendicate fac parte din categoria imobilelor al căror regim juridic a fost reglementat prin lege specială, aspect care ar conduce la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
În opinia instanţei supreme, stabilirea regimului juridic al terenului în litigiu prin identificarea precisă a actului normativ în baza căruia acesta a fost preluat de stat, se impunea cu atât mai mult cu cât aceasta fusese una din îndrumările primei instanţe de casare. Potrivit dispoziţiilor art 6 din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a Tratatelor Internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor. Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Faţă de cele arătate, Înalta Curte a reţinut că potrivit înscrisurilor aflate la dosar, terenul în cauză a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 şi a Decretului nr. 83/1949 care, deşi se numesc acte de expropriere, au fost acte de reformă agrară, Decretul nr. 83/1949 fiind actul oficial care a consfinţit sfârşitul reformei agrare în România. De asemenea, a reţinut că potrivit procesului - verbal din data de 22 martie 1948, în vederea aducerii la îndeplinire a Ordinului Prefecturii Judeţului Ilfov din 21 martie 1948, pentru punerea la dispoziţia Ministerului de finanţe a fermei proprietatea domnului F.P.D. din satul P., comuna C., judeţul Ilfov a fost preluată de la proprietar această fermă, cuprinzând, conform inventarului întocmit, teren agricol şi pădure, precum şi balta, totalizând 56 ha, precum şi construcţiile situate pe acest teren (inclusiv dependinţe) şi inventarul agricol menţionat ca atare. La momentul preluării fermei P. era în vigoare Legea nr. 439/1945, în baza căreia, de altfel, a fost emis Ordinul Prefecturii Judeţului Ilfov. Art. 8 din Legea nr. 18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se face în condiţiile respectivei legi, de care beneficiază cei cărora i s-au preluat în orice mod teren. Art. 39 din legea menţionată stabileşte că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1994, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, în termenul cu procedura şi în condiţiile prevăzute de art. 9.
Înalta Curte, raportându-se la înscrisurile aflate la dosar, a reţinut că cele două fiice ale fostului proprietar (F.P.D.) au avut fiecare câte un act de donaţie, la dosar nefiind depus actul de donaţie cu privire la terenul de 39 ha pe numele V.S., relevanţa acestuia constând în aceea că suprafaţa posibil donată se putea amplasa numai pe terenul revendicat în cauză (poziţia 5 pe planul din anul 1927). Ulterior, se mai arată în decizia Înaltei Curţi, cele două fiice au urmat procedura Legii nr. 18/1001 şi a Legii nr. 1/2000, ceea ce presupune că reclamanţilor le revine obligaţia dovedirii suprafeţelor totale de teren restituite fiecăreia dintre cele două fiice ale defunctului autor, aspect necalificat de către instanţa de apel.
Înalta Curte a constatat că în apel, reclamanţii şi-au restrâns pretenţiile la suprafaţa de 5,8625 ha motivat de faptul că restul terenului i-a fost restituit pe cale administrativă, însă instanţa de apel nu a ţinut seama de acest lucru deşi, procedural ar fi fost să se amâne judecata şi să se pună în discuţia părţilor aspectul legat de restrângerea pretenţiilor.
Înalta Curte a stabilit că instanţa de apel va dispune la rejudecare efectuarea unei expertize în vederea identificării şi individualizării suprafeţei de teren în litigiu, în raport de actele de proprietate şi în vederea stabilirii suprafeţei de teren revendicate şi deţinute de către pârâţi. De asemenea Înalta Curte a stabilit că instanţa de rejudecare se va preocupa de stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului de către stat şi implicit a valabilităţii titlului statului, respectiv stabilirea suprafeţelor totale de teren restituite fiecăreia dintre cele două fiice ale fostului proprietar. în fine, Înalta Curte a dispus cu privire la necesitatea rezolvării aspectului legat de restrângerea pretenţiilor reclamanţilor şi la necesitatea stabilirii apartenenţei terenului revendicat la domeniul public sau privat al statului.
După a doua decizie de casare cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la această instanţă.
Prin încheierea de şedinţă de la termenul din 12 noiembrie 2009, Curtea a luat act de faptul că apelanţii înţeleg să revendice numai suprafaţa de 5,86 ha teren care includea atât curtea internă a imobilului cât şi construcţiile aferente.
Prin aceeaşi încheiere s-a dispus cu privire la administrarea probei cu înscrisuri şi a probei cu expertiză având ca obiect identificarea terenului revendicat, dată fiind precizarea din apel şi ţinând seama de cele stabilite cu putere obligatorie de către Înalta Curte în decizia de casare cu privire la necesitatea administrării unor probe.
Prin raportul de expertiză întocmit de expert Ş.E., a fost identificată suprafaţa de 5,8625 ha situată în incinta vechiului conac şi parc, astfel cum apare în schiţa din 1945 executată în urma aplicării legii de reformă agrară. în anexele la raportul de expertiză sunt identificate construcţiile edificate pe teren până în 1948, şi construcţiile edificate pe teren după anul 1948.
Prin încheierea de la termenul din 16 septembrie 2010 instanţa a dispus anularea raportului de expertiză menţionat anterior pe motiv că A.D.S. nu a fost convocată la efectuarea expertizei.
În consecinţă, s-a dispus efectuarea unui nou raport de expertiză de către acelaşi expert.
Prin raportul de expertiză tehnică aflat la dosar, se identifică terenul revendicat şi construcţiile vechi, respectiv noi, existente pe acesta, arătându-se că întreaga suprafaţă de teren este deţinută de către pârâta I.C.D.C.B. B. care a ridicat construcţii noi pe o suprafaţă de 1986,26 m.p. , suprafaţă de teren neafectată de construcţii noi fiind de 47.170 m.p.
Urmare a încuviinţării obiecţiunilor la raportul de expertiză menţionat, expertul Ş.E. a depus la dosar răspuns la obiecţiuni. La solicitarea părţilor instanţa a încuviinţat un supliment la raportul de expertiză care să conţină o propunere de lotizare a terenului în funcţie de necesitatea respectării bunei utilizări a acestuia.
La solicitarea instanţei, apelantul C.S.I. a depus la dosar precizări scrise şi acte doveditoare cu privire la titlurile deţinute de către fostul proprietar în privinţa terenurilor preluate de către stat, respectiv cu privire la suprafeţele de teren în privinţa cărora dreptul de proprietate a fost reconstituit în favoarea moştenitorilor fostului proprietar conform Legii nr. 18/1991.
Analizând actele şi lucrările dosarului Curtea a reţinut următoarele:
În fapt, terenul de 58.625 m.p. - suprafaţa din acţiunea restrânsă -a fost dobândit de către F.P.D. prin actul de vânzare - cumpărare autentificat. Potrivit acestui contract, numitul E.I. îi vinde numitului F.P.D. moşia P., din comuna P., judeţul Ilfov.
Întrucât deţinea mai multe proprietăţi agricole autorul apelantului reclamant a făcut obiectul Legii nr. 187/1945, cunoscută sub denumirea legea reformei agrare.
Terenurile şi construcţiile aferente moşiei P. au rămas în continuare în proprietatea autorului apelantului reclamant, din borderoul proprietăţilor şi exploataţiilor agricole întocmit conform recensământului agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948, rezultând că D.I.F., exploata în satul P. o suprafaţă de 82 ha teren în care erau incluse 33,5 ha teren arabil, 4 ha grădini de zarzavat irigate, 32 ha păduri, 6,5 ha curţi, şi 6 ha terenuri neproductive.
Apelantul reclamant a susţinut că terenul rămas în proprietatea autorului său după anul 1945 a fost rechiziţionat şi nu a făcut obiectul legii reformei agrare.
Faţă de dispoziţiile art. 315 alin. (1) teza 1 C. proc. civ. Curtea nu a reţinut susţinerile apelantului reclamant. Litigiul se află în al treilea ciclu procesual, după pronunţarea de către instanţa supremă a două decizii de casare, cu trimitere pentru rejudecarea apelului, care dau dezlegare unor probleme de drept.
În alin. (2), (3), (4), care cuprind aspectele reţinute de către Înalta Curte şi fac parte din considerentele deciziei civile nr. 7388/2008, se arată că potrivit înscrisurilor aflate la dosar „ terenul a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 şi a Decretului nr. 83/1949 care, deşi se numesc acte de expropriere, au fost acte de reformă agrară, Decretul nr. 83/1949 fiind actul oficial care a consfinţit sfârşitul reformei agrare în România. Pe de altă parte, conform procesului verbal din data de 22 martie 1948, în vederea aducerii la îndeplinire a ordinului Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948, pentru punerea la dispoziţia Ministerului de Finanţe a fermei proprietatea d-lui F.P.D. din satul P., comuna C., jud. Ilfov, a fost preluată de la proprietar această fermă, cuprinzând, conform inventarului întocmit, teren agricol şi pădure, precum şi balta, totalizând 56 ha, precum şi construcţiile situate pe acest teren (inclusiv dependinţe) şi inventarul agricol menţionat ca atare. La momentul preluării fermei P. era în vigoare Legea nr. 439/1945 în baza căreia, de altfel a fost emis Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov nr. 4381 din 21 martie 1948. Art. 8 din Legea nr. 18/1991 prevede că stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor se face în condiţiile prezentei legi, prin reconstituirea dreptului de proprietate sau constituirea acestui drept, de prevederile acestei legi beneficiind şi cei cărora li s-au preluat în orice mod teren, art. 39 stabileşte că persoanele fizice ale căror terenuri agricole au fost trecute în proprietatea statului prin efectul Decretului nr. 83/1994, precum şi al oricăror alte acte normative de expropriere pot cere reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de teren trecută în proprietatea statului, până la limita suprafeţei prevăzute la art. 3 lit. h) din Legea nr. 187/1945, de familie, în termenul cu procedura şi în condiţiile prevăzute de art. 9.
Potrivit celor redate mai sus, obligatorii în rejudecarea apelului, suprafaţa de teren ce a făcut obiectul acţiunii introductive, inclusiv suprafaţa de teren din acţiunea restrânsă, fac parte în mod indubitabil din domeniul de aplicare al Legii nr. 18/1991. Susţinerea contrară a apelantului reclamant a fost contrazisă inclusiv prin demersurile legale ale acestuia şi ale autoarelor sale care au formulat cereri de reconstituire a dreptului proprietate pentru moşia P., în temeiul Legilor nr. 18/1991, nr. 169/1997 şi nr. 1/2000.
Cele arătate anterior demonstrează că soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii este corectă, chiar dacă motivarea trebuie substituită pentru a fi în concordanţă cu situaţia de fapt reală din dosar. Incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 18/1991 nu înseamnă că acţiunea este inadmisibilă deoarece la momentul introducerii acesteia drepturile apelantului reclamant şi ale autoarelor acesteia nu fuseseră recunoscute şi realizate în baza legii speciale.
Astfel, trebuie observat că pentru terenul ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare menţionat s-a eliberat, în bazaLegii nr. 18/1991, titlul de proprietate din 12 mai 2005 pe numele moştenitorilor defunctului D.P.F. (C.I.E. şi V.S.F.). Dreptul de proprietate a fost reconstituit în natură pentru suprafaţa totală de 50 ha conform legii speciale.
De asemenea trebuie observat că Primăria comunei B., judeţul Ilfov, a soluţionat cererile formulate de numiţii C.S.I. şi C.I.E. în temeiul prevederilor Legii nr. 247/2005 propunându-i pe cei doi spre validare pe anexa, cu suprafeţele de 29 ha şi 27 ha teren agricol. Anexele urmau să se redistribuie pe anexă (despăgubiri) întrucât la momentul respectiv Comisia Locală nu deţinea teren care să le poată fi atribuit fizic.
Din adresa Primăriei comunei B., rezultă că potrivit Titlului VII art. 1 pct. 3 din Legea nr. 247/2005, reconstituirea dreptului de proprietate se face pentru diferenţa dintre suprafaţa de 10 ha şi 50 ha teren, dar nu mai mult de 50 ha de autor deposedat, în condiţiile în care, în cazul reclamanţilor iniţiali din prezenta cauză, se reconstituise dreptul de proprietate în baza prevederilor Legii nr. 1/2000, după cum urmează: pentru autor D.P.F. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren, pentru autor V.S.F. s-a reconstituit dreptul de proprietate de 10 ha teren, aceasta fiind validată pe anexă din H.G. nr. 1172/2001 cu suprafaţa de 27 ha iar pentru autor C.I.E. s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 10 ha şi a fost propusă spre validare pe anexa din H.G. nr. 1172/2001 cu suprafaţa de 29 ha.
Prin Hotărârea Comisiei Judeţene Ilfov nr. 319 din data de 21 aprilie 2005, s-au înscris în anexă, moştenitorii autorului D.P.F., numitele C.I.E. şi V.S.F. cu suprafaţa de 50 ha teren agricol.
Prin urmare, acţiunea de fată este neîntemeiată deoarece drepturile urmărite au fost realizate în baza legii speciale care le reglementează. Chiar dacă susţinerile apelantului reclamant, în sensul că nu i-au fost reconstituite în natură sau prin echivalent drepturile pentru toate terenurile şi construcţiile care intrau în alcătuirea moşiei P., ar fi adevărate acest lucru nu ar putea duce la admiterea acţiunii în revendicare deoarece eventualele nemulţumiri ale beneficiarilor Legii nr. 18/1991 puteau fi soluţionate doar în cadrul căilor de atac recunoscute de legea respectivă.
Oricum, din dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă clar că un imobil nu poate face parte deopotrivă din domeniul de aplicare al ambelor legi.
Pentru a respecta întru-totul indicaţiile din decizia de casare Curtea precizează că, potrivit Legii nr. 45/2009, publicată în M. Of. nr. 200/30.03.2009 terenul revendicat de către reclamanţi, este inclus într-o suprafaţă mai mare aflată în administrarea intimatului pârât Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor B. şi face parte din domeniul public. Acest aspect nu are relevanţă din perspectiva posibilităţii reclamanţilor de a-şi revendica imobilele deoarece legile reformei agrare sunt preluări fără titlul valabil, nu doar în sensul Legii speciale nr. 18/1991, ci şi în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.
1. Primul motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. în sensul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
La rejudecarea apelului după casare, instanţa de apel trebuia să se conformeze indicaţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi să stabilească următoarele: care este titlul statului în baza căruia a fost preluat imobilul, daca acest titlu este valabil; dacă imobilul solicitat face sau nu parte din domeniul public al statului şi nu în ultimul rând să se identifice imobilul solicitat ca urmare a restrângerii acţiunii.
Pentru instanţa de apel, instanţa de fond după casare, erau obligatorii indicaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la necesitatea lămuririi tuturor împrejurărilor de fapt şi la administrarea de probe în vederea pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.
Fără a stabili situaţia de fapt şi fără a examina apărarea mea, instanţa de apel a apreciat în mod că temeiul juridic al preluării imobilului de către stat a fost deja stabilit de către instanţa supremă, ignorând total faptul că una dintre indicaţiile date era chiar aceea de a se stabili temeiul juridic al statului şi în raport de aceasta, valabilitatea titlului statului.
Motivarea instanţei de apel în acest sens nu ia în considerare înscrisurile aflate în dosar, limitându-se la a prelua pasaje din considerentele deciziei instanţei supreme care constata că temeiul juridic al preluării nu a fost stabilit, părţile invocând fie Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948, fie Decretul nr. 83/1949.
De asemenea, hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii. Instanţa deşi constata ca acţiunea formulata este admisibila, aceasta fiind una din indicaţiile instanţei de recurs de a se stabili admisibilitatea acţiunii, considera ca este în acelaşi timp neîntemeiată deoarece „drepturile urmărite" au fost realizate. Instanţa a ignorat că obiectul cererii astfel cum a fost precizată îl constituie construcţiile şi terenul aferent aşa cum au fost identificate în expertizele efectuate în cauză.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra capetelor de cerere formulate şi precizate invocând motive de respingere străine de natura pricinii.
Astfel, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra aspectelor clarificate ca urmare a administrării probatoriului în cauză, limitându-se la aprecierea că „chiar dacă susţinerile apelantului reclamant, în sensul că nu i-au fost reconstituite în natură sau prin echivalent drepturile pentru toate terenurile şi construcţiile care intrau în alcătuirea moşiei P. ar fi adevărate, acest lucru nu ar duce la admiterea acţiunii".
Se poate constata cu uşurinţa că instanţa de apel în motivarea acestei soluţii invocă argumente care contrazic hotărârea pronunţată.
Instanţa, face o confuzie între suprafeţele de teren agricol ce au fost restituite şi construcţiile şi terenul aferent, curţi construcţii, ce formează obiectul prezentei cereri. Este cu atât mai dificil de înţeles motivele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea în condiţiile în care, instanţa, însăşi a dispus efectuarea raportului de expertiză şi a suplimentelor la acest raport având ca obiect chiar clădirile şi terenul aferent ce formează obiectul prezentei cereri. Toate argumentele instanţei de apel se refera la suprafeţe de teren ce nu mai formează obiectul prezentei cereri încă din anul 2006.
Instanţa de apel ar fi trebuit sa se pronunţe asupra cererii cu care a fost investita, respectiv clădirile existente la nivelul anului 1948 şi terenul aferent in suprafaţa de 58.6250 mp conform expertizei.
Instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize în dosar pentru identificarea imobilului conform restrângerii acţiunii, expertiză ce a fost completată pe parcursul a trei ani. Conform expertizei, imobilul solicitat se afla în posesia pârâtului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B. fără a fi însă folosit de către acesta datorita stării avansate de degradare a clădirilor şi a faptului că pârâtul şi-a restrâns activitatea, funcţionând într-o singura clădire nerevendicată de subsemnatul.
Instanţa însăşi a dispus completarea raportului de expertiză în sensul stabilirii loturilor ce se pot restitui ţinându-se cont şi de continuarea activităţii pârâtului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B. Deşi pe parcursul judecării apelului instanţa a urmat în parte indicaţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dispunând efectuarea expertizei, la pronunţarea hotărârii instanţa nu a ţinut cont de concluziile raportului de expertiza, nefacând nici o referire la acest raport.
De asemenea, instanţa a ignorant înscrisurile aflate în dosar, înscrisuri prin care se dovedea temeinicia cererii noastre astfel cum a fost precizată. Din înscrisurile depuse în dosar reieşea faptul că statul nu are un titlu valabil pentru acest imobil, că acest imobil nu a mai fost revendicat şi că este în posesia paratului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B. şi că restituirea în natură este posibila fără a afecta activitatea acestuia.
Toate aceste argumente nu au fost luate în considerare, instanţa rezumându-se să respingă cererea fără a motiva acest lucru cu probele administrate în speţă.
Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. în sensul că instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acţiunea formulată are ca obiect constatarea nulităţii sau alternativ caducitatea actelor de rechiziţie ale fermei „P.", constatarea că titlul nostru nu a fost niciodată desfiinţat şi că reprezintă singurul titlu de proprietate valabil pentru imobilul în litigiu (compus din construcţii şi terenul aferent) şi obligarea pârâţilor să îmi lase în deplină proprietate şi posesie: construcţiile şi terenul aferent în suprafaţă de 58.6250 mp (5,8625 ha) identificate în expertiza efectuată în dosar de expert tehnic Ş.E.
Instanţa a ignorant total actul de rechiziţie al imobilului, respectiv Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948, motivând hotărârea cu argumente pertinente pentru o cerere întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991 având ca obiect un terenul agricol, schimbând astfel natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului de rechiziţie.
Împrejurarea care este de esenţa litigiului dacă acest ordin de rechiziţie invocat ca temei al preluării - constituie sau nu titlu valabil al statului, presupunea luarea in considerare a prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, care condiţionează validitatea titlului statului de respectarea, la data preluării, a constituţiei, legilor in vigoare şi respectiv a tratatelor la care România era parte. Ori, chiar actele normative la acea dată, care reglementau condiţiile rechiziţiei şi cartiruirii de persoane, stipulau că „imobilele nu se pot rechiziţiona decât în folosinţă" - art. 6 teza finală - Legea nr. 139/1940.
Instanţa de apel a considerat în mod eronat că eventualele nemulţumiri legate de reconstituirea în natură sau prin echivalent a drepturilor pentru toate terenurile sau construcţiile care intrau în alcătuirea fermei P. puteau fi soluţionate doar în cadrul cailor de atac recunoscute de Legea nr. 18/1991. Dispoziţiile Legii nr. 18/1991 nu sunt incidente în speţă deoarece imobilul în litigiu (compus construcţii, inclusiv biserica şi terenul aferent) nu putea fi solicitat pe calea administrativă instituită de aceasta lege ci doar prin prezenta acţiune în instanţă.
Considerentele instanţei cu privire la faptul că: „din dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezulta clar că un imobil nu poate face parte deopotrivă din domeniul de aplicare al ambelor legi" reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor legale raportat la prezenta acţiune în condiţiile în care Legea nr. 18/1991 se referă la terenuri agricole iar Legea nr. 10/2001 se referă la imobile compuse din construcţii şi terenul aferent.
Formularea în 1999 a acţiunii atât în ceea ce priveşte terenurile agricole cât şi construcţiilor edificate până în 1948 s-a făcut având în vedere lipsa unui titlu valabil al statului la preluarea acestora.
În acelaşi timp instanţa a ignorant faptul ca limita de 50 de ha se referă la terenul agricol şi nu la construcţii şi terenurile aferente cu destinaţia curţi construcţii.
Instanţa de apel a aplicat în mod greşit legea respingând acţiunea formulată deşi s-a făcut dovada dreptului de proprietate, dovada admisibilităţii acţiunii, situaţie in care in baza art. 480 C. civ. cererea formulată este întemeiată şi se impune a fi admisă ca atare.
În fapt, la data de 22 martie 1948 din Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 s-a rechiziţionat proprietatea autorului F.P.D.- Ferma P. Conform înscrisurilor depuse în dosar rezultă în mod clar faptul că imobilul rechiziţionat era compus din terenuri în suprafaţă totală de 50 ha având destinaţii diferite: balta-6,0817ha; arabil grădină-7,8909 ha; arabil irigat-7,5285ha; arabil irigat-22,6364 ha; conac şi parc-5,8625 ha şi 15 construcţii (nefiind menţionată din motive politice şi Biserica) şi un inventar agricol corespunzător.
Construcţiile şi terenul, curti-constructii, aferent acestora in suprafaţa de 58.6250 m.p.(5, 8625 ha) reprezentând curtea conacului nu a fost solicitat decât pe calea prezentei acţiuni.
De la data formulării prezentei acţiuni din 1999 şi până în prezent am modificat acţiunea şi ne-am restrâns pretenţiile la imobilul compus din construcţiile existente la nivelul anului 1948 şi terenul aferent în suprafaţa de 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) deoarece pe calea administrativă ni s-au restituit mai multe suprafeţe de teren agricol în suprafaţa totală de 50 ha in baza mai multor titluri de proprietate, autorul meu, F.P.D., având la nivelul anului 1945 peste 200 ha teren agricol. Faptul ca pe parcursul procesului a fost invocata inadmisibilitatea acţiunii este consecinţa confuziei create de ignorarea situaţiei de fapt şi de drept. Terenul in suprafaţa de 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) reprezentând curtea conacului nu intra sub incidenţa Legii nr. 18/1991, nefiind un teren agricol ci un teren curţi-construcţii aşa cum o demonstrează, probele administrate in dosar. Acest teren reprezintă curtea conacului fiind ocupat de clădiri şi drumuri de acces, neavând niciodată alta destinaţie decât aceea de curti-constructii.
Menţionez ca atât clădirea principala, conacul cât şi celelalte construcţii: biserica, biblioteca nu pot fi considerate dependinţe aşa cum in mod eronat interpretează instanţa de apel probele administrate in cauza. În acest sens sunt concluziile tuturor rapoartelor de expertiză întocmite pe parcursul judecării, care au identificat corect imobilul, acesta fiind încadrat în repere ce nu s-au modificat în timp: lac, biserică, pădure.
De asemenea, excepţia inadmisibilităţii nu poate fi admisă deoarece prevederile art 39 din Legea nr. 18/1991 se referă numai la persoanele cărora le-au fost expropriate terenuri prin Decretul nr. 83/1949 precum şi prin alte acte normative.
În acelaşi sens, prevederile art. 45 din Legea nr. 18/1991 se referă numai la persoanele expropriate într-o forma legală.
Un aspect invocat de pârâţii-intimaţi este cel referitor la faptul ca acest imobil a fost preluat in baza Decretului 83/1949.
Toate înscrisurile depuse în dosar fac mereu referire la rechiziţia construcţiilor şi a terenului aferent şi nicidecum la vreo preluare în baza Legii reformei agrare.
Conform probatoriului administrat, antecesorului său, în urma aplicării Legii nr. 187/1945 i-a fost expropriată o suprafaţa de teren, însă suprafaţa de teren împreună cu construcţiile aferente solicitate prin prezenta acţiune a fost lăsată în proprietatea acestuia în urma aplicării Legii reformei agrare, fapt ce reiese în mod clar şi expres din certificatul din 21 aprilie 1947 emis de Comisiunea pentru Reforma Agrară - Prefectura Judeţului Ilfov, procesul verbal din 24 martie 1946, fişa de definitivare şi schiţa anexă.
Conform Deciziei instanţei supreme nr. 1371 din 2006: "Titlul de preluare a imobilului nu îl reprezintă legea, ci actul de aplicare a legii, prin care imobilul a fost individualizat şi preluat de stat".
Din momentul intocmirii procesului verbal din 22 martie 1948 in baza Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 şi pana in momentul efectuării expertizelor in prezentul dosar, suprafeţele de teren şi construcţiile au fost doar parţial şi in mod eronat menţionate in diversele anexe urmare a calificării greşite atât a suprafeţelor de teren cat şi a construcţiilor.
Aceasta situaţie a generat o serie de erori in evidentele autorităţilor şi astfel după rechiziţionare, identificarea imobilului fiind greu de realizat in condiţiile in care autorităţile s-au rezumat la a menţiona numele autorului meu şi diverse suprafeţe de teren.
Se poate remarca cu uşurinţa ca nu exista o identitate intre suprafeţele de teren rechiziţionate prin Ordinul Prefecturii Jud. Ilfov din 21 martie 1948 şi suprafeţele menţionate in borderouri ca fiind preluate in baza Decretului nr. 83/1949, lipsind orice menţiune privind cele 15 construcţii rechiziţionate.
Menţionarea eronată în borderouri a unor suprafeţe de teren (arabil-19 ha; grădini zarzavat-18,50 ha ; bălţi – 5 ha ; neproductiv-8,50 ha fata de suprafeţele reale balta-6,0817 ha; arabil grădină-7,8909 ha; arabil irigat-7,5285 ha; arabil irigat-22,6364 ha; conac şi parc-5,8625 ha) şi a unei construcţii (o singura construcţii din cele 16 construcţii rechiziţionate) nu poate reprezenta o preluare în baza Decretului nr. 83/1949 în absenţa procedurilor prevăzute de lege, proceduri aplicate atât în momentul aplicării Legii nr. 187/1945 când a fost expropriată suprafaţa 149 ha şi 7.417mp teren cât şi în momentul rechiziţionării, când au fost întocmite procese-verbale în acest sens.
Paraţii-intimaţi care au invocat Decretul nr. 83/1949 drept temei al statului nu au probat acest mod de preluare, rezumându-se la a contesta că preluarea s-a făcut prin rechiziţie deşi, în raport de materialul probator administrat în cauză nu se poate susţine că preluarea imobilului de către stat a fost făcută în temeiul actelor normative referitoare la reforma agrară, nici o probă nesusţinând aceasta opinie.
În consecinţă, temeiul juridic al preluării imobilului de către stat este Ordinul Prefectului din 21 martie 1948.
Imobilul nu face parte din domeniul public al statului deoarece imobilul nu a fost dobândit printr-un titlu valabil, cu respectarea cadrului legal existent la momentul preluării.
Astfel este irelevantă înscrierea terenului şi a construcţiilor ca reprezentând bunuri de domeniu public în hotărâri de guvern sau alte
evidente, în condiţiile în care imobilul în cauză nu a intrat niciodată în proprietatea statului.
Raportul de expertiză întocmit în dosar de expert tehnic Ş.E. constată ca fiind posibilă restituirea unui număr de 7 (şapte) clădiri şi a suprafeţei de teren 58.6250 m.p. (5, 8625 ha) fără a afecta activitatea Institutului de Cercetare, Dezvoltare pentru Bovine B., activitate oricum restrânsă la un simplu corp de clădire situat în afara perimetrului, respectiv în clădirea A - aşa cum este identificată în Anexă a raportului de expertiză.
În consecinţă, recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile nr. 425 A din 6 decembrie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamant este nefondat pentru considerentelor ce vor fi arătate în continuare.
În ceea ce priveşte critica susţinută în cadrul motivului de recurs - întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul - reclamant invocă greşita apreciere a înscrisurilor administrate, ignorarea expertizelor administrate şi preluarea unor pasaje din hotărârile pronunţate anterior în cauză de către instanţa supremă, nepronunţarea asupra unor capete de cerere, reţinând motive de respingere străine de natura pricinii.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea hotărârii poate fi cerută atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
Nemulţumirea recurentului - reclamant legată de modul în care instanţa de apel s-a conformat indicaţiilor instanţei supreme, fără a stabili situaţia de fapt şi fără a examina apărarea sa şi cu privire la interpretarea unor probe nu poate fi încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind amplu motivată, cuprinzând argumentele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei.
Critica recurentului - reclamant din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este de asemenea nefondată.
Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecăţii" al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant.
În speţa dedusă judecăţii cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care reclamantul îşi întemeiază prezumţiile.
Or, această critică nu are nicio legătură cu denaturarea actului juridic dedus judecăţii ci de modul de aplicare a legii.
Potrivit considerentelor deciziei civile nr. 1388/2008 pronunţată de instanţa supremă, terenul în litigiu a fost preluat în baza Legii nr. 439/1945 şi a Decretului nr. 83/1949, care deşi se numesc acte de expropriere au fost acte de reformă agrară.
Conform procesului verbal din 22 martie 1948, în vederea aducerii la îndeplinire a Ordinului Prefectului Judeţului Ilfov din 21 martie 1948, a fost preluată de la proprietar, suprafaţa de 56 ha precum şi construcţiile aflate pe acest teren.
Ca atare, suprafaţa de teren şi construcţiile puteau fi solicitate pe calea Legii nr. 18/1991, ceea ce s-a şi realizat.
Şi critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondată.
Potrivit îndrumărilor obligatorii date de instanţa supremă, instanţa de apel a avut de dezlegat următoarele probleme de drept: efectuarea unei expertize în vederea identificării şi individualizării suprafeţei de teren în litigiu în raport de actele de proprietate depus; stabilirea temeiului juridic al preluării imobilului de către stat şi, în raport de acesta, valabilitatea titlului statului; stabilirea suprafeţelor de teren restituite antecesorilor; citarea reclamanţilor cu menţiunea de a preciza dacă îşi însuşesc acţiunea restrânsă; şi să stabilească dacă imobilul revendicat face parte din domeniul public.
Conformându-se îndrumărilor date instanţa de rejudecare, a stabilit în mod corect că terenul şi construcţiile au fost preluate în baza Legii nr. 439/1945 şi a Decretului nr. 83/1949 astfel că puteau fi solicitate pe calea Legii nr. 18/1991.
De altfel, din cererea principală aflată la Dosar nr. 5811/1/2007 formulată de recurentul - reclamant rezultă că suprafaţa totală a terenurilor obţinute în baza Legii nr. 18/1991 şi a legilor modificatoare, C.I.E. şi V.Z.F., au fost restituite pe vechile amplasamente 11,5318 ha, restul dispoziţiilor de 114,4682 ha au fost restituite pe alte amplasamente.
Din conţinutul aceleiaşi cereri precizatoare mai rezultă că la Comisiile de fond funciar au fost depuse toate titlurile de proprietate.
Reconstituirea s-a făcut în perioada 1999 - 2006.
În litigiu a mai rămas hesoluţionată suprafaţa de 5,8625 ha.
Aşa fiind, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu valabil, reclamanţii iniţiali cât şi actualul rămas în calitate de succesor au formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate în temeiul legilor fondului funciar.
În raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1938, art. 35 alin. (2) şi art. 39 din Legea nr. 18/1998, terenurile cu sau fără construcţii preluate în baza Decretului nr. 83/1949, fac obiectul legilor fondului funciar, astfel încât orice nemulţumire a reclamanţilor iniţial putea să fie soluţionată pe această cale, Legea nr. 18/1991.
În consecinţă, temeiul juridic al preluării imobilului în litigiu îl constituie Legea nr. 439/1945 şi Decretul nr. 83/1949, adică Legea nr. 18/1991.
Instanţa de apel a dezlegat şi faptul că terenul revendicat face parte din domeniul public al pârâtului Institutul de Cercetare, Dezvoltare pentru Creşterea Bovinelor B.
În raport cu îndrumările obligatorii date de instanţa supremă şi cu dezlegările date de instanţa de rejudecare, celelalte critici referitoare la rechiziţionarea imobilului, la lipsa identităţii suprafeţelor preluate şi la inadmisibilitatea acţiunii sunt nefondate.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul formulate în cauză va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamantul C.S.I. împotriva deciziei civile nr. 425 A din 6 decembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3050/2013. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 3309/2013. Civil. Actiune in raspundere... → |
|---|
