ICCJ. Decizia nr. 3377/2013. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3377/2013
Dosar nr. 45624/3/2011
Şedinţa publică din 14 iunie 2013
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data 03 iunie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii I.V. şi I.E. au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului de piaţă al imobilului din Bucureşti, cumpărat de aceştia conform Legii nr. 112/1995 şi cu privire la care au fost evinşi în revendicare de către adevăraţii proprietari.
Valoarea solicitată a fost ulterior precizată, în principal, la suma de 137.600 euro, reprezentând valoarea bunului la data pronunţării deciziei prin care s-a admis cererea în revendicare formulată împotriva reclamanţilor din pricina de faţă şi, în subsidiar, la 119.910 euro, valoarea la zi a bunului.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În apărare, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 de către reclamanţi la data cumpărării bunului, decurgând din reaua-credinţă, precum şi neîndeplinirea condiţiei desfiinţării prealabile a contractului prin hotărâre judecătorească definitivă.
Prin sentinţa civilă 1185 din 01 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a admis în parte cererea precizată, formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, pe care 1-a obligat la plata sumei de 119.910 euro către reclamanţi, în echivalent RON, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicţiune.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:
Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a apreciat-o ca neîntemeiată, întrucât dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legitimează procesual pasiv în mod expres pe pârâtul Ministerul Finanţelor Publice în astfel de cauze, acesta fiind un caz special de răspundere pentru evicţiune.
Pe fond, Tribunalul a constatat că, prin contractul din 1997, reclamanţii au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, imobilul menţionat în petitul acţiunii.
Prin decizia civilă nr. 215/A/2010 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admis apelul, schimbată sentinţa primei instanţe şi obligaţi reclamanţii din cauza de faţă să restituie proprietarilor acest imobil, constatându-se întemeiată acţiunea în revendicare a proprietarilor.
Totodată, din considerentele deciziei menţionate, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a reţinut că s-a constatat validitatea titlului cumpărătorilor (reclamanţii de faţă), pe care îl înlătură, însă, în compararea de titluri.
Evingerea cumpărătorilor semnifică lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995, ceea ce echivalează unei desfiinţări în sensul art. 501 din Legea nr. 10/2001 (fiind înlăturate susţinerile contrare ale pârâtului Ministerul Finanţelor Publice).
Prin urmare, reclamanţii fiind evinşi cu privire la un imobil cumpărat printr-un act ce a respectat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (nu s-a stabilit judecătoreşte contrariul, ci dimpotrivă) şi care a fost lipsit de efecte (desfiinţat), în baza art. 501 din Legea nr. 10/2001 a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor o despăgubire egală cu valoarea de piaţă a bunului, respectiv valoarea la zi a bunului, adică 119.910 euro.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemenicie.
Prin decizia civilă nr. 369/A din 18 octombrie 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârât.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:
În ceea ce priveşte prima critică referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, instanţa de apel a constatat că sunt incidente în cauză prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care statuează că restituirea preţului de piaţă al imobilelor, respectiv cel reactualizat, se face de către Ministerul Finanţelor Publice, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Instanţa de apel, interpretând aceste prevederi legale, a apreciat că obligaţia de plată a despăgubirilor prevăzute de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 incumbă Ministerului Finanţelor Publice, în virtutea prevederilor alin. (3) al acestui text de lege. Legiuitorul a urmărit să instituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun sub aspectul regimului juridic, în ceea ce priveşte obligaţia de plată a despăgubirilor, care revine, potrivit acestor norme speciale Ministerului Finanţelor Publice, deşi nu are calitatea de vânzător al imobilului. Motivul pentru care legiuitorul a recurs la această derogare rezidă în faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, preţul plătit de foştii chiriaşi, la cumpărarea imobilelor a fost conservat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice.
Această prevedere legală [art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001] îşi are raţiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului reactualizat sau de piaţă, în funcţie de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare cumpărare (cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiţii).
În susţinerea acestui motiv de apel, pârâtul s-a prevalat de principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul că actul juridic nu poate profita, respectiv dăuna unui terţ, invocând totodată simpla sa calitate de depozitar al fondului extrabugetar în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preţ, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995, instanţa de apel reţinând că apărările pârâtului nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, în condiţiile în care există o dispoziţie legală care prevede expres obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foştilor chiriaşi, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că aserţiunile pârâtului relative la dispoziţiile dreptului comun în materia revendicării sunt irelevante în prezenta cauză, în condiţiile în care, potrivit regulii de drept, specialul derogă de la general şi se aplică cu prioritate, normele Legii nr. 10/2001 fiind cele aplicabile în speţa de faţă.
Faţă de toate aceste argumente, instanţa de apel a apreciat ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, legitimitatea sa fiind recunoscută în temeiul prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, referitor la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că potrivit normei respective, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, urmând ca valoarea acestor despăgubiri să se stabilească prin expertiză. Din interpretarea acestor dispoziţii legale, se desprind două cerinţe ce trebuie să fie cumulativ îndeplinite pentru a se putea acorda preţul de piaţă al imobilului: încheierea contractului de vânzare cumpărare de către foştii chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea acestuia prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Deşi textul de lege foloseşte noţiunea de desfiinţare a contractului, ceea ce conduce la ideea de nulitate, intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea celor care au respectat cerinţele de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 de a obţine valoarea de circulaţie a imobilului în toate situaţiile în care s-a constatat, pe cale judiciară, lipsirea de eficacitate juridică a actului de înstrăinare, prin aceasta înţelegând atât situaţiile de anulare a contractului de vânzare cumpărare, cât şi cele în care s-a admis acţiunea în revendicare formulată de fostul proprietar.
În privinţa primei condiţii, relative la respectarea cerinţelor de valabilitate impuse de Legea nr. 112/1995, instanţa de apel a considerat necesară o scurtă analiză a acestor prevederi legale din perspectiva cerinţelor de validitate pe care le stabileau pentru perfectarea actelor de înstrăinare.
Prevederile Legii nr. 112/1995 reglementează procedura de cumpărare a imobilelor, ce intrau sub incidenţa acestui act normativ, stabilind în acest sens drept condiţie principală ca preluarea imobilului de către stat să se fi realizat cu titlu, conform dispoziţiilor art. 1 din această lege. Astfel, dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 recunoşteau dreptul chiriaşilor, care erau titularii contractului de închiriere, de a dobândi, prin cumpărare, apartamentele care nu erau supuse restituirii în natură către foştii proprietari sau moştenitorii acestora, cu condiţia ca aceştia (chiriaşii) sau membri lor de familie, aşa cum sunt definiţi de prevederile legale, să nu fi înstrăinat o locuinţă proprietate personală, după data de 01 ianuarie 1990, în localitatea de domiciliu.
De asemenea, dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 112/1995, statuează că sunt exceptate de vânzare apartamentele care, la data intrării în vigoare a legii, beneficiază de dotări speciale, cum ar fi piscină, saună, seră, cramă, bar, vinotecă sau cameră frigorifică sau care au avut destinaţia de case de oaspeţi, de protocol, precum şi cele folosite de foştii sau actualii demnitari.
Prevederile art. 9 din acelaşi act normativ impun şi condiţia formulării cererii de cumpărare de către chiriaşi după expirarea termenului de 6 luni, prevăzut de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 112/1995, în favoarea foştilor proprietari pentru depunerea cererilor de acordare a măsurilor reparatorii reglementate de această lege.
Coroborând aceste dispoziţii legale şi având în vedere că legiuitorul a permis numai cumpărarea apartamentelor care nu sunt supuse restituirii în natură, intenţia legiuitorului a fost de a impune ca soluţionarea cererilor de cumpărare să se realizeze după rezolvarea prealabilă a cererilor formulate de persoanele îndreptăţite, deoarece numai după acest moment se poate stabili dacă imobilul este sau nu preluat cu titlu, conform dispoziţiilor legale în vigoare la data examinării cererii de retrocedare, precum şi dacă imobilul se restituie sau nu în natură persoanelor îndreptăţite.
Acestea sunt cerinţele de validitate ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a putea reţine că încheierea contractului de vânzare cumpărare s-a făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, pe cale de consecinţă, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 50 alin. (21) din Legea nr. 10/2001.
Trebuie observat faptul că legiuitorul nu face referire la instituţia bunei credinţe nici în cuprinsul Legii nr. 112/1995, care reglementează condiţiile ce se impun a fi îndeplinite pentru încheierea valabilă a contractului de vânzare cumpărare şi nici în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care reglementează condiţiile de despăgubire a foştilor chiriaşi, cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995, care au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fie prin constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, fie prin admiterea acţiunii în revendicare promovate de fostul proprietar sau moştenitorii acestuia. Pe cale de consecinţă, pentru a stabili dacă fostul chiriaş, care a achiziţionat o locuinţă în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a pierdut dreptul de proprietate asupra acesteia, trebuie examinate cumulativ toate cerinţele de validitate reglementate de dispoziţiile acestui act normativ, buna sau reaua credinţă a cumpărătorului fiind de regulă o chestiune tranşată cu putere de lucru judecat prin hotărârea de admitere a revendicării sau de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare, de cele mai multe ori instanţa ajungând pe cale de consecinţă la această calificare în privinţa bunei respectiv relei credinţe, pe baza analizei cerinţelor generale şi speciale de validitate a contractului. Altfel spus, instanţa ajunge la concluzia relei a credinţe a fostului chiriaş, în urma constatării încălcării uneia dintre condiţiile legale (cum ar fi de exemplu faptul că, reţinându-se că imobilul a fost preluat fără titlu valabil, cumpărătorul, în aceste condiţii, nu a depus diligentele necesare pentru a verifica situaţia juridică exactă a imobilului la momentul cumpărării), prevăzute pentru încheierea valabilă a actului de înstrăinare; prin urmare, reţinerea relei credinţe se conturează ca fiind corolarul neîndeplinirii condiţiilor impuse de lege.
În privinţa celei de-a doua condiţii, instanţa de apel a reţinut că îndreptăţirea fostului chiriaş de a primi preţul de piaţă al imobilului depinde de respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 la perfectarea contractului său de vânzare cumpărare. Această cerinţă a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995 nu poate fi eludată, în condiţiile în care temeiul de drept al acordării preţului de piaţă în această situaţie este reprezentat de dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, cu precizarea că ipoteza pierderii proprietăţii de către fostul chiriaş în urma admiterii acţiunii în revendicare este asimilată desfiinţării contractului de vânzare cumpărare, prin interpretarea extensivă a acestor prevederi legale, iar condiţiile impuse de textul art. 501 din Legea nr. 10/2001 sunt pe deplin aplicabile şi în ipoteza revendicării.
Din examinarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acţiunea în revendicare, instanţa de apel a constatat că s-a reţinut cu putere de lucru judecat faptul că reclamanţii din prezenta cauză deţin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil (în condiţiile în care actul de înstrăinare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu a fost constatat nul prin hotărâre judecătorească) şi au un bun în sensul prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce a obligat instanţa sesizată cu prezenta acţiune să se pronunţe cu respectarea acestor statuări.
Având în vedere că aspectul valabilităţii contractului de vânzare cumpărare încheiat de reclamanţi în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost deja tranşat prin decizia civilă nr. 215/2010 a Curţii de Apel Bucureşti, cele reţinute de instanţa de apel, fiind menţinute în totalitate de instanţa de recurs prin decizia civilă nr. 1925/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel a apreciat că prima instanţă nu putea avea în vedere decât cele statuate cu putere de lucru judecat, stabilind, în aceste limite, în ce măsură dispoziţiile Legii nr. 112/1995 au fost sau nu respectate, astfel că în mod corect a ajuns la concluzia că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la acordarea preţului de piaţă al imobilului.
Potrivit principiului relativităţii efectelor unei hotărâri judecătoreşti, actul jurisdicţional nu poate crea drepturi, respectiv impune obligaţii în folosul, respectiv în sarcina altor persoane decât părţile litigante şi avânzii lor cauză. însă acest lucru nu permite terţilor să ignore cele statuate cu putere de lucru judecat, sub aspectul situaţiei de fapt şi de drept, prin hotărârea irevocabilă.
Sintetizând, prin deciziile civile anterior menţionate, s-a reţinut valabilitatea contractului de vânzare cumpărare a reclamanţilor, ceea ce a condus la concluzia că aceştia sunt deţinătorii unui bun în sensul Convenţiei.
Având în vedere cele reţinute de prima instanţă, instanţa de apel a apreciat că aceasta a dat în mod corect eficienţă juridică puterii de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti. în condiţiile în care s-a statuat prin această hotărâre în mod definitiv şi irevocabil, faptul că actul de înstrăinare al imobilului în litigiu, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 este valabil şi conferă beneficiarilor săi posibilitatea de a se prevala de un bun, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., orice analiză a acestei chestiuni apare ca fiind inutilă, neputând duce la un rezultat care să contrazică cele deja intrate în puterea lucrului judecat. De asemenea, trebuie avut în vedere că intră în puterea lucrului judecat nu numai cele statuate prin dispozitiv, ci şi considerentele care explică dispozitivul şi care susţin în mod necesar soluţia consacrată în dispozitiv. Puterea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti, care este ataşat în principal dispozitivului, dar care se extinde şi asupra considerentelor, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condiţiilor anterior arătate.
Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel, instanţa de apel a reţinut că valoarea de circulaţie a imobilului a fost stabilită prin raportul de expertiză dispus în cauză, cu luarea în considerare a elementelor necesare pentru o evaluarea corectă a acestuia, precum şi faptul că pârâtul avea posibilitatea să formuleze obiecţiuni prin care să invoce aspectele pe care le-a menţionează în cererea de apel.
Instanţa de apel a considerat că susţinerile apelantului referitoare la semnificaţia despăgubirii pe care prevederile art. 501 din Legea nr. 10/2001 o reglementează, constând în diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii şi valoarea de piaţă la momentul perfectări contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, este lipsită de suport legal, apreciind totodată că evaluarea imobilului la momentul realizării expertizei este de natură să corespundă atât criteriilor de echitate cât şi regimului stabilit de dispoziţiile legale.
Curtea reţine justeţea, de principiu a susţinerilor apelantului, în sensul că reparaţia pecuniară, pentru a proteja în mod real patrimoniul dobânditorului faţă de pierderea dreptului de proprietate, trebuie să se raporteze la valoarea efectivă şi concretă a prejudiciului suferit, cu precizarea că acest deziderat se poate considera satisfăcut doar dacă se are în vedere valoarea de circulaţie a imobilului din momentul expertizării, în condiţiile în care posibilitatea acordării preţului de piaţă a fost recunoscută de legiuitor abia începând cu data de 30 ianuarie 2009.
Faptul că, prin evingerea reclamanţilor s-a produs o ingerinţă în dreptul acestora de proprietate, susceptibilă să intre sub incidenţa prevederilor art. 1 din Primul Protocol Adiţional la C.E.D.O., rezultă chiar din considerentele hotărârilor pronunţate în acţiunea în revendicare promovată de foştii proprietari, în care se reţine că reclamanţii din prezenta cauza sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, în baza contractului de vânzare cumpărare neanulat şi deţinătorii unui bun în sensul Convenţiei. Limitele în care aceştia trebuie despăgubiţi rezultă din dispoziţiile art 50 şi respectiv art 501 din Legea nr. 10/2001, în sensul că au dreptul la preţul reactualizat, dacă actul de înstrăinare a fost încheiat cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi, respectiv, au dreptul la preţul de piaţă, în cazul în care contractul a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. Instanţa de apel, raportând aceste dispoziţii legale la principiile care se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., a apreciat că suntem în prezenţa unei reparaţii echitabile, de natură să satisfacă exigenţele principiului proporţionalităţii între interesele generale şi cele particulare.
Faptul că instanţa de contencios european în materia drepturilor omului a statuat în cauza Velikovi în sensul că acordarea unei reparaţii inferioare valorii de circulaţie a bunului poate fi considerată suficientă, constituie un argument în plus pentru a susţine că dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 sunt compatibile cu exigenţele Convenţiei, dar nu poate reprezenta un motiv pentru a acorda în cauza de faţă o despăgubire inferioară acestei valori, în condiţiile în care prevederile legale stabilesc un astfel de nivel de reparaţie.
De asemenea, cu privire la cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 73/1995, referitoare la dreptul statului de a hotărî asupra regimului juridic al bunurilor intrate în patrimoniul său cu titlu, situaţia celor preluate fără titlu fiind distinctă, cu consecinţa că nu pot fi incluse în categoria primelor, instanţa de apel a apreciat că această distincţie nu-şi mai găseşte suportul juridic în actualul context legislativ, în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 a reglementat posibilitatea obţinerii măsurilor reparatorii şi pentru imobilele preluate de stat fără titlu sau fără titlu valabil, astfel că această distincţie nu prezintă interes nici din punctul de vedere al aplicabilităţii prevederilor art 50 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte citarea cauzei Tudor Tudor contra României, instanţa de apel a reţinut că acţiunea de faţă reprezintă mijlocul legal pus la dispoziţia reclamanţilor în vederea obţinerii unei reparaţii echitabile, epuizându-se astfel remediile juridice interne, apte să asigure despăgubirea acestora.
Concluzionând, instanţa de apel a considerat că susţinerile pârâtului, prin referire la jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Tudor Tudor contra României), potrivit căreia remediile juridice interne ce ofereau posibilitatea preţului actualizat erau adecvate şi suficiente şi trebuiau epuizate, nu sunt de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că reclamanţii au apelat la mijlocul legal pentru obţinerea unei reparaţii echitabile, care în situaţia acestora conferă posibilitatea acordării unei despăgubiri, constând în valoarea de circulaţie, care se dovedeşte a fi superioară preţului reactualizat.
În concluzie, instanţa de apel a respins apelul ca nefondat.
împotriva deciziei date în apel, în termen legal a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, prevalându-se de prevederile art. 304 pct 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului său, pârâtul arată, în primul rând, că instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare, deoarece la termenul din 18 februarie 2012, când cauza a fost soluţionată, a cerut efectuarea unei noi expertize care să stabilească valoarea actuală de circulaţie a imobilului în litigiu, iar instanţa a respins această probă ca nepertinentă şi neconcludentă.
A precizat că proba respectivă era importantă pentru că Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat la plata sumei de 119.910 euro pe baza unei expertize efectuate în faţa primei instanţe, or, piaţa imobiliară se confrunta cu un declin, ceea ce ar fi însemnat ca efectuarea unei noi expertize să ducă la o scădere semnificativă a valorii de piaţă a imobilului şi, implicit, a sumei de plată cu titlu de despăgubiri către reclamanţi.
În al doilea rând, pârâtul reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, considerând că acesta nu a fost parte la încheierea contractului dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se vărsau sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti, iar potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
În al doilea rând, recurentul pârât a apreciat că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus obligaţia de plată a preţului actualizat în sarcina sa, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ. care instituie răspunderea vânzătorului, în speţă Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Drept urmare, recurentul pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului său şi respingerii acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Totodată, recurentul susţine, printr-un alt motiv de recurs că nu sunt îndeplinite cerinţele art. 50 din Legea nr. 10/2001, întrucât trebuia să existe o hotărâre de desfiinţare a contractului de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Pe de altă parte, existenţa bunei credinţe a chiraşilor cumpărători nu constituie unicul criteriu de analiză a respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, trebuind să fie examinate toate cerinţele prevăzute de această lege pentru perfectarea valabilă a contractului de vânzare-cumpărare.
Or, prin decizia civilă nr. 546A din 02 octombrie 200 a Curţii de Apel Bucureşti s-a constatat caracterul abuziv al titlului statului, care a naţionalizat imobilul în baza Decretului nr. 92/1950. Prin urmare, nu au fost respectate prevederile Legii nr. 112/1995, astfel că, reclamanţii îşi invocă propria turpitudine pentru a obţine recunoaşterea unui drept, ceea ce nu este admisibil; ca atare, aceştia nu pot beneficia de restituirea preţului la valoarea de piaţă.
De altfel, în speţă, deposedarea reclamanţilor de imobil s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA, nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, motiv pentru care nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie prevăzută de lege.
În ceea ce priveşte raportul de expertiză, recurentul pârât consideră că, în mod eronat, a fost omologat de instanţa de fond, întrucât acesta nu reflectă preţul real al imobilului în discuţie, conducând la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamanţilor, invocând în acest sens, criterii de simetrie şi echitate şi jurisprudenţa instanţei europene.
Analizând recursul prin prisma dispoziţiilor art 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat pentru considerentele ce se succed:
În ce priveşte critica referitoare la nelegalitatea respingerii de către instanţa de apel a cererii de efectuare a unei expertize pentru stabilirea valorii de piaţă al imobilului, aceasta este neîntemeiată, deoarece a respinge o probă solicitată de către părţi, nu echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare, întrucât, prin efectul dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., instanţa urmează să aprecieze, în funcţie de împrejurările concrete deduse judecăţii, oportunitatea administrării unor probatorii necesare soluţionării cauzei, fără ca prin aceasta să se încalce dreptul la apărare ale vreuneia dintre părţi; în plus, motivul invocat (declinul pieţei imobiliare) nu putea fi reţinut deoarece efectuarea unei noi expertize în faţa instanţei de apel, nu se putea realiza decât în condiţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ., fie prin refacerea expertizei efectuate la prima instanţă (ca urmare a constatării nulităţii probei administrate la prima instanţă), fie prin completarea probelor din faţa tribunalului ori administrarea acesteia ca o probă nouă în apel (deci, care să nu fi fost administrată la prima instanţă), niciuna dintre aceste situaţii nefiind incidente în cauză.
Critica privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului pârât, faţă de obiectul acţiunii formulată de reclamanţi, este nefondată.
Astfel, cu privire la calitatea procesuală pasivă, astfel cum şi instanţele de fond au constatat, dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie dispoziţii speciale, derogatorii de la dreptul comun referitoare şi la persoana căreia îi incumbă obligaţia concretă de restituire a preţului plătit, respectiv „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Dispoziţiile legale anterior citatate constituie temeiul validării argumentului instanţei fondului, conform căruia legiuitorul a instituit în mod explicit persoana căreia îi incumbă obligaţia de restituire a preţului de piaţă al imobilului, altul decât vânzătorul, şi anume Ministerul Finanţelor Publice.
Aceste dispoziţii legale au caracterul unor dispoziţii speciale ce se aplică cu prioritate în raport de dispoziţiile dreptului comun, potrivit principiului specialia generalibus derogant, independent de faptul că pârâtul Ministrul Finanţelor Publice nu a fost parte în contractul încheiat conform Legii nr. 112/1995 şi independent de lipsa culpei sale la încheierea contractului şi la desfiinţarea acestuia.
Acest text de lege este incident în situaţia în care în urma comparării de titluri, cum este cazul în speţa de faţă, acesta a devenit ineficient. Sub acest aspect s-a reţinut corect că norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desfiinţarea" lor, ceea ce include orice situaţie care le lipseşte de efecte juridice (acte juridice ineficace).
La interpretarea gramaticală s-a adăugat, în raţionamentul instanţelor fondului, argumentul de analogie.
Astfel, nu există nicio raţiune care să justifice o diferenţă de tratament sub aspectul persoanei care trebuie să răspundă juridic pentru pierderea dreptului de proprietate de către cumpărători între ipoteza în care contractul a fost anulat, în raport de cea în care contractul nu a fost anulat, dar a devenit ineficient în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun.
Din perspectivă convenţională, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Raicu contra României - a consacrat principiul unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele de salvgardare ale drepturilor fundamentale ale persoanei, Curtea reafirmând, totodată, că acest echilibru este, ca regulă generală, atins atunci când compensaţia plătită persoanei private de proprietate este în mod rezonabil corelată cu valoarea pecuniară a bunului.
În cadrul aceleiaşi decizii, s-a analizat de către instanţa de contencios european dacă privarea chiriaşului-cumpărător de bunul său a răspuns criteriului de proporţionalitate, reţinându-se că nu este suficientă posibilitatea legală a acestuia de a formula o acţiune în restituirea preţului actualizat, ci legislaţia ar trebui să acorde dreptul persoanelor care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă la o compensaţie reprezentând diferenţa dintre preţul actualizat şi valoarea bunului.
Nici criticile recurentului pârât referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt fondate.
Potrivit art. 501 din aceeaşi lege „proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză".
În raport de acest context legal, s-a apreciat corect că reclamanţii se regăsesc în situaţia reglementată de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare perfectat cu respectarea Legii nr. 112/1995, a fost desfiinţat ulterior printr-o hotărâre judecătorească definitivă -decizia civilă nr. 215A din 22 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi irevocabilă prin decizia nr. 1925 din 3 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală - premisă ce le conferă acestora dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului.
Normele generale cuprinse în C. civ. referitoare la materia evicţiunii consumate - art. 1337 şi următoarele C. civ. - sunt substituite de cele speciale reprezentate de prevederile art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Sub un prim aspect contestat, în mod corect s-a reţinut că sintagma „ contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile" nu poate fi asimilată ipotezei în care aceste contractele au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ci are în vedere situaţia în care cumpărătorul a fost evins de dreptul de proprietate asupra imobilului printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.
În cauză, sunt întrunite ambele condiţii impuse de lege, atât cea privind desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare (prin admiterea cererii în revendicare), cât şi cea referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de vreme ce prin hotărârea instanţei de recurs, decizia civilă nr. 1925 din 03 martie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală s-a statuat, în contra susţinerilor recurentului pârât, cu putere de lucru judecat, existenţa titlului de proprietate valabilă a chiriaşilor cumpărători (reclamanţi în prezenta cauză) „în condiţiile în care contractul de vânzare-cumpărare al acestora a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, cu respectarea legii şi cu bună-credinţă, neexistând o hotărâre judecătorească de anulare sau constatare a nulităţii acestuia, iar un astfel de titlu reprezintă un „bun" în sensul Convenţiei, care se bucură de protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Prin urmare, la acest moment nu poate fi reluată dezbaterea asupra respectării sau eludării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum recurentul pârât pretinde prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă s-a apreciat asupra respectării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat între reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA.
Chiar dacă Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte în litigiul soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr. 1925 din 03 martie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală (ceea ce ar putea genera susţinerea inopozabilităţii acesteia), în acest caz special de evicţiune, prin dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se instituie o subrogaţie legală a persoanei debitorului obligat la restituirea preţului de piaţă de la Municipiul Bucureşti - vânzător, la Ministerul Finanţelor Publice. Ca atare, această normă îl plasează pe recurent în categoria avânzilor cauză în raport cu hotărârea judecătorească prin care s-a confirmat valabilitatea contractului de vânzare cumpărare, ce se bucură de puterea lucrului judecat.
De asemenea, din textul de lege sus citat rezultă şi faptul că buna sau reaua-credinţă a cumpărătorilor la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare nu are nicio relevanţă juridică sub aspectul recunoaşterii dreptului acestora la restituirea preţului de piaţă al imobilelor.
Nu se poate reţine nici critica recurentului pârât în sensul că, în mod greşit, instanţa de apel a dispus obligaţia de plată a preţului de piaţă în sarcina sa, deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicţiune, ca parte contractantă, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 C. civ., ci în temeiul legii speciale, textul de la art. 501 din Legea nr. 10/2001, fiind cel care îi conferă calitatea de a efectua plata acestei despăgubiri constând în preţul de piuată.
Referirea recurentului pârât la valorificarea concluziilor raportului de expertiza efectuat în primă instanţă şi care ar fi stabilit o sumă exagerată la evaluarea imobilului, prin neluarea în calcul a corecţiilor legate de blocajul actual al pieţei imobiliare, nu poate fi cercetată din perspectiva niciuneia din ipotezele art. 304 C. proc. civ., reprezentând doar un fapt de netemeinicie, de nemulţumire a acestei părţi faţă de raportul de expertiză, situaţie ce excede competenţei instanţei de recurs ce nu poate efectua decât un control de legalitate.
Critica recurentului pârât în sensul că obligarea sa la plata valorii de circulaţie a imobilului ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză, în condiţiile în care reclamanţii au cumpărat imobilul în anul 1997 de la stat, sub preţul pieţei, nu poate fi primită, întrucât reclamanţii au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului în virtutea legii, speciale dacă sunt îndeplinite condiţiile pe care aceasta le impune, fără să prezinte relevanţă preţul cu care a fost cumpărat imobilul în litigiu.
Nu poate fi primită nici susţinerea conform căreia în situaţia imobilelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie s-ar particulariza pe criterii de simetrie şi de echitate - dat fiind modalitatea de dobândire a acestor imobile, în afara regulilor pieţei imobiliare - întrucât dispoziţia legii speciale nu fundamentează o astfel de abordare pretins echitabilă.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 369A din 18 octombrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3309/2013. Civil. Actiune in raspundere... | ICCJ. Decizia nr. 3378/2013. Civil → |
|---|
