ICCJ. Decizia nr. 3408/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 3408/2013
Dosar nr. 3144/90/2013
Şedinţa din camera de consiliu de la 14 iunie 2013
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra conflictului de competenţă de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. 48523/3/2012, reclamantul Centrul român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C.R.E.D.I.D.A.M., cu sediul în Bucureşti, a chemat în judecată pe pârâtul G.N. - Întreprindere Individuală, cu sediul în localitatea C., Judeţul Vâlcea, solicitând obligarea acestuia la plata sumei reprezentând remuneraţia datorată artiştilor interpreţi pentru utilizarea fonogramelor de distribuitori prin cablu pentru perioada 22 octombrie 2010 – 17 noiembrie 2011, a sumei reprezentând penalităţi de întârziere, obligarea pârâtului să transmită reclamantului raportul financiar pentru perioada menţionată şi să pună la dispoziţia acestuia un raport privind serviciile de programe retransmise, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut în esenţă că pârâtul avea obligaţia legală să declare baza de calcul şi să achite remuneraţia datorată artiştilor interpreţi sau executanţi, însă nu a executat această obligaţie legală, deşi a fost notificat de către reclamant în mai multe rânduri să execute toate obligaţiile care formează obiectul acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 473 din 27 februarie 2013, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, invocată din oficiu şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Vâlcea.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că în cauză este vorba despre o competenţă teritorială exclusivă, reglementată de art. 7 C. proc. civ. şi nu sunt aplicabile prevederile art. 10 pct. 8 C. proc. civ., nefiind vorba despre săvârşirea de către pârât a vreunei fapte ilicite.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Vâlcea sub nr. 3144/90/2013.
Învestit prin declinare, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 558 din 25 aprilie 2013 şi-a declinat, la rândul său, competenţa în favoarea primei instanţe sesizate, Tribunalul Bucureşti şi, constatând ivit conflict negativ de competenţă, a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, această din urmă instanţă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii reclamantul a pretins de la pârât îndeplinirea unor obligaţii de a da (de plată) şi de a face despre care a susţinut că sunt obligaţii legale pe care pârâtul nu şi le-a îndeplinit. În principiu, orice încălcare a unei obligaţii legale atrage răspunderea civilă delictuală a titularului obligaţiei, în condiţiile legii civile.
Cererea a fost înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti – instanţa competentă material, aflată la domiciliul reclamantului.
Pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale în faţa instanţei învestite prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.
Potrivit art. 5 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată trebuie formulată la domiciliul pârâtului. În speţă, nu sunt incidente prevederile art. 7 C. proc. civ., întrucât întreprinderea individuală nu este persoană juridică, potrivit O.U.G. nr. 44/2008, calitatea de întreprinzător aparţinând persoanei fizice titulare.
Potrivit art. 10 din cod este instituită o competenţă teritorială alternativă în raport cu cea stabilită la art. 5 (şi art. 7 în cazul persoanelor juridice sau al altor subiecte de drept), interesând în speţă pct. 4 şi 8, potrivit cărora mai sunt competente instanţa de la locul plăţii în cazul obligaţiilor comerciale (întreprinzătorul având calitatea de comerciant) sau instanţa în raza căreia s-a săvârşit faptul ilicit.
Coroborând cele două norme juridice referitoare la competenţa teritorială de drept comun şi la cea alternativă, rezultă că în cazurile reglementate de acestea competenţa teritorială are caracter relativ şi nu exclusiv, iar neinvocarea excepţiei de necompetenţă în condiţiile prevăzute de lege atrage învestirea instanţei sesizate dacă aceasta se află într-una din cele două situaţii.
În speţă, se constată că Tribunalul Bucureşti este atât instanţa de la locul la care ar fi trebuit făcută plata pretinsă prin primele două capete ale acţiunii (locul plăţii fiind, în lipsa unei dispoziţii legale, locul sediului reclamantului), cât şi instanţa în raza căreia s-a săvârşit faptul ilicit (pretinsa nrdepunere a rapoartelor).
În consecinţă, Tribunalul Bucureşti, în lipsa invocării de către pârât a excepţiei necompetenţei teritoriale, era competent să soluţioneze prezenta cerere, motiv pentru care, în temeiul art. 158 alin. (3) C. proc. civ., Tribunalul Vâlcea a declinat competenţa teritorială în favoarea acestuia.
Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 22 alin. (3) raportat la art. 20 pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Art. 5 C. proc. civ. prevede, cu privire la competenţa teritorială, faptul că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului.
De asemenea, art. 7 alin. (3) C. proc. civ. (incident în speţă în virtutea prevederilor art. 2 lit. g) O.U.G nr. 44/2008, care definesc întreprinderea individuală ca fiind întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică), arată că acţiunea îndreptată împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi, i s-a încredinţat sau direcţia asociaţiei ori societăţii, iar, în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi.
Prin art. 10 pct. 8 C. proc. civ., se prevede că, în afară de instanţa de domiciliu a pârâtului, mai este competentă, în cererile ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit, cum este cazul în speţa de faţă, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Potrivit art. 12 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.
În aplicarea prevederilor mai sus citate, competenţa teritorială de soluţionare a cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanţa domiciliului pârâtului şi instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acel fapt.
Prin urmare, ne aflăm în situaţia în care competente teritorial să soluţioneze cauza sunt două tribunale, fiind vorba despre o competenţă teritorială alternativă, iar nu exclusivă pentru a avea caracter absolut.
Reclamantul Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiştilor Interpreţi – C.R.E.D.I.D.A.M. a investit instanţa cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect pretenţii, invocând drept temei juridic al acţiunii prevederile art. 130 alin. (1) lit. a) şi h) din Legea nr. 8/1996, respectiv neîndeplinirea de către pârâtă a unor obligaţii legale imperative, care poate fi subsumată unui fapt ilicit, săvârşit la locul unde aceste obligaţii trebuie executate, respectiv sediul reclamantului C.R.E.D.I.D.A.M., situat în municipiul Bucureşti.
Reclamantul a înţeles să depună cererea de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, iar prin notele de şedinţă depuse la dosar la data de 27 februarie 2013 (Dosar nr. 48523/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă) a solicitat reţinerea cauzei, spre soluţionare, de către această instanţă, apreciind că este competentă teritorial.
Rezultă, aşadar, că aceasta echivalează cu alegerea competenţei în favoarea acestei instanţe, conform art. 12 C. proc. civ., astfel încât nu mai există posibilitatea de a se reveni asupra acestei alegeri.
Interesul ocrotit prin normele de competenţă teritorială alternativă aparţine reclamantului, astfel încât acesta este cel care decide care va fi instanţa sesizată cu rezolvarea litigiului, dintre două sau mai multe instanţe deopotrivă competente.
Cum alegerea făcută de reclamant este irevocabilă, odată investită una dintre instanţele competente teritorial, acesteia îi revine competenţa în soluţionarea cauzei, altfel s-ar încălca principiul disponibilităţii; pe de altă parte, în absenţa caracterului absolut al competenţei, excepţia necompetenţei teritoriale nu poate fi invocată de instanţă din oficiu.
Mai mult, pârâtul nu a depus întâmpinare, iar în conformitate cu prevederile art. 159 C. proc. civ., competenţa teritorială alternativă are caracter relativ, astfel încât ea nu poate fi invocată decât de către pârât în condiţiile legii [art. 159 alin. (3) C. proc. civ.].
În considerarea celor ce preced, competenţa soluţionării cauzei revine Tribunalului Bucureşti .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 iunie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3407/2013. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3482/2013. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
